de pe muchie'n valau

Oamenii îsi sacrifica sanatatea, ca sa faca bani. Dupa care îsi cheltuie banii, ca sa-si recupereze sanatatea. Sunt atât de îngrijorati de viitor, încât nu se pot bucura de prezent. Rezultatul e ca nu traiesc nici in prezent, nici în viitor. Traiesc de parca nu vor muri niciodata si mor de parca n-ar fi trait niciodata". 

                                                                                                                                 Dalai Lama

Zile ca cea de sambata, 21.07.2012 reprezinta momente despre care niciodata nu as putea spune ca se intampla prea des. Am trait la timpul prezent clipe a caror intensitate te poate face sa uiti si de trecut si de viitor, de griji, de planuri, de neimpliniri, de bani .... da, chiar de bani, fiindca sclavii lor am ajuns, chiar daca incercam cu toata indarjirea sa negam acest lucru. A trai asemenea clipe nu prea mai e la indemana noastra in aceste vremuri. Vad oamenii din jurul meu. Stau pe terasa la o bere, sa se destinda. Despre ce vorbesc ? Despre afaceri, serviciu si bani. Merg in week-end la gratar sau nu merg niciunde, fac gratarul in curte. Despre ce vorbesc ? Despre cum sa stranga bani, cum sa faca credite, cum sa se inavuteasca, ce planuri de imbogatire mai au de pus in aplicare. Ori despre cum ii suge pe ei de BANI, patronul, fisc-ul sau monopolistii titeiului mondial. Toti suntem avizi de a strange si de a poseda, toti suntem nemultumiti de conditia pe care o avem si ne plangem cel mai mult de lucrurile pe care nu le putem influenta. Am avut curiozitatea de a discuta in ultimile luni cu mai multe persoane despre ideea de downshifting. Aproape toti s-au declarat de acord cu principiul, ba chiar au tras concluzia ca si ei sunt integrati in concept - cu toate ca doar unul singur auzise despre el pana atunci. Dezamagitor !!! N-a fost necesar decat sa mai discutam inca cel mult 1-2 ore ca din gura lor sa iasa dovezi indubitabile a contrariului, ceea ce inseamna ori ca n-au priceput nimic din aceasta filosofie, ori ca se imbata cu apa rece incercand sa se convinga pe sine de o himera, ori sunt atat de meschini incat stiu exact in ce pozitie sa afla dar vor sa festeleasca in culori stridente o imagine a unei realitati mincinoase. Gratuit, complet gratuit. Daca traim pentru a crea o imagine e lamentabil, dar daca incercam ca aceasta imagine sa o si deformam, indepartandu-ne tot mai mult de la cea care reflecta realitatea despre noi insine, atunci e grav. Downsiftingul e pentru sinele personal, nu pentru a fi declarat !!! Faptul ca suntem lipsiti de modele de valoare e unanim cunoscut, insa incapacitatea fiecaruia dintre noi de a-si alege modelele, de a le cauta si selecta printr-o truda personala impotriva acceptarii comode a acelora care ne sunt servite pe tava sau impuse prin tertipuri curvesti, aceasta incapacitate e doar vina noastra. Printr-o trista conjunctura si dezamagitoare similitudine, am permanent in fata ochilor, atat la nivel micro cat si la cel macro, exemple concrete prin care prostia, mediocritatea, parsivenia si curvia conduc si se impun in fata inteligentei care, ori e scarbita pana la lipsa de reactie, ori - ceea ce e si mai grav - ajunge sa fie adormita, anesteziata si orbita, intr-un fenomen paradoxal de acceptare si chiar identificare/asimilare a nonvalorilor prostiei imberbe si schizofrenice. 
In complexitatea conjuncturilor sociale, chiar daca teoretic ar trebui sa fac ceva mai mult, am ales sa intorc spatele acestei mizerii si sa-mi indrept fata spre acele valori care prin prisma gandirii proprii, neinflunetata, le consider adevarate si prioritare. Parerile celorlalti, pe care le genereaza aceasta pozitie pe care am adoptato de cativa ani incoace, imi provoaca vagi dureri localizate la cel putin cativa kilometri de curul personal. Nu ma intereseaza !!!
Planul il pun la punct cu Stelica scurt si la concret, in cateva minute, la telefon. Disponibilitate avem amandoi, indisponibilitate au ambele consoarte asa ca musai de-o "fecioreasca" !!! Una clasica ar fi putut sa fie cu hectolitri de bere si eventual ceva curve, insa cum noi suntem in afara sablonului, mergem pe "retete originale" si hotaram o iesire in care n-am fi putut sa le angajam si pe fete.



