3 zile in Carpatii de curbura

Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful unui munte fara sa stie ca adevarata fericire este in felul in care urci pantele abrupte spre varf.

                              Gabriel Jose Garcia Marquez

Concediul acestui an avea sa fie altfel decat cele petrecute in ultima perioada. O serie de planuri la care ne-am inhamat, fiind prioritare, ne-au determinat sa renuntam la modul "clasic" de relaxare, asa ca am zis ca macar vreo 2-3 zile la munte am merita si noi. Planuri erau destule dar nu ne doream ceva de "rupt salele" asa ca Fagarasul, Bucegiul si Piatra Craiului cam iesau din socoteli. Tura de jur imprejurul Raului Ses am hotarat sa o lasam pe cand se mai racoreste, ca multe altele, dealtfel. Discut cu Stelica si pana la urma, din multiplele variante, ramane in picioare ceva in zona Brasovului, initial cu Ciucas si Leaota. Pana la urma aveam sa renuntam la Leaota si sa ne reorientam catre Piatra Mare, ramanand astfel in zona Carpatilor de curbura.

Prognoza meteo pentru inceputul saptamanii era de rahat si s-a adeverit a fi reala in proportie ce 100%.

 Plecam luni, 27.08.2012 din Hunedoara pe un inceput anemic de ploaie care se intensifica pe drum pentru ca in Alba Iulia sa fie una serioasa de-a binelea. Ii luam pe Codre si Stelica si demaram mai departe. Ne tine tot asa pana pe la Brasov, e motivant al dracului, mai ales dupa saptamani intregi de canicula care aproape ca ne-a blocat la mantinela planurile de munte pentru ultima perioada. Totusi pe aici pare-se ca frontul de ploi nu a ajuns inca si decidem sa facem prima oprire si sa intram in cea dintai etapa:

Ziua 1 - Canionul 7 Scari  

Ne angajam pe drumul spre Predeal si imediat dupa iesirea din Brasov facem stanga, la Dambul Morii. Lasam masina la mai putin de 1 km de mers, intr-o parcare. Indicatoarele sunt bune si explicite. Luam cu noi doar aparatul de fotografiat si plecam spre 7 Scari nu inainte de a intreba inca odata un localnic ce vietuieste in zona, despre drumul ce duce la canion. Replica e de neuitat: "Mergeti voi pe drumul asta pana se termina si dupa aia o luati la stanga. Un padurar face de aici si pana acolo, 30 de minute. Cat o sa faceti voi, nu stiu !!!" Ii multumim si plecam cu zmbetul pe buze. Ne mai oprim pe drum si ne uitam la indicatoarele care dau detalii despre traseele ce intra in masiv. Atunci ne decidem sa renuntam la Leaota in favoarea Pietrei Mari si alegem ca intr-una din zilele ce urmeaza sa incercam sa urcam varful cu acelasi nume. Nu suntem inca decisi ce traseu sa urmam. Deocamdata, fiind trecuti de mijlocul zilei ne vom multumi cu parcurgerea canionului. Pana la intrarea in acesta e asa cum spusese cetateanul de la bariera, urmam un drum de pamant si piatra ce parcurge valea dupa care ne angajam pe o carare foarte bine definita pana la intrarea in canion. Auzisem si citisem cate ceva despre el, e dealtfel, ca mai toate obiectilele turistice de interes popular din zona Valea Prahovei - Brasov, vizitat de un numar mare de persoane (... si voit ma abtin sa folosesc termenul de "turisti"). Ajungem la intrare. Pe peretele din dreapta, langa prima scara se afla o tabla pe care scrie "traseu inchis". Inchis pe dracu, tabla aia e uitata acolo de cand lumea, citisem pe undeva ca si-n 2009 tot acolo era. Intram in canion. E amenajat destul de binisor, are scari destul de solide si platforme bine ancorate.

 Acum, daca pe ici pe colo se ma hataie cate ceva sau mai sunt ceva stinghii lipsa, asta nu poate descuraja decat niste mototoli.

 Mergem grupat, Stelica primul, eu ultimul si fetele la mijloc. Canionul e frumos dar din loc in loc tot mai gasesti ceva mizerie, cate un PET, resturi de ambalaje, etc. Se vede de departe ca e circulat la greu, ceea ce imi da o oarecare senzatie de insatisfactie. Fata de canionul de la Baile Romane, e bulevard. Ideea lui Stelica, de a-l face in mod clasic, de sus in jos, in rapeluri succesive e una frumoasa dar irealizabila. Ajngem la scara mare si constatam ca nu e fixata perfect dar nici nu pune probleme de a nu putea fi utilizata. Urcam pe rand, picurii cascadei se amesteca in caderea lor cu cei de ploaie, care tocmai reincepe. Debitul paraului ce traverseaza canionul e unul destul de lesinat asa ca nu ne udam aproape deloc. Urc ultimul in spatele lui Piti si din varful scarii ma uit in jos. Cascada nu-mi pare la fel de inalta ca cea mai mare dintre cele de la Baile Romane. Continuam alternanta de scari si platforme cu portiuni unde deschiderea permite mersul pe carare.

