Cheile Cernei - pe pipaite

Chiar daca n-am reusit sa pastrez o ordinea cronologica exacta, m-am gandit ca o scurta relatare despre "plimbarea" prin cheile Cernei poate fi o mica "schimbare de peisaj".
Au trecut o sumedenie de ani de cand mi-a trecut prima data prin cap sa fac aceste chei. Din franturi de povesti si relatari sporadice am aflat ca pot fi facute doar prin apa (si
ce-i asa mare mirare ?) ceea ce insemna ca parcurgerea lor trebuie sa intruneasca doua conditii: sa fie suficient de cald si debitul raului sa fie redus.
Tentative de palnuri au fost destule, chestii de genul "trebuie sa le facem" insa niciodata nu s-au materializat, nici macar intr-o tentativa esuata. Acum cativa ani, impreuna cu Piti, ne-am incumentat sa ne cocotam undeva deasupra intraii in ele. O despicatura intre doua stanci marcheaza inceputul acestor
chei, destul de impresionant, la prima vedere.

Pe 08.iulie am decis sa facem si aceasta tura, tinand cont de vremea caniculara si secetoasa din acest miez de vara. Trupa clasica, Codre, Piti, Stelica si eu. Facem miscarea necesara cu doua masini, una lasata la iesirea din chei, acolo unde incepe valea Balii, mai sus de Hasdau, cu cealalta mers pana la intrarea in Lunca Cernii de unde incep cheile. Ne (dez)echipam la costumatia adecvata si traversam pajistea dintre drum si rau.Desi nu vazusem ploaie de cateva zile bune, apa era tulbure, ceea ce-mi spune ca prin zona totusi plouase de curand. Facem primi pasi si senzatia e cea normala, de rece. Ne obisnuim repede si incepem sa coboram pe firul apei. Ajungem in scurt timp la intrarea in chei. Desi "poarta" strajuita de cei doi pereti de stanca are un aer destul de amenintator iar locul se ingusteaza, adancimea apei nu e asa cum ne asteptam si abia daca trece de genunchi. Depasim aceasta portiune si valea se deschide intr-un fel de lunca prin care raul curge destul de linistit. Fassssss, prima impresie e oarecum dezamagitoare.

 Continuam sa inaintam, cand prin apa care abia trece de glezne, cand prin iarba de pe margine. Vegetatie e mare si locul e neumblat asa ca suntem nevoiti sa ocolim palcuri de urzici si ierburi inalte. Ne mai strecuram printre brusturi a caror frunze bat spre un metru patrat. E destul de umbros si nu suferim de cald, desi ziua se anunta una caniculara. O tinem tot asa cateva sute bune de metri. La un moment dat de undeva de sus din dreapta auzim latraturile destul de nervoase a unor caini. Banuim ca sunt deasupra noastra, in drum. Nu se incumeta sa coboare, panta prin padure fiind destul de tare. Mergem mai departe si peisajul incepe sa se schimbe. Albia devine mai bolovanoasa, apar primele bulboane. Taiem cateva coturi ale raului prin poienite inierbate.

 Din partea stanga, din cand in cand, cate un paraias coboara pe vaiugi inguste si se varsa in rau. Suntem nevoiti sa traversam raul destul de des si incepem sa devenim atenti la bulboanele si bolovanii care sunt tot mai mari. Deseori e necesar sa ne tinem cu mainile de ei. Fiecare pas e o tatonare, deoarece apa e tulbure si nici acolo unde are 20 - 30 de centimetri nu reusim sa vedem unde calcam. Incepem un fel de balet, pipaim pietrele de dedesupt cu varful degetelor de la picioare inainte de a schimba greutatea de pe un picior pe celalalt. Albia se ingusteaza si malul devine mai abrupt. Din informatiile sporadice si inexacte pe care le am, auzisem ca exista doua sau trei praguri ce trebuie trecute musai prin apa care cade in niste cascade. Pentru ca nu avem nici un chef sa ne intoarcem la intalnirea unor asemenea
obstacole am luat cu noi hamurile, niste bucle de cordelina si o coarda, urmand ca pe fete sa le facem "salam" iar noi sa coboram in rapel. Traversam pe stanga pe deasupra o panta inclinata ce cade exact in raul ce e acum involburat si sare peste niste bolovai destul de maricei.