Partea I-a:  cocotz, Cheile Aiudului, Creasta Fetelor


Sambata dimineata ma trezesc la 6:15 iar la 7:00 sunt in masina si plec spre Alba Iulia. Dupa cam o oara il "salt" pe Steli din fata casei cu tot harnasamentul de rigoare si dupa inca cca. 50 de km parchez masina in Cheile Aiudului. Primul obiectiv al acestei zile se inalta undeva in fata noastra, pe malul drept al paraului. E Creasta Fetelor, unul dintre traseele de escalada din Coltul Diacului. Are 5 lungimi de coarda si e cotat 2A/IV-. Tehnic n-ar trebui sa-mi puna probleme. Ca lungime, n-am mai facut 5 LC pana acum. Vremea e buna si adie un vanticel racoros de dimineata. Speram sa terminam tura inainte de a se incinge prea tare. Luam tot ce trebuie de la masina (aproape), traversam paraul si incepem sa urcam panta ce duce la baza traseului. Creasta Fetelor arata intr-adevar ca o cresta, eu as zice de cocos, arcuita si zimtata, intr-o ascendenta destul de pronuntata.
Am traversat Cheile Aiudului pentru prima data cu cativa ani in urma, cand impreuna cu Mirela si Marius am fost la Rimetea. Am remarcat de pe atunci turnurile ce inconjoara cheile, care de fapt nu sunt niste chei proprizise, largimea lor dandu-le alura unei vai mai inguste. Doar peretii ce la strajuie, de o parte si de alta, aflati in cativa piloni disparati, le da oarecum aspectul de chei.
Ne echipam cu hamurile, legam coarda dupa care Stelica se incalta cu papucii de catarat, ia buclele pe ham si pleca cap de coarda in prima lungime. Aceasta e si cea mai dificila, intrarea in traseu facandu-se vertical. Probabil portiuni ale acestei prime lungimi de coarada dau si acel VI- clasificarii traseului. Trece de prima portiune si-l pierd din vedere. Continui sa filez coarda cu atentie. Trece ceva vreme pana il aud ca piuie. E semnalul ca a ajuns in prima regrupare si ca s-a asigurat. Dau drumul la cei 2-3 metrii de coardda ramasa ca sa o poata intinde. Piui si eu si coarda se tensioneaza. Ma incalt, constat ca mi-am uitat bandana si o sa-mi intre transpiratia in ochi, improvizez cu o laveta ce o aveam in borseta si intru in traseu. Pornirea e destul de solicitanta. Dupa cativa metri prizele sunt destul de incerte si pozitionate mai dificil. Caut variante si aleg ce-mi pare mai sigur. Ma salt si inaintez spre urmatorul pasaj ce pare si mai putin prietenos. Stau destul de stabil dar nu gasesc varianta care sa-mi para potrivita. Cea mai buna are un echilibru relativ si mi-e ca in momentul in care o sa schimb centrul de greutate o sa ma dezechilibrez. N-am nici o emotie de a pica in coarda, singurul lucru care nu mi-l doresc e o julitura mai nasoala sau vreo luxatie care sa nu-mi mai permita sa continui. Ma ridic incet si reusesc sa-mi pastrez echilibrul si asa destul de precar. Pe la mijlocul ridicarii imping in mana stanga pentru a creste presiunea pe priza si aud cum tendoanele din interiorul cotului paraie usurel !!! Nu doare excesiv dar tinand cont de faptul ca in urma cu nici o saptamana, in timp ce ma descaltam, tot ele au parait ca o foaie de hartie rupta, trag concluzia ca tendinita cu care m-am ales atunci e departe de a se fi vindecat, ci dimpotriva, acum se "reactivase". Cu micile emotii de rigoare trec acest prim pas ("pas" in traseele de catarare insemnand portiunile cele mai dificile). Imaginea e spectaculoasa, in stanga mea se afla peretele vertical al Coltului Diacului. Creasta e destul de ingusta si ca orice creasta adevarata e foarte expusa. Mai inaintez putin si ajung la traversare. Aceasta portiune ocoleste prin stanga o structura de bolovani ca un pinten aflat exact in mijlocul crestei. 