 Peretii sunt impresionanti si pe alocuri deschiderea lor e foarte ingusta. Din acest punct de vedere, 7 scari bate Baile Romane.

 Fetele se descurca bine, ne mai oprim la facut poze, ne mai zgaim de jur imprejur si nici nu ne dam seama cand ne trezim la iesire. Nu am retinut care e diferenta de nivel de la un capat la altul dar pe general, chiar daca nu pot spune ca nu mi-a placut, 7 Scari nu m-a impresionat in mod deosebit. Probabil as prefera oricand un canion dotat doar cu cateva spituri pe care sa-l parcurg din rapel in rapel si cu o caruta de sudalmi la fiecare aterizare in apa rece si revigoranta. Ca sa raman obiectiv pana la capat trebuie sa spun ca in conditiile date, la 7 Scari nu-ar fi mers aceasta varianta fara costum de neopren, apa fiind destul de rece iar temperatura aerului la fel. La iesire intalnim un indicator ce ne spune ca suntem la 2 ore de cabana Piatra Mare ceea ce suna destul de tentant in primul moment. Facem totusi socoteala si constatam ca nu ne-ar prea ajunge timpul. Decidem sa ne intoarcem pe varianta ocolitoare, coborarea prin canion nefiind nici macar o optiune de palmares. Toata tura ne ia pe dea-ntregul 2 ore si jumatate asa ca avem timp suficient sa ajungem la Muntele Rosu, punctul de pornire pentru tura ce o planuisem in Ciucas. Decidem sa lasam Piatra Mare pe mai tarziu si plecam spre Sacele - Babarunca - Muntele Rosu. Ajungem la cabana iarasi pe ploaie. Temperatura aerului a scazut simtitor, muntele e invaluit de ceturi si bate vantul. Varianta de a pune cortul e cel putin pentru fete una sumbra asa ca decidem sa ne cazam la cabana. Conditiile sunt mai mult decat ok, camere cu 2 paturi, terasa, apa calda, curent electric, frigider, televizor !!! Cabana pe naiba, asta e motel, singurul lucru comun cu conditiile de cabana fiind toaleta si dusurie (da, stiu, la cabana nu-s dusuri) de la capatul holului, dar cum suntem numai noi in toata cladirea, acestu lucru chiar nu constituie nici un impediment, poate doar unul cu privire la numarul de pasi ce trebuie facuti pana la respectivele "locatii". Cabana-motel are si un restaurant dragut unde ne omenim cu cate o ciorba. Restul mesei de cina il servim pe teransa comuna a camerelor, cu vedere spre masiv. Ceturile invaluie culmea si pana la lasarea serii avem parte de un spectacol cu conotatii sumbre pentru planurile noastre de a doua zi. Totusi, speranta moare ultima ....

  

Ziua 2 - Fabulosul Ciucas

Dormim bine si ne trezim destul de devreme, cam pe cand se lumina de ziua. Arunc o privire pe geam si constat ca situatia e cam aceeasi ca aseara, norii atarna pe culmea din fata cabanei, vremea e posomorata iar sindugra diferenta e ca nu mai ploua. 