 Suntem atenti unde pasim, panta e inierbata si o alunecare ne poate trimite direct in apa,o varianta de nedorit in aceste conditii. O tinem cand pe o parte cand pe alta si nu dupa
mult timp ajungem la primul prag. Nu e chiar ceea ce ne asteptam, apa se ingesuie printre niste stanci si topaie vesela peste lespezi de 3-4 metri printre care sunt intepeniti busteni cazuti de pe versanti. E clar ca nu-i de urmat firul apei. Pe partea stanga, pe care ne aflam, o despicatura intre doua stanci coboara pana la un mic prag de piatra. Stelica primul, urmat de Codre care primeste ajutorul necesar. Urmez eu si solutia unui scurt ramonaj imi pare mai exotica decat coborarea pe prize, care dealtfel erau destule. O ajut pe Piti care se avanta voiniceste in despicatura cu pricina. Imi blochez talpa in partea de jos a despicaturii pentru a-i asigura o priza de picior ce o scuteste sa forteze o spargata ce-i poate face "cadou" o intindere de ligamente de care cu siguranta nu are acum nevoie. De pe parg caut variante de continuare. Cea mai vizibila e o traversare pe o placa inclinata deasupra de cascada inspumata ce se afla sub noi. Nu ma prea incred in aderenta talpii ghetelor ude dar observ (ceea ce si Stelica imi spusese inainte dar avand grija de coborarea lui Piti n-am fost prea atent) o fisura larga, aproape orizontala care permite o bavareza ca la carte. Totusi efortul unei asemenea tehnici ma determina sa caut alta varianta pentru Piti. In partea superioara, pe sub placa exista un spatiu ce se termina cu o gaura destul de ingusta. Eu avand rucsacul in spate, cu siguranta nu incap prin ea. Prbabil nicI daca-l dau jos. Pentru Piti e insa o sansa de iesire mult mai buna. Ii spun sa urmeze aceasta cale. Eu ma angajez in traversarea placii si
dupa cativa metri pe placa inclinata ajung pe niste bolovani de pe care coborarea nu mai pune nici un fel de probleme. O astept pe Piti care iese din gaura rosie ca racul. A stranso putin si pozitia prin care a reusit sa se strecoare nu a fost una foarte comoda, necesitand o intindere aproape la orizontala.
Ne regrupam si continuam mai departe. Cheile sunt tot mai salbatice, busteni cazuti in apa, bolovani si bulboane, mici cascade. E umbra aproape in permanenta. Ajungem la cel de-al doilea prag. Aici cativa bolovani cat casa forteaza raul sa faca un "S" dupa care acesta intra printre doi pereti de stanca. 

Nu stim cat e de adanca apa. Traversam inainte de bolovanii cei mari si coboram printre ei in apa, aproape de peretele din dreapta. Stelica e precaut si se tine de bustenii cazuti in albie. Apa nu pare a fi prea mare si se dovedeste in cele din urma a fi mai mica decat nivelul braului. Continuam pe inca o portiune unde raul isi tot schimba directia de curgere iar peisajul e identic. Cu toata precautia mai si alunecam si cateva trante intra in palmaresul meu si a lui Stelica. Nu ne alegem decat cu mici julituri si lovituri si cu o racoreala binevenita. Ajungem la inca o ingustatura a raului. Iarasi nu putem aprecia
adancimea din cauza opacitatii apei iar cand Stelica intra peste brau ii propun sa facem o balustrada din coarda pentru fete. Scot coarda din rucsac si ii intind unul din capete. Nu apucam sa facem miscarea ca Piti se arunca in albie si o ia la inotat in jos. Dupa cativa metrii se ridica in picioare iar apa deabia ce-i trece peste genunchi. Renuntam la balustrada si trecem pe rand. Eu sunt ultimul si tin telefonul in dinti sa nu-l ud. Mai avem o portiune de traversat unde pe mijlocul albiei apa e involburata. Trecem prin dreapta si pipaim fundul cu atentie deoarece trebuie sa calcam peste o placa inclinata si alunecoasa. 

Trecem cu bine si cand zic ca totu-i gata ma impiedic de o piatra de pe fund si pic ca bobocul, cu moaca in apa. Noroc ca telefonul e in rucsac iar acesta nu ajunge sa se ude. M-am racorit de-a binelea. Injur si rad. Plecam mai departe. Ne aflam intr-o portiune a cheilor extrem de salbatica. Pragurile se mai domolesc, valea e ceva mai larga dar e extrem de accidentata, e plina de copaci cazuti in albie de pe ambele parti si asta ne face inaintarea destul de dificila si solicitanta. Am pierdut numarul traversarilor. Sarim ca iezii peste bustenii ce bareaza calea. Valea asta parca nu se mai termina. Dupa fiecare cot al raului speram sa vedem iesirea insa acest lucru nu se intampla. Cheile nu mai au acum nimic spectaculos, totul e un traseu de
anduranta cu obstacole nenumarate. La un moment dat simtim miros de gratar iar acesta e cel mai clar indiciu ca ne apropiem de iesire. In capatul cheilor e o poienita unde grataristii de weekend practica sportul national. Dupa inca vreo 200 de metri facem ultima traversare si iesim in capatul poienii cu pricina. O
gaska serioasa, cateva maisni, corturi si un pavilion, gratare si fum. Ne-am intors la "civilizatie".

Ma uit la ceas. Incredibil !!! Traversarea cheilor Cernei ne-a luat ... 5 ore !!! Ajungem la masina lui Stelica, lasata aici de dimineata. Ne dezechipam si plecam sa recuperam Loganul de la intrarea in Lunca Cernii. E vremea sa mai si sarbatorim, deoarece maine e ziua lui Piti. Oprim la Casa Alba si infulecam o ciorba de burta si cate un gratar sau virsli, fiecare dupa preferinte. Ne mutam pentru desert la motel, nu inainte de a trage o baie pe cinste in lacul a carei apa e calda ca-n vana. Papanasii si clatitele sunt finalul apoteotic al acestei zile solicitante. Aveam sa constat cat a fost de solicitanta in urmatoarele zile cand o febra musculara de-a dreptul dureroasa avea sa-mi aminteasca ce inseamna sa mergi 5 ore, pas cu pas, la "pipait".
Mergeti pe cheile Cernei cand apa e tulbure ... si o sa va doara !!!