In 2008 fenomenalul Ueli Steck stabileste recordul mondial la viteza pe temuta North Face a Eigerului. Urca peretele ucigas in 2 ore si 47 de minute, solo !!!! Am revazut clip-ul acestei ascensiuni de zeci de ori pe youtube. Performantele atletice ale lui Steck sunt impresionante dar pe mine ma mistuie un alt gand. Ce spirit are acest om, ce psihic e necesar pentru a sustine un asemenea demers ? Peretele nordic al Eigerului a facut dealungul timpului peste 60 de victime. Pe ruta clasica - Heckmair route, urcata prima data in 1938 de cel a carui nume il poarta, Andrel Heckmair impreuna cu Ludwig Vorg, Heinrich Harrer si Fritz Kasparek, la doi ani dupa legendara tragedie a lui Andreas Hinterstoisser, Tony Kutz, Willy Angerer si Edi Rainer. Si acum, traseul se face in mod normal in cel putin 2 zile. Ueli Steck il parcurge in mai putin de 3 ore !!! Singur, fara nici o asigurare !!! Aproape 3 ore in care nu are voie sa faca nici o gresala. Aproape 3 ore in care, asa cum el insusi spune, trebuie sa tina balanta intre tentatia de a se merge cat mai repede pentru a scoate un timp bun si prudenta ce i-o impune conditia eliminarii oricarei erori. Sub el stau ceva mai putin de 2000 de metri de verticala. Ultimul camp de gheata il urca aproape alergand ca apoi sa parcurga bucata de creasta pana in varf, efectiv in fuga, pe o "muchie de cutit" inzapezita. Care sunt limitele spiritului uman ???
Pentru cine doreste ceva mai mult de 4 minute de imagini cu adevarat terifiante: http://www.youtube.com/watch?v=NxqB9T3T004
Steck e un unicat, Eigerul e un unicat de asemenea, dar in mintea fiecaruia dintre noi pot aparea tot felul de asocieri. Pastrand proportiile dar si contextul, pot spune ca aceasta performanta a lui Steck m-a inspirat.
De prima data cand am urcat pe vf. Retezat, acum aproape 40 de ani am fost impresionat de privelistea taului Steviei, pe care, de pe varf, practic il ai sub picioare. Niciodata, in toti anii cat am mers la ski la Rausor, n-am putut trece cu vederea imaginea impozanta a varfului vazut de pe vale, ce se afla exact in fata abruptului nord-vestic. Arata impresionant. Totdeauna mi-am gasit cateva clipe sa-l admir si de nenumarate ori sa-l fotografiez. In iarna ce-a trecut a aparut prima data ideea. "The north face" a Retezatului, ce se afla-n umbra aproape tot timpul pe parcursul sezonului rece, cu zapada agatata pe hornurile ce o brazdeaza. Stelica e sceptic rau la aceasta idee si ii dau dreptate. Fara pitoane de gheata e cam nasol cu asigurarea. Ar fi varianta de a merge la mixt si de a ne asigura in portiunile de stanca cu pitoane clasice. Mai e problema majora a avalanselor. Daca zapada nu-i fixata cum trebuie, oricand o avalansa poate matura acele culoare. Oricum, deocamdata nici nu avem echipamentul necesar - ar trebui sa mergem la coltari si cate 2 pioleti fiecare. Varianta ascensiunii de iarna ramane intr-o coada de lista improbabila. Totusi, abruptul e acolo si vara, fara zapada dar la fel de impresionant si poate chiar mai salbatic, cu debandada de bolovani si stanci ce-l formeaza. Cu cateva saptamani in urma gasesc ceva referiri despre el intr-o carte de literatura montana peste care dau intamplator pe net. Ideea redevine de actualitate, o reimpartasesc cu Stelica si ramane sa ne planificam o eventuala abordare, poate in 2 echipe, cu Nicu si Iancsi impreuna.