Traversarea e foarte spectaculoasa deoarece se face pe deasupra peretelui vertical ce se casca sub picioare cam 60 m. Din punct de vedere tehnic insa nu-mi pune nici un fel de problema. Trec si ajung in prima regrupare. Nu-i foarte mult loc, imi infig curul intr-un tutui de bolovan, ma asigur cu anoul dupa care bag coarda prin opt pentru a-l asigura pe Steli care urmeaza sa plece in a doua lungime. Dispare destul de repede din campul meu vizual. Il asigur lasand coarda sa curga incet prin opt. Nu stau grozav de bine asa ca ma mai ridic in picioare, mai schimb greutatea de pe un picioar pe altul, mai privesc imprejur si-mi reamintesc de soimii de la Ampoita. Privilegiul unor asemenea privelisti il au doar cei ce se avanta dincolo de limitele unui confortabil fara culoare. Ma simt napadit de un sentiment de satisfactie unica. Filez in continuare coarda si aproape cand sa ajunga la capat Stelica piuie iarasi. A ajuns in cea de-a doua regrupare. Fac manevrele de rigoare si plec. Cea de-a doua lungime nu-mi mai pune nici o problema. Merg atent, caut prizele, verific stabilitatea si aderenta lor si inaintez intr-un ritm constant. Nu simt nici un fel de oboseala. Singura problema e mana stanga care imi poate face oricand surprize. Durerea e una mai mult decat suportabila dar e inconstanta. In anumite pozitii, chiar daca incord bratul aproape la maxim nu simt nimic dar daca schimb centrul de greutate si torsionez sau misc in orice directie corpul, sagetaturi ascutite apar in tendoane si antebrat reflectand pana in degete. La fiecare pasaj unde trebuie sa pun accent pe priza de mana stanga ma setez mental ca la schimbarea pozitiei, chiar daca o sa intervina un junghi, sa nu dau drumul sau sa slabesc mana. Continui si ajung in regrupare. Facem aceleasi miscari de rigoare si Stelica pleca in lungimea a treia. 
Soarele s-a ridicat de-a binelea. Avem totusi noroc cu vanticelul care adie in creasta exact cat sa ne racoreasca. Undeva in vale, grupuri de oameni care au fost probabil cazati la motel pleaca in excursii. Din cand in cand masini ce trec pe drum opresc si din ele coboara turisti in tranzit pentru a face poze. Ma uit la ei din postura soimului. Probabil majoritatea nici nu ne sesizeaza, poate doar cand comunicam intre noi. Acum suntem la mai bine de 200 de metri deasupra lor si par niste furnici. Dincolo de drum, fata in fata cu noi e Peretele Bozga, cu traseele sale de 4-5 / VI - VIII. Chestii pentru alte varste.
Filez pana aud piuitul, apoi plec si eu. Nici aceasta lungime nu imi pune probleme, doar inainte de final nu gasesc foarte repede o solutie pe o anumita portiune insa fiind aproape de regrupare am contact vizual cu Stelica si el imi sugereaza o bavareza. Sunt sceptic deoarece am impresia ca daca o fac corpul o sa mi se rasuceasca si am sa ma dezechilibrez. Totusi ii urmez sfatul si cu miscari de felina, fara a brusca, fac bavareza. Cresc presiunea in mana stanga pentru a-mi pastra echilibrul si simt junghiul. Ma asteptam, asa ca-l suport strangand din dinti. Trec fara alte evenimente si ajung in regrupare. Stelica mi-a dat sfatul cel bun cu bavareza, de unde se vede ca experienta de zeci de ani isi spune cuvantul in gasirea celei mai bune variante.