In schimb bate vantul destul de tare. Cu o seara inainte, la meteo se anuntau vanturi de 80 km/h in zona. Raman optimist si trag speranta ca acest vant sa imprastie norii. Pregatim cate ceva de mancare pentru drum, facem o cafea, strangem lucrurile si eliberam camera. In jur de ora 08:25 plecam spre cabana Ciucas pe o vreme care nu promitea nimic. Cararea urmeaza o curba de nivel ascendenta si apoi descendenta, ocolind o culme din stanga cabanei. In aproximativ 40 de minute intersectam paraul Berii si totodata si drumul ce urca din soseaua Babarunca - Cheia la cabana Ciucas. Urmam in linie ascendenta drumul, trecem mai sus pe langa un izvor de unde luam apa. Urcam in continuare, drumul e destul de abrupt si pe alocuri pavat cu traverse vechi de beton. De undeva de deasupra noastra deslusim suntetul unui picon. Dupa un cot al drumului dam cu ochii de utilajul care largeste drumul. Langa el e si un buldozer plus mizeria de nedescris facuta de acesta. Traversam cateva sleauri de noroi si ne continuam drumul. In scurt timp iesim din padure. O ultima panta si din ceata se intrezareste silueta cabanei Ciucas. Complet refacuta, cabana e de fapt un motel in toata regula, mai cocheta si eleganta ca cea de la Muntele Rosu. vizibilitatea e aproape zero. Intram in restaurantul cabanei si servim un ceai. La toaleta avem parte de toate dotarile - apa calda, sapun, servete de sters mainile. Stam vreo 20 de minute dupa care decidem sa plecam. Incepem sa urcam pe langa cabana prin ceata laptoasa. Undeva in dreapta, pe o fata de deal, deslusim o turma de oi. In scurt timp ajungem la o intersectie de carari si tinem stanga, cu destinatie spre vf. Ciucas. Cealalta carare duce in partea opusa, spre saua Chirusca si mai apoi vf. Gropsoarele, vf. Zaganului si coborarea spre Cheia. Vantul bate tot mai zdravan pe masura ce castigam altitudine dar ceata nu se lasa deloc, ne invaluie in continuare lasandu-ne sa vedem la cel mult 80 - 100 m. Nu ne facem probleme de orientare, masivul e foarte bine marcat si in plus GPS-ul inregistreaza track-ul, deci si prin absurd, daca dam de dracu, voi activa functia trackback ce ne va duce inapoi exact pe unde am venit. Trecem pe langa un mic laculet la care mai bine i se potriveste statutul de balta. Pare a folosi ca adapatoare pentru oi. Pantele sunt relativ domoale, nu simtim nici un efort la urcare. Ajungem intr-o poiana si in fata noastra incepe sa se desluseasca un prim "mototoi". Nu o sa gasiti probabil niciunde definitia acestui cuvant, insa deoarece l-am folosit pe tot parcursul acelei zile o sa-l folosesc si aici, definindu-l ca "mot mare de piatra, cu forme rotunjite". termenul de stanca imi pare oarecum impropriu pentru ce aveam sa vedem in acea zi, asa ca prefer sa folosesc si in continuare o terminologie proprie. Mototoiul aduce cu o claie de fan gigantica.

 Ne mai apropiem si dam de o alta intersectie de carari. In stanga e cea care duce spre saua Tigailor, cea din dreapta spre vf. Ciucas. Noi tinem dreapta si ne indreptam spre partea dreapta a mototoiului. In scurt timp santem langa el si-l ocolim. Roca e conglomerat, un fel de beton natural format din pietre rotunjite fixate intr-un fel de ciment natural. Formele fara colturi par a fi rezultatul eroziunii. Cunosteam acest gen de roca mai mult din povestile lui Stelica despre Bucegi. L-am remarcat de cateva ori din tren pe cand parcurgeam Valea Prahovei. Contactul cu el imi  pare unul oarecum bizar, mie unul, "calcator" de granituri, sisturi si cateodata calcare. Prima comparatie care-mi vine in minte e cea cu structura unor picioare vechi de poduri pe care le mai intalnisem pe Strei, acel betoane mancate de ape dealungul vremii. Povestesc putin cu Stelica despre particularitatile catatarii pe asemenea roca, ce difera oarecum de catararea pe calcar sau pe granituri ori sisturi. Urcam in continuare. Ceata e la fel de persistenta, desi vantul bate destul de tare. Valatuci laptosi ne inconjura si ne lasa din cand in cand sa vedem giganticele siluete fantomatice ce parca ne urmaresc. Ajungem la intrare intr-un horn. Aici e un alt mototoi, ceva mai svelt, cu alura de coloana. Nu ma pot abtine, trebuie sa vad, macar vreo 2 metri cu e sa te catari pe asa ceva. Stelica ma avertizeaza ca s-ar putea sa fie destul de firabil si ca am sanse sa raman cu vreo piatra in mana cand mi-e lumea mai draga, ceea ce se si intampla, spre norocul meu, nu tocmai cand acea piatra reprezenta priza principala. Injur si dau cu ea de pamant. Intr-adevar, senzatia e ciudata. Prizele de maini sunt oarecum altfel decat pe calcar. Ai senzatia ca te tii de niste buci de cur sau poate de tatele unei fete mari. Oricum, nu e nimic sexual in toata tarasenia si chiar daca piatra (tare ca ...) e idealul pentru bucile sau tatele oricarei fomei, eu ma las pagubas inainte de a ma trezi ca mai raman odata in mana cu vreun pietroi ori si mai rau, sa trag vreo tranta de care n-am nici o nevoie. Intram pe horn si urcusul se accentueaza. Nu e cine stie ce, se merge lejer dar cu atentie.

 Il parcurgem fara probleme si la iesire am senzatia ca suntem oarecum in creasta. Continuam pe cararea foarte bine definita si marcata, pe langa tufe de ienupar, merisor si ici colo, de afin. Gustam pe rand din fiecare, aromele muntelui ne umplu gurile. Ne apropiem de un stalp de marcaj si in fata noastra incep sa razbata din ceata formele a doua coloane cu aspect deoasebit.

 Le recunosc imediat din ceea ce citisem in prealabil despre acest masiv. Sunt "Babele la sfat". Ne oprim langa ele si facem cateva fotografii cu siluetele acestora. O cararuie se desprinde din cea principala si merge pe langa perete, in dreapta babei mai mici. Piti o zbugheste intr-acolo si se posteaza in strunga dintre baba mica si peretele mototoiului ce o strajuieste.