Planurile pentru acest week-end nu se prea leaga, nici prognoza meteo nu e chiar incurajanta pentru ce vroiam sa facem initial, Fagarasul poate sa mai astepte, asa ca ramane sa ne gospodarim care cum il duce capul. Tot de asta iarna am in minte o tura in jurul caldarii Steviei, pe sus, adica urcat in saua Lolaii de pe valea Steviei, apoi peste Retezat si coborat in partea ailalta, pe la Preluci. Daca tot stau degeaba iar Piti e prinsa cu rahaturile ei cu referendumul, imi pun in cap sa fac tura asta, sambata, 28.07.2012. Zis si facut, rucsak usor, pentru o zi, cu minimum necesar, sa pot zburda cu el in spate cei 1300 de metri diferenta de nivel ce ma asteapta. Plec dimineata putin dupa ora 8, ma mai opresc in Hateg pentru ceva cumparaturi si la 9:45 las masina in Rausor si plec spre caldarea Steviei. E racoare si placut, merg bine, imi intru repede in ritm, depasesc o pereche de tineri undeva prin padure si la o ora de la plecare sunt la liziera padurii, la indicatorul pe care scrie "Rausor 1 ora si 30 minute". Ies din padure si-mi dau imediat seama ca obiectivul meu e irealizabil. Coasta Prelucilor e plina de jneapan, ar fi o nebunie sa incerc sa cobor pe acolo. Mi-as ruga moartea in hatisul acela de nepatruns. Iarna tot jneapanul e acoperit cu zapada si lucrurile stau cu totul altfel. Ma dezumflu putin si incerc sa caut variante. Atunci dau cu ochii de ispita. In fata mea se inalta vf. Retezat, cu al sau abrupt nord-vestic. Ma decid sa merg pana la taul Stevia si eventual sa fac o recunoastere. Imi mai ia 55 de minute sa ajung la lac. Se pare ca sunt intr-o forma de zile mari, ultima data am facut pana aici 4 ore de la Rausor. Ma opresc pe malul opus al lacului fata de locul pe unde ajunge cararea, adica exact sub abrupt. Pastravii au zi de sarituri. O cohoarta de musculite zboara aproape de suprafata apei, deci e prilej de festin.
Am urcat vf. Retezat pana acum din 3 parti, de pe Lolaia, dinspre Preluci-Valereasca si bineinteles dinspre saua Retezatului, pe traseul clasic. Abruptul nord-vestic imi lipsea din palmares si probabil ca lipseste marii majoritatii a celor care l-au urcat pe celelalte rute. Ma odihnesc la lac circa 20 de minute dupa care imi propun sa urc panta abrupta din spatele meu care duce la intrarea in hornurile ce brazdeaza partea din dreapta a abruptului. Pe stanga, acesta incepe cu un perete de 1-2 lungimi de coarda dupa care continua cu o serie de hornuri mai mult sau mai putin evidente, partial inierbate. Latura dreapta e brazdata de niste hornuri mai adanci strajuite inspre culmea ce urca din vf. Preluci de o serie de tancuri stancoase ce arata aproape feroce. Citisem cu ceva vreme in urma ca in peperetii acestora exista niste trasee de catarare. Incep urcusul pe panta cu petice de iarba. Desi e inclinata ca dracu urc bine pe cararui de ... capre negre si ajung relativ repede la baza hornului. Sunt de o salbaticie greu de descris in cuvinte. O aglomeratie si invalmasala de bolovani si stanci brazdate adanc de liniile hornurilor. E momentul magic. Chemarea inexplicabila imi da un imbold irezistibil. Trec peste sentimentul infricosator pe care mi-l induce acest tablou si decid sa intru in hornul din dreapta care pare cel mai bine definit. Imi evaluez repede situatia. N-am nici un echipament la mine, sunt singur si intru in necunoscut. Nu vad capatul hornului, nu stiu ce ma asteapta. Sunt incaltat in bocancii de vara a caror talpa e foarte aderenta la granitul uscat. Daca acesta se uda insa, lucrurile se schimba radical. Stanca pare destul de friabila iar pe linia hornului se plin de grohotis. Va trebui sa tin una din margini si sa ma catar pe buza acesteia. Problema cea mai mare ar fi aparitia saritorilor. Fara asigurare, catararea acestora ar implica un risc major. Daca scap o priza si cad o sa ma duc ca o galusca pana in Stevia iar pastravii se vor bucura de un pranz cu carne proaspata in sange.
