Balaurul verde - integral

Oslea e fara doar si poate, slabiciunea mea. Imi place muntele asta dintr-o sumedenie de motive. N-am sa ma apuc acum sa insirui justificari care tin mai mult de ordin personal, de perceptia proprie. Oslea e un altfel de munte. Solitudinea lui iese in evidenta de oriunde l-ai privi. Creasta e aproape dreapta
si cu diferente de nivel relativ mici. Structura geologica, o cidatenie, intre sisturile de la baza si coloanele de calcar ce tasnesc la verticala si formeaza linia crestei. Versantii nordic si sudic, acopetiti din primavara si pana in toamna de verdele ierbii si mai jos, linia padurii care se contureaza aproape pe aceeasi curba de nivel.
Planuisem cu Stelica parcurgerea integrala a crestei inca din martie, cand am reusit sa o facem in proportie de doua treimi, fara a pune insa in socoteala si Coada Oslii. Planurile ca planurile, sunt facute cateodata ca sa fie schimbate. Intr-o asemenea conjunctura am decis cu Piti sa facem noi doi acest traseu in ultima sambata a lunii iunie - 30.06.2012. Prognoza meteo spunea de ceva ploaie spre dupamasa, ceea ce nu suna foarte entuziasmant, dar tinand cont de caldurile nebune ce se anuntau la ses am decis totusi se mergem.
Dorinta de a parcurge creasta Oslii o am de cativa ani, de prima data cand am urcat acest munte. Atunci am ajuns pe vf. Oslea oarecum din gresala, fara un plan initial in acest sens. Plecasem la plimbare, o plimbare de recunoastere sa zicem si aproape ca ne-am trezit pe varf fara sa ne dam seama. Atunci mi-a parut incredibil de usoara abordarea acestui munte iar sentimentul acesta persista si acum. Oslea nu e un munte greu.
Plecam din Hunedoara destul de devreme, cu putin dupa 07:00 AM iar la 09:40 lasam masina in Pasul Jiu-Cerna, acolo de unde cu aproape cinci luni in urma porneam marsul final de retragere din masiv, cinci km prin zapada neatinsa, impreuna cu Stelica, Nicu si Iancsi. Nici acum nu era nimeni in pas iar cei 4 km de drum neasfaltat se degradeaza de la un an la altul. Cu putina atentie pot fi inca parcursi cu un autoturism mai inalt. Intram in traseu si in cca. 10 minute iesim din padure - acesta e un alt argument pentru care iubesc Oslea, nu-mi plac traseele cu portiuni lungi de padure. Vremea e amestecata si ne convine de minune. Niste nori, nu foarte amenintatori dar destul de gri la culoare stau aninati deasupra crestei. E totusi destul de cald si vantul nu adie deloc. Inaintam bine, depasim botul de deal dinainte de vf. Mormantul Tiganului si creasta ni se dezvaluie in toata frumusetea ei. Sub Pestisanu, primul varf din extremitatea vestica, pe fata inierbata, sta la pascut o turma de oi impresionanta. Ajungem in Saua la Suliti in cca. 50 de minute si dupa inca 15 minute suntem la Piatra Traznita. Aici ne intalnim cu unul dintre ciobanii turmei. Stam putin de povesti. Sunt din zona Orastiei iar turma are cam 1000 de oi.
Cainii de rigoare se fac ca latra la noi dar sunt total lipsiti de convingere si deabia asteapta ca ciobanul sa strige odata la ei pentru a pleca sa se culce linistiti in iarba. Din Saua la Suliti am placuta surpriza sa constat ca a aparut un marcaj nou, marcaj ce aveam sa-l intalnesc dealungul intregii creste care continua apoi, de pe vf. Coada Oslii spre vf. Arcanu din Vulcan. Abordam frontal panta destul de inclinata de pe fata nordica si dupa o ora si jumatate de la plecarea din pas suntem in creasta.