 Trag cateva cadre cu siluetele ce se deslusesc din ceata mai mult ca niste contururi. Apoi ma duc si eu pana acolo. In cealalta parte a strungii, din ceata, contururile altor mototoaie se intuiesc in planuri mai apropiate sau mai indepartate. Fac si de aici cateva poze cu ce se vede, nebanuind ce lume ireala se afla sub picioarele mele. Codre ne surprinde pe amandoi in strunga, siluete parca in miniatura a celor doua coloane de piatra, mult mai celebre. 

photo by Codre

Revenim in carare si ne continuam drumul.

 Ridic ochii spre cer si vad pentru prima data un petic de albastru. Valatucii de ceata se misca tot mai repede iar vantul bate tare. Sper in sinea mea ca toate acestea sa duca la ceea ce-mi doresc cel mai tare, dar raman retinut. Un alt stalp indicator, un mic platou, o urcare scurta printre niste tufe de ienupar si la ora 12:10 suntem pe vf. Ciucas.

 Vantul sufla ca turbatul si nu se vede nimic in nici o directie. Facem poza de rigoare si hotaram sa coboram cu cativa metri sub varf, intr-un loc mai ferit pentru a manca ceva. Ne instalam dar nu apucam sa bagam de doua ori in gura cand in fata noastra, exact din directia din care am venit ceata se imprastie si ne lasa sa vedem pentru prima data formatiunile pietroase specifice acestui masiv. Trei mototoaie lipite unul de altul stau in fata noastra, ca niste aratanii aparute din neant. 

Punem mana pe aparatele de fotografiat si fugim in carare ca sa imortalizam momentul. Dau sa ma intorc spre locul unde ne asezasem pentru masa cand vad ca deasupra varfului a aparut un petic mare de cer albastru. Intuiesc deschiderea spre partea opusa asa ca alerg pana pe varf. Ma uit in jos si mi se taie respiratia. Sub picioarele mele, spre nord si nord-vest, norii s-au zdremtuit si ma lasa sa vad o imagine de vis. Grupuri de mototoaie tasmesc din pasunea de pe versant pana si dupa nivelul padurii. Undeva jos se vad stana si drumuri de pamant. soarele razbate pe alocuri si formeaza un joc inimaginabil de lumini si umbre. Tot peisajul e asezonat cu fuioare de ceata ce se plimba de ici colo.

 Apuc sa pozez de 2-3 ori si o rafala de vant inchide scena cu o alta cortina deasa de ceata. Aud strigate din spatele meu. Piti, codre si Stelica se agita de partea cealalta a crestei. Cortina s-a ridicat spre tigai iar privelistea e greu de descris in cuvinte. Incepuse spectacolul acelei zile de neuitat. Mancam printre alergaturi de colo colo si rafale de vant turbate, care aproape ne muta din loc. Ferestrele de cer senin sunt tot mai mari si dese iar perspectivele se deschid tot mai departe. 

Vedem pana spre Babarunca si culmea Bratocei. Ceata inca ascunde partial peisajul dar acest lucru da un farmec aparte imaginii ce ne inconjoara. Suntem pur si simplu proiectati in mijlocul unei lumi fabuloase, parca ireale. Am un sentiment putenic de deja vu dar inca nu-l pot ancora de un reper concret. In nici un caz nu e vorba de pozele pe care le vazusem pe net.

 Cerul se deschide tot mai mult dar pretul e vantul puternic si temperatura ce a scazut simtitor fata de ultimile saptamani cand am crezut ca ne ia dracu de cald. Ne-am pus glugile pe cap iar Piti si Stelica au recurs la manusi. Pe mine racoare ma revigoreaza asa ca prefer sa las frigul sa ma "piste" putin. Incepem sa coboram spre saua tigailor, ceea ce inseamna de fapt un inconjor prin dreapta varfului Ciucas, cum privim spre sud. Peisajul e intro continua metamorfoza. In partea dreapta trecem pe langa niste pereti destul de masivi si compacti pe cand in stanga avem o vaioaga parca scoasa din cartile de povesti.

 Pajisti inierbate peresarate cu tufe de ienupar, ici si colo cate un brad si mototoaie de conglomerat, fiecare de alta forma si marime, unice, bizare, fascinante. Trec printr-un moment aproape electrizant cand realizez sursa sentimentului de deja vu. "The lord of the rings". Nu stiu exact dace peisajul se identifica cu unul din film, dar atmosfera si sentimentul puternic al intruziunii intr-o lume fabuloasa, fantastica si unica e identic cu cel pe care l-am avut la vizionarea acelei povesti. Ceata are contributia ei majora iar clipele magice se succed intr-o insiruire parca atemporala.