Stiu ca n-am voie sa gresec. Simt o presiune psihica enorma, nu tin minte sa mai fi trait vreodata asa ceva. Intru in culoarul hornului si incep sa ma catar pe partea stanga a acestuia. Prizele sunt la discretie, nu toate foarte sigure sau bine fixate dar deocamdata am de unde alege. Hornul se ingusteaza destul de repede si un curent de aer rece imi atinge fata. Pare suflul unui spirit de gheata. E ca la raionul cu frigidere de la supermarket. N-am nici o problema din punctul asta de vedere, functionez mult mai bine la temperaturi scazute decat atunci cand e prea cald. Inaintez destul de bine dar cu multa precautie. Acolo unde am mai multe variante o aleg pe cea mai sigura. Trag sperana ca mana stanga, la care tendinita nu s-a vindecat de tot, sa nu-mi faca vreo figura. De asemenea, sper sa nu am crampe musculare. Va trebui sa parcurg cei peste 400 m diferenta de nivel, asa ca efortul va fi destul de sustinut. Hornul coteste putin la dreapta si in fata ochilor imi apare ceea ce-mi doream cel mai putin. O saritoare. Caut din ochi variante de ocolire. Prin dreapta ei e un perete compact, prin stanga pare ca se poate dar trebuie sa ma mai apropii ca sa vad detalii. Da, sunt doua variante. Aleg prost si incep sa urc pe cea mai putin expusa, imediat in stanga saritorii. Urc vreo 3-4 metri si ma blochez. Am un bolovan ce nu-mi confera incredere exact deaupra capului. Daca incerc sa-l escaladez si pleaca, totul s-a terminat. Pe deasupra mai si sta orecum surplombat. Sunt intr-o situatie destul de tampita. Pentru a alege cealalta varianta trebuie sa dezcatar cei 3-4 metri. E cea mai periculoasa miscare. Daca scap la vale s-a zis iar daca incep sa ma si rostogolesc .... nici nu vreau sa ma gandesc mai departe. Ma aflu intr-o pozitie oarecum stabila ce nu ma supune la un foarte mare efort asa ca pot sa-mi permit sa analizez lucrurile la rece. Nu sunt la limita panicii dar nici foarte comfortabil nu mi-e. N-am de ales, trebuie sa dezcatar. O sa o fac cu pasi mici, incercand sa evit prizele de iarba. Aderenta la stanca e mult mai buna. Caut prize de mana cat mai solide si incord degetele mai mult decat e necesar, pentru a putea prelua eventuale socuri datorate alunecarii picioarelor. Ma misc ca melcul si coborarea imi pare o vesnicie dar reusesc sa ajung la locul unde, mai la stanga e o urcare ceva mai expusa dar mai usoara. Ma angajez pe ea si in cele din urma reusesc sa evit si sa depasesc saritoarea.