 Aici e un platou comod si pot sa ma fatai de colo colo cam pe un metru patrat, dupa ce bineinteles ma asigur. Steli imi explica ce urmeaza, e al doilea pas al traseului, traversarea unui "V". Va trebui sa coboram cativa metri in acest "V" si spre baza lui, acolo unde e suficient de ingust, fiecare dupa cat tupeu are, mai sus sau mai jos, poate face un sprait si trece pe celalalt perete ce trebuie apoi urcat. In caz de lipsa totala de tupeu se poate cobori pana in fundul "V"-ului si urca apoi pe partea sa opusa, ceea ce inseamna insa efort suplimentar. Stelica pleaca primul. Acum pot sa-l vad. Coboara aproape pana la jumatate si face spraitul, trece in partea cealalta si se catara pana la iesirea din "V". Mai urca cativa metri si regrupeaza. Urmez eu. Ajung din cativa pasi la buza despicaturii si ma uit in jos. E destul de abrupt iar spre baza se ingusteaza rau de tot. Incep sa cobor. Prizele sunt bune, n-am probleme. Cum stau intors, spre dreapta mea e haul peretelui nord-vestic. E asa de vertical ca nu-i vad baza. Cobor pana unde deschiderea "V"-ului se ingusteaza cam la 1,3-1,5 m si ma decid sa fac spraitul. Vad o priza buna de picior si ma cracanez ca o broasca pentru a o ajunge. M-am fixat. Acum intre picioarele mele se casca despicatura "V" ce a mai ramas si in continuare verticala peretelui. Mut si o priza de mana pe peretele opus. E mana stanga si iarasi nu-mi ramane decat sa trag sperante ca nu o sa-mi faca figuri tocmai acum, cand sunt in cel de-al doilea pas al traseului. Pun ochii pe alte doua prize pentru piciorul si mana dreapta. Cu un mic elan ma desprind de pe fata descendenta si trec pe cea ascendenta. Acum sunt cu toate cele patru prize pe acelasi perete si pot incepe urcarea. Chiar daca Steli ma avertizase ca aceasta portiune e echivalenta daca nu chiar mai dificila decat primul pas, cel de la intrarea in traseu, nu mai am nici un fel de problema in a o trece. Gasesc usor punctele necesare ca sa ma fixez, chiar daca sunt mai mici si efortul de a ma tine in ele e mai intens.

 Ajung in regrupare si coechipierul meu ma intreaba cum a fost. Ii spun ca aici n-am avut nici o emotie. Imi zice "te-ai incalzit si ti-ai intrat in forma". Urmeaza o portiune in care trebuie sa trec o lespede inclinata, la aderenta. Nu prea are prize de picior asa ca alta solutie nu-i. Desfac mainile cat pot si abia reusesc sa cuprind lespedea pe margini, intr-o imbratisare fortata, la propriu. 

Incep sa urc. Aderenta talpii papucilor de catarat isi arata acum avantajele. Depasesc lespedea si pana in regrupare nu mai trebuie decat sa fiu atent unde pun mana si piciorul. Aceasta ultima regrupare e putin sub linia crestei si aici vantul nu mai adie. E cald ca dracu asa ca nu mai pierdem vremea. Stelica pleca si-mi spune ca daca cumva nu ajunge coarda, mergem la liber, concomitent, deoarece aceasta lungime de coarda finala e cea mai usoara. Abia astept sa plec din cotlonul asta incins. Cand aud piuitul o si zbughesc in sus. Gasesc niste "galeti" in care degetele imi intra cu totul, ma tin ca de clanta usii si ma misc cat pot de repede. Depasesc linia crestei si simt iarasi adierea vanticelului.

 Asa e mult mai bine. Am un scurt moment de euforie dar ma repliez repede deoarece nu-i inca momentul sa ma destind. Nu dupa mult timp intru in contact vizual cu Stelica. Sade pe un bolovan in varful culmii.