Am tinut putin dreapta fata de cum urcasem datile trecute si am iesit exact in capatul crestei, adica in locul unde aceasta incepe destul de brusc, cu o panta ce am constatat ca ar putea fi abordata ceva mai usor decat fata nordica. Cativa metrii si suntem pe vf. Pestisanu. Ne tragem putin sufletul si decidem sa nu facem aici pauza de masa ci pe vf. Oslea care e cam la 20 de minute. Plecam pe creasta. Parcurgerea acesteia e pentru mine o placere deosebita. Diferentele de nivel sunt aproape nesemnificative. Roca, formata din coloane de calcar destul de friabil, formeaza pe alocuri mici grohotisuri care paradozal sunt destul de bine fixate si nu pun probleme de stabilitate sub talpa bocancului. Hotarat lucru, mie imi plac crestele si de aceea am facut aproape tot timpul abstractie de marcaj si am tinut linia crestei matematic. Pana pe vf. Oslea e o plimbare de placere, ce
se parcurge fara aproape nici un efort.

 Ajunsi aici am constatat ca stalpul indicator e daramat, probabil de vant. L-am fixat impreuna cu Piti cu niste bolovani, am facut o mica pauza si am decis sa continuam mai departe. Undeva inainte de varf am avut surpriza sa constat ca pe fata sudica, mult mai inclinata decat cea nordica, se afla o alta turma de oi, cu cainii si ciobanul aferent. Am fost hamaiti cu la fel de putina convingere ca si inainte, doar nu erau nebuni dulaii sa urce panta inclinata ca dracu pana la noi, doar asa, sa se bage in seama. Oile erau imprastiate pe niste cleanturi inierbate si pasteau linistite. Originea lor de animal de munte le permite sa se deplaseze cu dezinvoltura prin locuri unde omului nu-i prea vine sa se bage. Dincolo de vf. Oslea redescopar traseul de asta iarna. 

Creasta devine mai zimtata, mai ingusta si mai stancoasa. O parcurgem cu o placere aproape nebuna. Piti e in verva de zile mari, tine linia crestei pe urmele mele si ii place la nebunie sa umble "pe muchie". Calcarul e uscat si aderenta talpii e foarte buna. O incerc pe niste lespezi inclinate si tine, piciorul nu aluneca deloc. Ajungem la primul "V".

Aproape ca nu recunosc locul. La inceputul lui martie era plin de zapada, acum e ca un mini-horn. Il coboram fara probleme si apoi il urcam in partea cealalta printr-o taietura pietroasa. Suntem iarasi in creasta si continuam drumul. Vremea e perfecta pentru mers. Norii cei gri stau aninati undeva deasupra si tin umbra. E liniste si nu se arata de ploaie. Tragem speranta sa nu fie un nor din acela nebun, din care sa inceapa sa trazneasca cand ti-e lumea mai draga. Atmosfera e destul de pacloasa. Se vede totusi destul de bine spre Retezat unde Peleaga, Papusa si Custura au din cand in cand cate o caciulita alba. Spre Godeanu se deslusesc bine Paltina, Galbena, Micusa si undeva mai in fund, Moraru. Un contur vag ce inchide perspectiva imi spune ca acolo, in ultimul plan e vf. Godeanu. Fata in fata cu noi, dincolo de valea Jiului de Vest, Piatra Iorgobanului - capul balaurului pe a carui spinare ne aflam, ne priveste parca cu un ochi enorm impietrit in mirarea-i geologica. Imaginetia oamenilor a scornit povesti minunate despre acesti munti dar elementele de similitudine care au atatato sunt pe alocuri frapante. Oslea seamana din multe puncte de vedere cu corpul unui balaur rapus. Incepe brusc dinspre vest, are aceasta "spinare" zimtata iar flancurile verzi coboara in directii diferite de o parte si de cealalta. Elementul cel mai interesant, Coada Oslii se distinge prin panta descendenta, culoarea difetita data de zonele de jneapan ce lipsesc cu desavarsire de pe flancurile crestei principale, amestecate cu stancarii si nu in ultimul rand, de-a dreptul uimitor, capatul cozii se termina intr-o scurta bifurcatie, ca si limba unui sarpe. 