 Nu simt nici un efort, aproape ca nu mai percep bataia vantului si trebuie sa fac eforturi pentru a-mi aminti ca ar fi bine sa mai si fotografiez cate ceva din acest spectacol unic al naturii ori sa mai marchez cate un waypoint pe GPS. Suntem cu totul vrajiti de acest peisaj. Am stiut intotdeauna ca exista o lege universala a compensatiei si ea mi se confirma acum inca odata. Orbecaiala din prima jumatate a zilei ne este acum rasplatita de clipe la care cu sovaiala am sperat.

 Ajungem in saua Tigailor. Aici perspectiva se deschide spre vest pana in Tara Barsei unde vedem partial Brasovul. Privim in toate partile si suntem parca, fiecare dintre noi, Alice in tara minunilor. Cararea continua in fata noastra peste Bratocea insa noi alegem varianta ce coboara in stanga, pe sub Tigai, pentru a inchide bucla in intersectia de unde vazusem de dimineata primul mototoi.

 E ora 13:30 si odata ce am inceput coborarea, vantul se calmeaza. Suntem pe buza unei vaiugi ce ne duce pe la poalele masivului central, dominat de vf. Ciucas ce are o altitudine cu putin sub 2000 m. Nu ne mai saturam privind unicitatea fiecarui mototoi, fiecarei formatiuni. Sunt parca figuri impietrite in care poti deslusi, cu putina imaginatie, infinite interpretari. Jocul de umbre ce alterneaza cu spoturi luminoase e imposibil de descris in dinamica sa ce parca, prin insasi aceasta nestatornicie, creaza o atmosfera ce aproape ne hipnotizeaza.

 Sunt pe punctul de a pierde notiunea timpului, facand parca echilibristica la limita intre real si fantastic. Acum, cand scriu mi-e mult mai greu sa-mi amintesc detalii ale cararii pe care am umblat decat ale peisajului ce m-a inconjurat si asta din simplu motiv ca nu prea stiu pe unde am calcat. Suntem in punctul cel mai de jos al traseului si incepem sa urcam. Undeva sus recunosc "babele la sfat". Minuscule parca intre gigantii ce le inconjoara. Ceata s-a imprastiat aproape de tot. Nori pufosi mai brazdeaza cerul si un plafon franjurat se stabileste undeva mult deasupra liniei crestei.

 Urcam si incet, incet, ajungem il lateralul culmii. Aici e un platou ce ne va duce pe nesimtite la punctul unde cararile se intersecteaza. Dam de o stana dar oile nu sunt acolo. Mai facem ceva fotografii si traversam spre sud-est pana intalnim iarasi semnele indicatoare a celor doua carari.

 Aici am inchis bucla si parasim parca "taramul vrajit". Coboram spre cabana Ciucas dar ziua noastra in acest masiv e departe inca de a se fi terminat deoarece calea de intoarcere spre Muntele Rosu nu va mai fi aceeasi.

 Privim spre est si nord-est, acolo unde Carpatii se incovoaie spre nord. Imaginea e foarte frumoasa si nu ne mai saturam admirand departarile. Ciucasul e oarecum ca o potcoava. Iata ce scrie pe "Wiki" despre el:  "....Sunt alcatuiti din doua culmi principale, culmea Ciucas - Bratocea pe aliniamentul SV-NE si culmea Gropsoarele-Zaganu pe directia NV-SE, unite prin înseuarea muntelui Chirusca. Culmea Ciucas - Bratocea reprezinta partea de vest a masivului, ce se împarte în doua compartimente separate de saua Tigailor. Culmea Ciucas reprezinta compartimentul nordic, atingând înaltimea maxima în Vârful Ciucas (1954 m), iar culmea Bratocea reprezinta componenta sudica, întinzându-se pe mai bine de 5 km. Culmea Gropsoarele-Zaganu se întinde pe mai bine de 4 km, având un relief mai monoton în partea de nord, înaltimea maxima fiind vârful Gropsoarele de 1883 metri." De deasupra cabanei Ciucas hotaram sa ne intoarcem peste saua Chirusca - culmea Gropsoarele asa ca o tinem tot inainte. Cararea traverseaza o seria de poieni si palcuri de padure inainte de a se angaja intr-un urcus destul de lejer spre sa. Peisajul insa s-a schimbat complet. Seamana mult cu Sureanu, singura deosebire fiind completa inexistenta a jneapanului, acesta fiind inlocuit in totalitate de suprafete intinse acoperite cu ienupar. Ajungem in sa de unde avem o alta perspectiva, ce-i drept mult mai indepartata asupra partii centrale a masivului. Aici vantul bate iarasi in draci.

 Pornim dealungul culmii intr-o urcare destul de lejera. Codre si Stelica sunt undeva in fata. Unghiul fata de partea centrala se schimba permanent. Acum se vede foarte bine si cabana Ciucas precum si partea finala a drumului ce duce pana la ea. Ajungem iarasi intr-un fel de sa de unde cararile se bifurca iarasi. Spre sud incepe o noua urcare spre vf. Gropsoarele care e la 30 de minute de aici. Spre vest-sud vest e cararea ce trebuie sa o urmam noi, dealungul culmii Muntelui Rosu ca mai apoi, pret de o ora sa ne coboare la cabana. 