Panta devine tot mai putin accentuata si renunt la prizele de maini. Mai sunt cativa metri si ajung si eu in varf. Ascensiunea s-a terminat. Ne dam mana si ii multumesc. Ii predau buclele, ca de fiecare data in regrupare, dupa ce le-am recuperat din traseu. Asa cum dealtfel citisem si inainte, am avut confirmarea faptului ca aceasta Creasta a Fetelor nu a facut obiectul unei repitonari recente. Punctele de asigurare au fost pe intreaga lungime a traseului, pitoane clasice vechi si ruginite, batute in fisuri si nicidecum spituri de generatie noua. Daca pitoanele alea au fost batute la inaugurarea traseului, in 1975, nu e nici o mirare ca arata cum arata iar Stelica in vreo doua locuri a intins degetul catre ele si mi-a zis "asta e un piton virtual". Ne dezechipam si privim de jur imprejur. E un sentiment putin diferit fata de cel pe care-l ai atunci cand urci un varf mai inalt dintr-un masiv. Efortul e altfel, mult mai intens iar incarcatura psihica e incomparabila cu cea din turismul obisnuit, chiar daca ai de-a face cu masive mai dificile. Imi scot si pantofii de catarat. Am reusit sa-i suport pe toata lungimea traseului, fara a-i desireta sau scoate in regrupari. S-au mai asezat pe picior si asta e bine. Nu-s chiar ca o pereche de sandale, dar avantajele pe care le confera in perete sunt net superioare compromisului pe care trebuie sa-l fac la capitolul comoditate. Modul in care stau pe picior si aderenta talpii sunt principalele atuuri. Cataratul in adidasi, ghete sau tenisi imi pare o gluma proasta fata de aceste incaltari special dedicate acestui scop. Am avut chiar curiozitatea de a le face o proba "tehnica". Nu mai tin minte in a cata lungime am gasit un pasaj in care aveam prize de mana foarte bune asa ca m-am fixat pe ele si am bagat varful picioarului drept intr-un buzunar cam cat jumatate de lingura. Am simtit presiunea pe prima falanga a degetului mare si am slabit incet prizele de mana. Coarda era intinsa asa ca o cadere nu putea sa insemne nimic. Am fortat lasand toata greutatea pe varful papucului ce se sprijinea pe o suprafata de 2-3 cm patrati. Acolo a ramas, nu s-a miscat nici macar o zecime de milimetru. Simteam o durere intensa in degetul mare dar eram intr-o pozitie stabila. Pe tot parcursul turei n-am avut nici o alunecare a talpii indiferent pe ce prize am pus piciorul. Ne tragem sufletul, strangem si dupa cateva minute hotaram sa coboram. Vremea se incalzise de-a binelea si ne era sete. Stelica stia in vale un izvor cu apa rece si eram nerabdatori sa ajungem la el. Nici macar iarba uscata si maracinii din cararea de intoarcere nu aveau cum sa ne opreasca. Se apropia ora pranzului si sandvich-urile lasate la masina asteptau sa fie devorate.
La Ampoita fusese botezul. Aici, pe Cheile Aiudului, am avut confirmarea. Daca reusim sa trecem peste prejudecati - ale noasre si ale celorlalti, ne vom uimi mereu pe noi insine, dar poate si pe ceilalti, de ce suntem in stare. Varsta devine astfel un detaliu irelevant. 

Valul de adrenalina se zbenguia in voie prin mine. Ma simteam excelent. Ajunsesem sa ignor durerile tendoanelor mainii stangi iar ziua era doar la jumatate. Era totusi prea cald pentru  o alta tura de catarat, asa ca cea mai buna varianta era sa ne racorim, dar fiindca de-o baie e in stare oricine iar noi eram setati pe "ghidusii", varianta unor cascade care sa ne pice in cap ramanea optiunea ideala.





Partea a II-a: Canyoning, Cheile Cetii, Canionul Cetii - Baile Romane


Ne indreptam inapoi spre Alba Iulia dar viram dreapta spre Galda si apoi spre Cetea. Cheile Cetii, pe ultima lor portiune formeaza un scurt dar foarte spectaculos canion. E practic o insiruire de 4 sau 5 cascade care coboara din una in alta legate prin cate o marmita. Esti ca intr-un valau a carui pereti se ridica la zeci de metri deasupra firului apei. Pana la ce-a de-a treia marmita se poate ajunge si de jos, legatura intre ultima si penultima facandu-se printr-o scara aninata de perete, in dreapta cascadei. Apoi trebuie sa faci un scurt ramonaj pe un jgheab destul de ingust si de aici intri in ce-a de-a treia marmita. Desupra ei se ridica o cascada de cca. 8-10 metri, imposibil de urcat. Noi am hotarat sa le coboram, pe toate, de sus in jos. Urma sa avem parte de o baie cu strigaturi si cu siguranta de o racorire garantata. Parchez masina sub un mar dupa ce intru cam 2 km pe drumul de pamant ce duce din capatul satului Cetea spre chei. Ne luam echipamentul necesar, adica hamul, coarda, vreo 2 bucle si carabe cu filet, papuci de apa precum si opt-urile si plecam spre intrarea in canion. La baza lui urcam pe stanga o panta inclinata ca dracu, prin padure, pe o carare plina de grohotis, frunze si praf. Ne caznim ceva la deal si transpiram din abundenta, acum, la mijlocul acestei zile toride. Ajungem in cele din urma la locul unde cheile intra in canion. Ne echipam si intram pe firul apei. Debitul e destul de lesinat. Dupa cativa bolovani ajungem la buza primei cascade. E cea mai scurta, are cel mult 4-5 metri. Stelica baga coarda prin urechea spitului ce se afla in peretele drept si isi da drumul, putin pe langa suvoiul de apa ce coboara.