Continuam sa urmam linia crestei si dupa cateva urcusuri si coborasuri scurte ajungem pe varful intermediar unde iesisem la inceputul lui martie, in tura de iarna. Ne oprim cateva minute, pentru 2-3 poze si apoi continuam. De aici creasta se angajaza intr-o coborare usoara si relativa. De asemena, se ingusteaza si solicita putin mai multa atentie. De fapt de aici si pana inainte de vf. Coada Oslii e portiunea cea mai frumoasa si spectaculoasa. Urmeaza inca doua "V"-uri ce se trec fara probleme. Sunt si cateva zone unde, daca tii neapatrat sa calci exact pe lina crestei e necesar sa renunti la batul dintr-o mana pentru a te tine cu ea de proeminentele unor stanci. Prizele sunt mai mult decat suficiente pentru a-ti pastra echilibul. Sunt cateva locuri unde creasta se ingusteaza cam la 30 cm. Senzatia ce o ai calcand pe ea e destul de "aeriana" insa nu pune nici un fel de probleme tehnice. Ne bucuram de fiecare pas, de frumusetea muntelui si de peisajul ce se deschide de jur imprejur. Spre sud avem la picioare valea Bistritei ce se varsa spre Oltenia. Cativa brazi pitici stau aninati aproape de creata, pe panta foarte inclinata ce se varsa inspre sud. Traversam portiunea cea mai frumoasa, creasta incepe sa se lateasca si ne apropiem de vf. Coada Oslii. Inainte de acesta mai e un vf. fara nume pe care-l urc de amorul artei. Piti il ocoleste pe carare si iese inaintea mea pe ultimul varf al culmii. Aici gasim un indicator ce da 1 ora spre vf. Oslea si 3 ore spre vf. Arcanu. Marcajul continua spre acesta. Ma uit la ceas si constat 3 ore si 10 minute de la plecarea din pasul Jiu - Cerna. Ne decidem sa facem pauza de masa.

Norii sunt plimbareti, mai iese si soarele, se mai ascunde, temperatura e acceptaila. Spre Godeanu s-a mai inorat, Galbena si Micusa sunt acoperite acum de nori. Spre est se vede pana la Campu lui Neag si aproape sub picioarele noastre e poiana de la Campul Mielului. Terminam de mancat si dupa 15 minute de zabovit pe varf incepem coborarea pe Coada Oslii. Peisajul se schimba radical. Incepem sa facem slalom printre palcuri de jnepenis si ienupar. Daca la inceput reusim sa tinem cat de cat linia crestei care e la fel de stancoasa dar mai lata, ceva mai tarziu ne trezim ca nu putem continua in acest fel din cauza jneapanului.

Ocolim pe urme de carare care nu sunt sigur daca apartin omului sau animalelor si reusim pana la urma sa ne infundam intr-un jnepenis de toata frumusetea !!! Parcurgem ceva mai putin de 100 de metri dar ne ajunge cu varf si indesat !!!Ne zgariem, injuram, ne urzicam si pana la urma reusim sa iesim la liman. Renunt definitiv la a urma creasta si coboram pe o curba de nivel pe fata sudica unde zona e mai degajata. Facem slalom printre palcuri de jnepenis, ienupar si brazi pitici. Coada Oslii e plina de flori si asta ne mai face sa uitam de neplacuta surpriza a jneapanului. Coboram aproape continuu, linia padurii se apropie tot mai mult si incep sa ma gandesc la intoarcere. Hotarasem sa venim inapoi pe curba de nivel, pe sub creasta unde exista o carare ciobaneasca. Ajungem in cele din urma la capatul
Cozii Oslii. Aceasta se termina, asa cum am mai spus, intr-o bifurcatie, precum limba unui sarpe ce cade intr-o poiana cu pomi rari.