Culmea e scurta, incepem sa coboram si sa urcam pe ea pana in punctul in care cararea prinde o fata a culmii si se lasa spre cabana ce se vede undeva jos. Sunt ultimile locuri de unde putem admira minunatele mototoaie pe care am haladuit in aceasta zi. In stanga noastra, culmea Zaganului ne mai aduce aminte ca suntem in Ciucas, aratandu-ne o vaga replica a peisajului din zona centrala. Cararea intra in padure si panta se accentueaza. Urmeaza o serie destul de lunga de serpentine si in cele din urma, dupa 9 ore de la plecare, ajungem in parcarea din fata cabanei Muntele Rosu.

Imaginea acestei zile as putea s-o rezum destul de bine in expresia "un munte (aproape) fara colturi". Experienta acestei zile nu numai ca mi-e dificil sa o rezum, dar imi vine destul de greu sa o exprim. Cu siguranta Ciucasul e un munte "cam altfel" cel putin fata de ceea ce am vazut sau cu ce am fost obisnuit pana acum. E o "compensare totala" a muchiilor si colturilor cu care Retezatul meu drag mi-a obisnuit ochii de atatia ani incoace. Nu as fi crezut ca un munte atat de rotunjit poate fi si atat de spectaculos, dar unicitatea Ciucasului, cel putin in opinia mea, rezida in atmosfera de basm pe care peisajele sale o induc in imaginatia fiecaruia dintre noi. Ciucasul nu mi-a parut deloc dificil. Am avut totusi privilegiul de a-l gasi pustiu, desi banuiesc cu teama ca in mod normal nu e asa tot timpul. E un munte facil, aproape de zone intens populate, bine marcat, cu cabane bine plasate, un masiv destul de compact ca distante. Aproape sigur voi reveni si-n viitor in Ciucas, cel putin pentru a face culmea Bratocea daca nu pentru o tura de 2 zile in care sa traversez intregul masiv, dar trebuie sa raman realist si sa-mi dau seama ca sansele de a prinde iarasi conditiile meteo si implicit peisajele zilei de 28.08.2012 sunt extrem de mici. Dar oare cum o fi aratand muntele asta iarna ???

Ziua 3 - Piatra Mare, o asteptare de aproape 30 de ani.

Vantul bate destul de tare si la cabana Muntele Rosu asa ca decidem sa plecam din Ciucas. Vom cauta un loc de campare undeva pe drum sau vom petrece noaptea la Dambul Morii deoarece ziua a treia o vom dedica Pietrii Mari. Oprim pe drum in cateva locuri dar nu-i de stat niciunde asa ca in cele din urma campam pe pajistea de la Dambul Morii, acolo de unde pleca traseele spre Piatra Mare. Masina o lasam la vreo 200 m de corturi pe care le punem pe malul paraului. Locul e ok iar seara ne prinde indeletnicindu-ne cu facutul mancarii si a ceaiurilor. Halim bine si pe saturate dupa tura din Ciucas si apoi ne culcam. Noaptea e linistita, acompaniata doar de susurul paraului. Ne mai foim, mai amortim, de, ca la cort. Nu e frig deloc asa ca sacii de dormit raman doar pe rol de paturi. Lasam sub tenta cortului punga cu resturile de mancare si la un moment dat avem parte de inspectia unui caine ce-si facea veacul in zona. Dupa un "Mars" zis rastit si urmat de o apasata trimitere la originile ma-sii il aud fugind. Nu s-a mai intors ceea ce inseamna ca am fost destul de convingator. Lumina zorilor inroseste interiorul cortului si ma trezeste in jurul orei 07:00. Il aud pe Stelica tragand fermoarul cortului si il imit. Soarele n-a rasarit inca si afara e destul de racoare. Ma pun in miscare, aprind primusul si fac ceaiul. Fetele fac ochi si ele, urmeaza tabieturile binecunoscute, strangem catrafusele si la ora 09:15 plecam in sus pe drumul familial. Diferenta de nivel ce ne asteapta in aceasta zi e una destul de serioasa, in jur de 1200 m asa ca ne economisim energia plecand intr-un ritm mai lent. Cararea merge prin padure si aici e racoare si placut. Prima portiune urmeaza o vale seaca dupa care se angajaza in serpentine pe fata unei culmi ce coboara spre nord-nord vest. Cararea e bine conturata si marcata, doar in vreo doua bifurcatii e putin cam neinspirat lasata in coada de peste. Ajungem la intersectia unde caile se bifurca spre Prapastia Ursilor  si o varianta spre 7 Scari. Noi o tinem dreapta si dupa un urcus destul de lung, la cam 2 ore si 40 de minute iesim in poiana "Campul cu varza". 