 Aterizeaza direct in marmita, intra pana aproape de piept si gaseste un brau sub apa pe care poate sa calce si iese lateral dreapta. Intinde corda si facem un funicular pe care dau drumul borsetei cu aparatul de fotografiat.

 Urmez eu. Bag coarda prin opt si-mi dau drumul. Aterizez in marmita pana la genunchi si blochez rapelul incercand sa fentez printr-o traversare spre stanga raportat la pozitia pe care o aveam in acel moment. Nu reusesc  din cauza peretelui ud si alunecos. Ultima solutie, imi dau si eu drumul in apa pana peste brau. Chitai si dracui deoarece nu-i foarte calda. Ramasesem cu tricoul pe mine, care se uda aproape de tot. In canion soarele nu intra deloc pana la suprafata apei asa ca m-am racorit instantaneu. Ocolim marmita care are un diametru de cativa metri si nu e mai adanca de cat am intrat noi si ajungem la buza ei. Urmeaza un jgheab scurt si putin adanc pe care il parcurgem din catva pasi.

 Stelica cauta urmatorul spit care e pozitionat cu ceva mai in spate. Avem putine emotii deoarece la prima vedere observam un altul care se afla mult deasupra cascadei, practic imposibil de ajuns la liber pana la el. Gaurile vechiului spit erau goale si  daca nu aveam de ce sa ne ancoram am fi fost blocati acolo, cei 4-5 metri ai primei cascade fiind imposibil de escaldat inapoi deoarece sunt complet spalati de apa, fara nici o priza si pe deasupra si foarte alunecosi. De jos auzim voci. Sunt a unora care au urcat de la baza canionului pana in marmita nr. 3. Noi instalam rapelul urmator si Steli pleaca primul. Cascada incepe printr-un jgheab de vreo 2-3 metri, dupa buza caruia imi e imposibil sa vad ce urmeaza. Coechipierul meu dispare dupa capatul jgeabului si mai apoi il aud zbierand si bombanind ceva acolo jos. Trece ceva timp pana cand piuie, ceea ce inseamana ca mi-a dat semnalul de liber pentru rapel. Coarda se moaie, o apuc si dupa ce o bag in opt ma intorc cu fata la apa si incep sa cobor. Deabia dupa ce trec de buza jgheabului vad cascada care cade cel putin 15-18 metri pana in marmita. Reusesc sa ma pozitionez oarecum in dreapta ei si rapelez cu picioarele pe un perete uscat. 

Caderea apei nu e insa constanta si pe parcursul coborarii mai incasez apa in cap, cu portia. Aterizez la marginea marmitei, scot coarda si fac o traversare prin ocolire, fara sa intru in apa mai mult de brau. Suficient insa cat sa nu reusesc sa-mi tin gura si sa scot niste sunete nearticulate urmate de traditionalele injuraturi cu referire la actiuni de bagare a unor elemente anatomice aflate in partea inferioara a corpului uman. Pana scot coarda din opt fac si un dus bun cu picurii ce se disperseaza de sus din cascada ce cade la nici jumatate de metru in stanga mea.  Stelica e la buza marmitei ce se deschide oarecum lateral. E un prag direct si vedem urmatoarea marmita. Din ea ne privesc cei a caror voci le auzisem mai devreme. Sunt doi baieti si o fata. Pana instalam noi coarda ii vedem plecand prin jgheabul descendent. Ca de obicei, Stelica pleaca primul, se opreste in capatul cascadei, scoate coarda si nu mai are de ales. Marmita e mult mai stramta si trebuie traversata inot. E o chestiune de cativa metri asa ca isi da drumul si in cateva secunde iese in partea cealalta, langa jgheab. Aparatul de fotografiat e la el in rucsac, invelit in sac de nylon si bagat in prealabil in borsetul meu. Nu pot decat sa sper ca a rezistat celor cateva secunde "subacvatice". Cobor si eu.