Ma bucur si ma ingrijorez in acelasi timp. Am trecut de acest pas dar imi dau seama ca de aici nu mai e cale de intors. Daca mai sus o sa ma blochez intr-o alta eventuala saritoare sunt terminat, n-am cum sa mai ies singur de acolo. Daca aveam inspiratia sa fi luat cu mine coarda si cateva bucle de cordelina puteam sa fac rapel de oriunde. Asa sunt condamnat la a urca pana la capat sau de a ramane blocat undeva in abrupt. Continui sa ma catar, fac cateva traversari, sunt obligat sa trec peste zona cu grohotis. Acesta e deosebit de instabil deoarece panta e accentuata, pleca la vale si antreneaza si pietre mai mari. Nu-mi fac griji, n-au pe cine sa loveasca mai jos. Treversez si cateva portiuni de iarba. Nu-s prea incantat deoarece aceasta e uda de roua, aici in culoar nu bate soarele deloc si au ramas asa de azi dimineata. Ma mai imbarbateaza cate un cacat de capra neagra care-mi spune ca nu doar eu bantui prin acele locuri. Uite ce-am ajuns, sa ma bucur cand vad un cacat !!!! Fac o pauza pe un platou inierbat si ma gandesc ce animale fantastice sunt aceste capre negre. Sunt iarasi in regatul lor si asta imi da un sentiment aparte, firava alinare in uraganul de griji pe care le am acum, legat de ascensiune. Mai urc si dau de inca o saritoare. Arata mai nasol ca prima si pentru cateva momente traiesc fiorii groazei ca nu o sa o pot ocoli pe nici o parte.
Pe dreapta e selenar, lespezi enorme si pereti aproape verticali strajuiesc hornul. In multe locuri pe ei se scurge apa. Singura nadejde-i in stanga. Nici pe aici nu-i loc de ocolit dar vad o posibilitate de a ajunge pe muchia dintre acest horn si cel vecin. Ma angajez in urcare, e destul de nasol, piatra in combinatie cu iarba si pamant. Ma mai tin de ciufurile de iarba care par destul de solide si chiar sunt, nu raman cu niciunul in mana. Acum sunt pe muchie, e destul de aerian. Hornul din stanga pare mai "domestic" dar cand ma uit in sus constat ca se blocheaza si el cu o saritoare. Ma las putin pe buza lui si inaintez destul de bine. Merg destul de mult in zig-zag pe aceasta muhie partial inierbata. Incerc sa ma tin cat mai aproape de stanca, nu-mi place deloc urcusul asta abrupt pe iarba uda. Am depasit saritoarea dar nu vad ce e dincolo in horn din cauza unor tancuri de stanca ce-mi blocheaza vederea. Trebuie sa fac o noua traversare. Ocolesc iarasi prin stanga, mai aproape de hornul invecinat, urca mai bine de 15-20 de metri si gasesc un loc unde pot traversa din nou spre dreapta, pentru a intra in hornul "meu".
Traversarea e orizontala pe o buza de piatra de vreo 40 de cm latime si e expusa ca dracu. Sub mine e o verticala de vreo 20-25 de metri iar peretele de deasupra buzei e cam spalat. Trec mai mult pipaindu-l si am emotii pentru ce voi gasi dupa acele tancuri ce nu ma lasa sa vad hornul. Ajung la margine, arunc o privire si suflu usurat. E o alta buza, putin descendenta care ma duce in horn. Apoi continua, la cativa metri mai sus cu un platou mic inierbat ce e aproape orizontal. Imi propun sa ma opresc acolo si sa ma odihnesc putin. Exact il locul unde mi-ar fi fost mai bine sa ma asez insa, se cacase capra ... la greu !!! Cred ca ajunsesem in buda ... oricum, nici departe nu eram daca ma gandesc in ce ma bagasem. Ma multumesc sa ma odihnesc in picioare sprijinit cu spatele de peretele de piarta. Reiau urcusul. N-am nici o problema tehnica, din acest punct de vedere eu zic ca-i maxim un 2A, dar fara asigurare nu mi-e totuna. Privesc in sus si observ ca hornul se bifurca. In stanga continua pana la o noua saritoare ce vad de aici ca poate fi ocolita fara probleme, dar in dreapta se termina intr-un "V" de lumina ce pare a fi creasta de sub varf.