De aici nu mai e mult si ajungem la Cabana Piatra Mare. Cladirea veche e o ruina dar exista si una noua, mai micuta, cu alura de cabana reala. Ne intampina un caine negru slabanog si prietenos. Pe iarba, ceva mai incolo zace traditionalul cioban. 

Ne salutam si Stelica intra in vorba cu el. Cateva povesti si un binemeritat moment de odihna dupa cei 1000 m diferenta de nivel urcati. Intr-un tarc langa cabana 3 superbi ciobanesti, albi ca laptele si creti ca un miel. Arata ca niste ursi polari, cu o privire blanda. Nu ne prea da mana sa bagam degetele prin plasa tarcului, desi vin destul de blanzi sa ne vada. Indicatorul ne spune ca mai avem o oara pana in varf si 200 m diferenta de nivel.Privelistea e frumoasa spre nord unde Brasovul si Dambul Morii se vad ca din avion, iar spresud-est Ciucasul straluceste in soare. Pornim pe varianta mai putin fericita, urcand dambul din spatele cabanei pentru ca apoi sa coboram la locul de jonctiune cu cararea ce-l ocoleste.

 Noi plecam ceva mai incet, Piti resimte oboseala zilei de ieri cumulata du diferenta de nivel din aceasta zi. Codre si Stelica sunt mai in fata. Traversam o portiune cu panta moale dupa care ne angajam pe niste serpentine pietroase pe la baza unor stanci. Dupa ce parcurgem cateva Piti se opreste si-mi spune ca e prea obosita ca sa continue, ca mai are nevoie de o rezerva de energie pentru coborarea lunga ce ne asteapta si ca prefera sa se intoarca la cabana decat sa se epuizeze inutil. Insista sa ma duc singur pe vaf dar refuz sa o las sa se intoarca singura la cabana. Facem cale intoarsa dupa circa 30 de minute de la plecarea de la  Piatra Mare. Mergem incet si dupa cam inca atata timp ajungem in poiana insorita si ne oprim undeva in spatele micutei cladiri. Simt un coplesitor sentiment de frustrare. In 1983, la inceputul lunii august eram inca in armata, la Predeal. Privisem mai bine de un an si jumatate Piatra Mare de pe fereastra cazarmii. Fara a fi spectaculos, acel munte ma atragea, vroiam sa-l urc. Aveam cu ceva mai putin de-o luna pana la liberare si intr-una din duminici am cerut o invoire de o zi cu intentia ca impreuna cu doi camarazi, unul din Sacele si altul din Baia Mare sa facem vf. Piatra Mare pe la cabana Susai, un traseu de 8 ore dus-intors din Predeal. Spre marea noastra dezamagire si fara nici un motiv, dobitocul de locotenent caruia ii cerusem invoirea, ne-a refuzat. De ciuda am tras o betie crancena in seara acelei zile si dupa nici 3 saptamani am parasit Predealul definitiv. Visul Pietrei Mari a ramas adormit 29 de ani iar acum eram la o aruncatura de bat dar parea sa-mi scape iarasi printre degete. Ne asezam pe iarba si ne odihnim putin. Vremea e frumoasa, soarele straluceste pe cer. N-am liniste si nu pot sta locului. Ma duc si culeg niste crengute de zmeura pentru ceai. A trecut mai bine de o ora si jumatate de la plecarea de la cabana si astept ca Stelica si Codre sa se intoarca. Atunci Piti imi spune "de ce nu te duci singur pana pe varf ???" Simt ca mi se urca tot sangele la cap. Refuz, argumentand ca nu mai am timp si oricum nu o las singura. Ea insista, ca doar acolo e ok, se mai odihneste, nu e singura (mai aparusera niste tineri ce se tolanisera pe iarba ceva mai incolo si sporovaiau). Tamplele incep sa-mi bubuie, simt cum parca toata armata lui Scaraotchi imi invadeaza muschii corpului, parca cineva mi-a pus foc la cur. Sar in picioare, iau betele de trekking si aparatul de fotografiat si ii strig din mers ca ma intorc cat pot de repede. O iau la fuga pe cararea ce ocoleste dambul pe curba de nivel. Sunt usor ca un fulg si nu simt nici un efort. Ale dracului endrofine, perspectiva posibilitatii de a ajunge pe varf mi-a alimentat automat chimia organismului si m-am autodrogat aproape instantaneu. Incep sa respir sacadat fortat pentru a-mi alimenta plamanii cu cat mai mult oxigen. Pornesc  si cronometrul de pe GPS. Ajung urgent la serpentine si incep sa le urc in ritm sustinut, folosind si betele de trekking. Inspir pe 2 pasi si expir suierand pe urmatorii doi. Ajung la locul de unde m-am intors cu Piti si fara sa ma opresc arunc o privire pe cronometru: 10 minute !!! Da, sunt iarasi in forma zilelor mele bune. Ii dau inainte si dupa inca vreo 2 serpentine il aud pe Stelica piuind. Ii raspund si dupa alte 3 schimbari de directie ne intalnim. Au amandoi moace ingrijorate dar nu apuca sa ma intrebe nimic ca eu le-o retez scurt: "cat mai am pana in varf ???" Stelica zice: "30 de minute, dar ce s-a intamplat". Le explic si se linsitesc deoarece se temusera de un accident - entorsa, luxatie. Dau sa plec si Codre zice "Steli, du-te cu el, da-mi mie rucsacul si mergeti fara bagaj". Eu ii multumesc dar spun ca nu-i nevoie, ca ma duc singur si o sa alerg cat pot de repede. Ma uit la Stelica si vad ca-i lucesc ochii. "Ahaa, iti arde de facut efort" zic in gand, dupa care cu voce tare "No hai sa merem". O zbughim impreuna in sus si intram in hornul Pisicii. Sarim din piatra in piatra ca niste capre negre si il parcurgem aproape plutind peste treptele naturale de calcar ce formeaza cararea. Suntem in platou si pana pe varf e o aruncatura de bat. Trecem printre dulaii tolaniti si blazati ai unei turme ce paste mai incolo si ajungem pe varf. Ma uit la cronometru si belesc ochii cat cepele: 23 de minute. Ei da, asa mai merge. Privelistea circulara ce mi se infatiseaza de pe varf merita tot efortul. Din coada Fagarasilor si pana in Carpatii orientali, trecand peste Iezer-Papusa, Piatra Craiului, Bucegi, Postavarul, Baiului, Grohotisului si Ciucas. Tara Barsei e la picioarele noastre inspre nord iar Predealul spre sud. Vedem peretii si muchiile Bucegilor, partiile de la Predeal, Garbova si Azuga, Cota 1400, Costila, Caraimanul, Bucsoiu, Omu, Coltii Morarului, Costila-Galbenele, creasta care Stelica o facuse cu cateva saptamani mai inainte, abruptul estic a Pietrii Craiului cu vf. La Om si toata creasta sa de la sud la nord. Facem ceva poze, Stelica imi mai da cateva detalii despre Bucegi si Piatra Craiului dupa care o tulim la vale.