 Ma opresc jos, scot coarda din opt dar o retin pentru a o recupera dupa ce ajung la iesirea din marmita. 

Injur cu anticipatie si-mi dau drumul in apa intr-un semiplonjon care sper sa ma scoata mai repede in partea cealalta. Intru sub apa de tot, ies, dau de cateva ori din maini si ajung la jgheab. Ma extrag din apa si nu stiu ce sa fac prima data, sa respir sau sa injur. Le comit  pe ambele odata, cu o frecventa multiplicata cu 4 fata de ritmul normal. Recuperam coarda si ii dam drumul sa coboare prin jgheab. Stelica trece primul. Eu sunt tentat sa-mi dau drumul ca la AquaPark dar jgheabul nu e drept, se incovoaie intr-un fel de "U" si mi-e sa nu-i trag un cap de perete. Am facut un ramonaj descendent de 3-4 pasi dupa care, zdup, in marmita urmatoare. Secventa se repeta: inotat, iesit, urlaturi, injuraturi. Apa e cam la temperatura celei de la robinet iar eu am o fobie pentru apa rece. Suntem deasupra ultimei cascade ce cade in marmita finala. Are tot vreo 4-5 m si se coboara pe langa ea, pe o scara metalica aninata cu un cablu. Aruncam coarda jos si ne bagam pe rand si cu grija pe treptele alunecoase ale scarii care pe deasupra nici nu e fixata in altceva. Deja era obisnuinta, asa ca de pe ultima treapta a scarii ma zvarlu in apa si inot pana la iesire.
Marmita asta e destul de adanca, cred ca are pe la 3 m deoarece exista si optiunea de a sunta scara si de a sari de sus direct in ea. Pe deasupra iese la buza de varsare destul de brusc iar eu reusesc sa-mi frec genunchiul stang de o muchie ascutita si sa ma julesc inainte de a ma extrage definitiv din apa. Iesim la soare. Ne dezechipam si punem lucrurile la uscat. Acum e chiar placut si dupa o mica ezitare nu-mi scot tricoul ud. Senzatia e cat se poate de placuta, soarele bate cu putere dar umezeala imi tine racoare exact cat trebuie. Stelica, iubitorul de ape reci nu se poate abtine si mai intra odata in ultima marmita, se balaceste putin dupa care iese.

 Stam cateva minute sa se zvante coarda si celelalte scule, dupa care strangem si plecam la vale.
Traversarea unor chei nu e un element de noutate pentru mine dar canyoning pur n-am mai facut pana acum. Cel mai aproape de asa ceva am fost  acum cativa ani in Cheile Crivadiei, dar portiunea parcursa a avut cel mult o zona destul de ingusta intre doi pereti verticali fara insa a intalni si cascade sau marmite care sa necesite elemente tehnice de traversare. E drept ca le-am facut pe atunci de jos in sus ceea ce ar fi insemnat ca daca dadeam de situatii echivalente ca-n canionul de la Baile Romane - Cheile Cetii, ne-ar fi fost imposibil sa margem mai departe. Riscul major in asemenea canioane e acela de a nu fi amenajate si in aceasta situatie daca nu ai dotarile necesare pentru a-ti putea asigura rapelul, risti sa ramai blocat acolo. Chiar si vara, tinand cont de specificitatea acestor structuri, o stationare de cateva ore in conditiile date, ud fiind, poate provoca aparitia hipotermiei. Canionul de la Baile Romane poate fi parcurs in deplina siguranta, fiind amenajat. E necesar doar  echipamentul adecvat si vreo jumatate de rucsac cu injuraturi.
Finalul zile l-am savarsit la carciuma din Galda unde Stelica s-a cinstit cu doua binemeritate halbe de bere iar eu, pe post de sofer, m-am multumit cu doua carbogazoase pisarcoase, dar reci.