Ma uit la altimetru si ma iau de cap. Suntem la mai putin de 1700 m altitudine iar curba de nivel pe sub creasta principala e pe undeva pe la 1850 m poate si mai mult. De aici avem o buna perspectiva spre Piule-Plesa, un alt plan amanat ce urmeaza sa-l punem in aplicare cat de curand. Intram pe braul inierbat ce traverseaza pe sub coada si incepem drumul de intoarcere. Am facut pana aici 4 ore. Pe brau se contureaza foarte clar o carare ciobaneasca. Aceasta pierde putin din altitudine, ceea ce nu ma incanta deloc dar n-avem incotro, trebuie sa o urmam. Linia padurii e undeva sub noi, destul de aproape. Traversam doua mini-padini si ajungem sub primul picior nordic. E undeva deasupra capului nostru si va trebui sa-l urcam. Acesta e piciorul ce vine pana sub vf. Coada Oslii si pe care ar i trebuit sa ajungem asta iarna. Urmam o curba ascendenta si nu fara efort, suntem in cele din urma, pe picior. Undeva mai jos se intrarea in padure si de acolo urmele unui forestier ce iese in sosea pe o vale paralela cu valea Ursului. E frustrant de aproape de sosea. Daca am fi avut o masina lasata acolo, intr-o ora tura noastra s-ar fi terminat. Asa insa eram condamnati la inca 3 ore de traversare a intregii lungimi a culmii pentru a ajunge la locul de plecare - pasul Jiu-Cerna. Urman linia relativa de sub creasta insa e necesar sa mai urcam inca, dealungul lungii traversari. Atingem altitudinea necesara doar pe cel de-al doilea picior, mai mic, pe care urcasem in martie din valea Ursului. De aici continuam aproape in linie dreapta, peste cel de-al treilea picior si ultimul. Cararea e mult mai bine conturata ca pana aici si mergem bine. Datorita inclinatiei laterale a pantei, pe Piti o doare calcaiul piciorului stang iar pe mine tendoanele de pe mijlocul talpii. Facem o pauza, ne descaltam si ne masam picioarele. Undeva deasupra noastra, in creasta, auzim voci si zarim un grup de 5 persoane. E prima data cand intalnesc turisti in Oslea. Pauza ne face bine, durerea ne mai lasa si continuam drumul. Cararea e acum cu mult mai buna, calcam pe loc drept si nu mai avem de urcat. Piatra Traznita e tot mai aproape iar pana la ea drumul de urmat e unul drept. Ne reintalnim cu turma de oi ce se indreapta in directie opusa, spre stana ce sa afla pe piciorul din stanga vaii Ursului. Ciobanul si cainii sunt in creata si supravegheaza "strategic" deplasarea mioarelor. Potaile fac iarasi figuratie si ne latra stand tolanite in iarba. Ajungem la Piatra Traznita. Facem si aici o pauza si Piti ma mananca cate ceva. Ne hidratam a nu stiu cata oara si constatam ca am terminat cei 2 litri per cap de om care i-am avut la noi.
Coborarea in saua La Suluti si drumul de intoarcere nu au nimic interesant. La exact 8 ore (parca-i facatura) de la plecare, ajungem inapoi la masina. Am mai incheiat o tura la care visez de cativa ani. A fost putin altfel decat planul initial dar a fost frumos. O voi reface oricand si cu Stelica si gaska deoarece
in Oslea ma voi intoarce oricand cu placere. Singura dezamagire a fost Coada Oslii care nu e nici pe departe asa spectaculoasa cum am auzit. E intr-adevar mai salbatica dar salbaticia e data de jnepenisul acela incalcit care pe mine m-a privat de o abordare a crestei asa cum mi-am dorit, adica exact pe linia culmii. Cu siguranta n-am sa mai fac coada decat in eventualitatea unei ture de iarna, cand jneapanul ar trebui sa fie complet acoperit de zapada.
Oslea e cu siguranta loja Retezatului. Perspectiva pe care o ai de aici asupra acestuia e una deoseita. Oslea e ca o plimbare prin parc, un munte ce nu te solicita in mod deosebit din punct de vedere fizic dar care iti ofera satisfacii nebanuite prin parcurgerea integrala a crestei - cu precizarea ca ma refer la tura de vara. Perspectiva aceleiasi integrale in conditii de iarna, cu zapada adevarata, cu alte eforturi, cu ziua mult mai scurta ceea ce ar putea insemna o noapte de bivuac, e o alta poveste cu proiectie intr-un viitor, sper nu foarte indepartat.