 Ritmul e si mai indracit, muschii ne sunt incalziti si mergem ca la carte. 

N-am cronometrat cat am stat pe varf, dar cand ne-am oprit langa fete, in fata cabanei, cronometrul imi indica 43 de minute de la plecarea din acest punct, adica facusem dus-intors cu 15 minute mai putin decat e dat timpul doar de dus. Fetele ne asteapta vesele. 

S-au distrat de minune cu cei trei dulai care au primit liber din tarc si care sunt extrem de prietenosi. Piti atipise la soare si s-a trezit efectiv cu o limba cat toate zilele pe fata.

 Hera, cateaua, se apropie si vine si randul meu. Ma pun jos si incepem distractia. Se opreste langa mine, o mangai, o prind de cap si scap nelins la limita. Are o capatana mai mare decat a mea, e blanoasa si creata, alba ca o oaie. Blana e neasteptat de moale. Se vede ca sunt caini ingrijiti. Imi da laba, e bine crescuta. O prind de laboanta si constat ca e cat palma mea. O mangai iarasi si ii face vadita placere. Piti trage cadru dupa cadru si prinde niste secvente de tot haiul.

 Ne mai tragem putin sufletul si decidem sa coboram. Ma mai uit odata spre varf. Chiar au trecut 29 de ani de atunci ??? Dar oare ce conteaza. Am totusi insatisfacia faptului ca Piti n-a fost acolo alaturi de mine. Dar poate vom reveni si vom face traseul planificat initial, dinspre Predeal, cu o diferenta de nivel ceva mai mica. Decidem sa nu ne mai intoarcem pe unde am venit ci pe varianta dinspre 7 Scari dar cu ocolirea canionului pe care nu mai avea nici un rost sa-l parcurgem. Coborarea pe partea asta e mai aspra dar si mai scurta. Trebuie sa calcam cu atentie deoarece piatra aluneca destul de rau. Suntem atenti si nu avem nici o problema. Intr-o ora suntem deasupra canionului, in punctul de unde ne intorsesem acum 3 zile. Coboram prin padure pe acelasi traseu si dupa inca o ora suntem la masina, la 7 ore si jumatate de la plecare.

Fara a egala ca frumusete Ciucasul, Piatra Mare e un munte care iti rasplateste efortul doar la final, printr-o priveliste de neuitat asupra masivelor din zona Carpatilor de curbura si nu numai. Probabil ca intr-o zi geroasa de iarna, claritatea aerului inghetat poate oferi privelisti mai indepartate, dar si asa, la sfarsit de august, perspectiva ce se prezinta de pe vf. Piatra Mare e una greu de uitat. Personal, e o victorie tarzie a unui vis al tineretii. Tarzie, dar nu prea tarzie. Multumesc Piti pentru impuls.