Reusita unei asemenea actiuni sau a unora similare tine de multi factori: pregatire, vreme, disponibilitate/chef, echipament, etc. etc. dar in primul rand tine de constituirea echipei. Atunci cand echipa functioneaza bine celelalte element pot deveni secundare. Fortati de imprejurari si conjuncturi, formam deseori echipe ineficace. La serviciu, in viata publica, la nunti, la sapat tarlaua sau la taiatul porcului, la petrecutul Revelionului sau la impartitul averii, sunt o sumedenie de situatii in care mai vrem ori mai nu vrem, formam echipe de conjunctura care de cele mai multe ori se dovedesc a functiona mai degraba ca o ciurda sau ca o haita. Avem totusi sansa ca macar in activitatile pe care le desfasuram din pura placere sa formam sau sa refuzam echipa din care facem ori urmeaza sa facem parte, pe criterii proprii si prin decizie proprie. Atunci cand elementul comun e doar partial angajat in intregul scopului, echipa nu mai e echipa, e o adunatura eterogena si fara noima. Daca folosim acelasi autobuz dar pana la destinatie unul canta la muzicuta si altul isi purica javra se numeste ca suntem pasageri, nu coechipieri. A face compromisuri atunci cand nu este necesar e o atitudine paguboasa. Cand pasiuni comune pot crea punti trainice intre oameni si pot consolida echipe in adevaratul sens al cuvantului nu ai nevoie de pseudoargumente doar cu scopul marunt de a aduna un numar de persoane in jurul unei amagiri inconsistente. Atunci cand exista o pasiune, o preocupare comuna, aceasta agrega implicit in jurul ei oameni diferiti si tocmai aceste diferente se estompeaza si trec pe planul secund in comparatie cu elementul comun, ce devine principal si predominant. Dimpotriva, atunci cand nu exista un element comun, aspectele de individualism se exacerbeaza si comunitatea indivizilor agregati conjunctural devine dificila, chiar dezagreabila. 

Sambata am format cu Stelica o echipa ce a functionat perfect. Chiar daca perfectiunea e de natura imposibilului, nu gasesc acum un termen mai potrivit pentru o zi in care nu a existat nici o controversa, nici o desincronizare, nici un repros, nici o urma de grandomanie, laudarosenie, infatuare ori refularea vreunui complex nedeclarat, nici o divergenta, nici un nerv. Am comunicat, ne-am inteles prin vorbe, semne sau sunete, ne-am ajutat, ne-am lasat chiar si viata, legata de un fir, pe rand, unul in mainile celuilalt. Am avut grija unul de celalat, am baut din aceeasi sticla si ne-am scaldat in aceasi apa. Am calcat pe aceleasi pietre si am atarnat de aceasi funie. Am impartasit impresii, ne-am exprimat ganduri si am facut planuri. Toate legate de pasiunea comuna. Nu ne-am grabit unul pe celalalt, nu ne-am intarziat intre noi.
 Atunci cand faci ceva cu o pasiune a carei vibratii face ca orice gand sau grija se spulbere, atunci cand trupul si mintea pot functiona intr-un tandem focalizat perfect in punctul de maxima intensitate, atunci cand reusita incununeaza suma aspiratiilor, eforturilor si de ce nu, a sacrificiilor, atunci cand echipa din care faci parte si din care prin liber consimtamant ai ales sa faci parte, a functionat fara urma de repros, atunci se poate spune ca ai ajuns sa cunosti elementele palpabile a unei impliniri legate de acea pasiune. Atunci si doar atunci toate constrangerile materiale se naruie si devin complet irelevante, mizeriile cotidiene se pierd intr-un con de umbra, meschinul ce ne inconjoara se reduce la nivelul insesizabilului iar viata se releva sub o fateta privilegiata. Atunci poti spune cu adevarat ca te-ai bucurat de prezent.
Berea din ce-a de-a doua halba a lui Stelica e aproape gata. Soarele e inca firbinte dar a intrat pe arcul descendent ce-l va ascunde peste cateva ore dupa culmile dinspre vest. E prea devreme pentru a incepe sa depanam amintiri din aceasta zi, dar pentru a ne putea bucura si altadata de prezent incercam sa planificam actiunile viitoare, iar pentru noi, confrati intru pasiune, viitorul apropiat tinteste sus, spre top-ul Carpatilor.