Inainte de a parcurge portiunea de bolovani, cand am iesit in creasta, m-am mai uitat odata inapoi. O singura intrebare mi-a fulgerat atunci prin cap. Ce impuls ii trebuie omului pentru a-si depasi limitele, mai ales cele psihice ? Un dram de nebunie ? O pasiune fara limite ? Un exemplu ? Ambitie pura ? Acum cand stau si scriu aceste randuri, inca n-am gasit un raspuns. S-ar putea sa nu-l gasesc niciodata, dar ce conteaza.
Pe vf. Retezat sunt singur si-mi savurez reusita admirand panorama intregului masiv.
O sun pe Piti si ii spun ca am ajuns cu bine. Apoi o intreb daca sta in picioare si o rog sa se aseze pe ceva. Ii marturisesc pe unde am urcat si ma bucur ca nu-i pot vedea figura in aceste momente. Am parte de promisiuni la violente crancene cand voi ajunge acasa dar nimic despre restrictii la ciorba calda, ceea ce nu-i chiar asa de rau. Peisajul e deosebit de frumos dar nu se compara cu privelistea hivernala. Iarna muntele e unic. Nu o sa incep iarasi cu o descriere a ceea ce vad de jur imprejur ci mai degraba cu ceea ce simt. E un sentiment dulce-amarui. Bucuria e enorma, emotia o depaseste, dar pe undeva simt ca s-a terminat. "Orice vis implinit e un inger cazut". Totusi, endrofinele fac ravagii in mine si-n urmatoarele ore reusesc sa-mi bat toate recordurile personale in materie de munte. De pe vf. Retezat pana la Rausor pur si simplu zburd ca la 20 de ani. Nu-mi sta nimic in cale, depasesc vreo 5 grupuri de turisti ce-mi "stau in drum". Sar de pe bolovan pe bolovan fara nici o ezitare si fara nici o dezechilibrare si culmea culmilor, intr-o coborare continua si fara pauze, n-am nici o durede in genunchi. In saua Lolaii ce urca din valea Steviei ma intalnesc cu cei doi tineri pe care ii depasisem azi dimineata in padure. Urcau spre varf si ma intreaba daca mai au mult pana sus. Le dau un timp cat imi pare mie ca e normal din sa pana acolo dar tare mi-e ca l-am subestimat. Plec mai departe in acelasi ritm dracesc. Ma opresc doar langa masina, in parcare la Rausor. Ma uit la ceas: INCREDIBIL - 2 ore si 17 minute de pe varf !!! Drumul asta e in mod normal unul de 4 ore !!!
Teoria spune (si bine spune) ca cele mai nepotrivite ture montane sunt cele facute de unul singur. Pericolul de a pati ceva si de a nu avea de la cine sa primesti ajutor e unul major. Acum stau si ma intreb cu cat a fost amplificat acest pericol prin ceea ce am facut eu in aceasta zi ? De fapt nimeni nu stia unde sunt. Planul initial, de care-i spusesem lui Piti la plecare era cel cu inconjurul caldarii. Analizand la rece, pot spune cu sinceritate ca ceea ce am facut azi a fost cam la limita ... poate chiar putin peste. Daca ma blocam in abrupt nu aveam cum sa comunic decat urland si sperand sa ma auda cineva. Semnal la telefon nu avam acolo. Il sun pe Stelica dupa ce ies din valea Rausorului si am semnal. Ii povestesc ce-am facut. Ma intreaba tot felul de detalii iar replica de final e memorabila: "... ai avut zile". Rad in hohote. De, acum imi da mana s-o fac !!!! Care au fost sansele ca totul sa se termine cu bine si cat de mare a fost riscul de a pati ceva e greu de apreciat acum, dar stiu si nu trebuie sa sa uit proverbul "Ulciorul nu merge de multe ori la apa". Intrebarea care ramane este: Dar de cate ori merge ???
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Va multumesc pentru comentariul dvs.