Bloju - cele 3 varfuri

Nu odata, in anii trecuti pe cand diferitele destinatii ma duceau in zona barajului de la Gura Apei, din drumul ce merge spre Rotunda, mi-am indreptat privirile catre vest, spre Saua Iepii. In lunile de vara, aproape fara exceptie, pe versantul dinspre nord ce cade intr-o panta destul de inclinata exact spre linia drumului de pe langa baraj, vedem turme de oi. Povarnisul destul de inclinat e acoperit in totalitate cu iarba. O imagine idilica mi s-a intiparit inca de pe atunci in minte si nu rareori m-am gandit la acele locuri. Aveam sa ajung in Saua Iepii cu multi ani mai tarziu, insa niciodata n-am intalnit turmele de oi pe care le vedeam altadata. 
Interesul pentru Bloju a venit treptat, dupa ce am ajuns prima data in sa. L-am descoperit mai intai virtual, documentandu-ma pe net. Considerat de unii ca facand parte din culmea masivului Tarcu iar de altii ca un mic masiv de sine statator (eu prefer sa-l vad in acest fel), acest munte strajuieste la vest valea Raului Mare, de la Clopotiva si pana dincolo de confluenta Raului Ses cu Lapusnicul Mare. E primul segment si cel mai nordic dintre cele trei ce se intind de la Sarmisegetuza pana la Borlova, sau poate mai departe, la valea Hidegului si culmea Prisloapelor ce face lagatura peste Mlaci cu Godeanu. Bloju, Baicu, Tarcu. Delimitarea dintre primele doua o da clar si raspicat Saua Iepii, acea adancitura ce te obliga sa cobori, din orice parte ai veni,  300 de metri diferenta de nivel pentru ca apoi sa-i iei iarasi in piept daca vrei sa ajungi inapoi in culme.
Nu fara surprindere aveam sa aflu, tot scormonind dupa informatii, dealtfel destul de putine, ca vf. Pietrii, cel mai inalt din Bloju, e cu cativa metri mai inalt decat vf. Tarcu si ca de fapt e al doilea din intregul masiv, dupa vf. Caleanu. Perspectivele unei ture de iarna mi-au incins si mai mult imaginatia, insa inainte de asta era necesara o tura de vara, pentru "a face cunostinta". 
Duminica e duminica, mai lasam dracului treburile deoparte si hotaram sa iesim la munte. Piti are chef de o iesire asa ca nu mai stam pe ganduri si ne decidem pentru o "plimbare in doi". 
E 19.08.2012 ora 06:15 cand disperatul meu de telefon isi incepe damblalele lui matinale. Cafea, spalat, imbracat, rucsaci, benzina, sosea, etc. etc. si la 09:36 intram in traseu. Plecam usurel, obisnuiti fiind cu prima portiune ce incepe intr-o urcare sustinuta, numai buna sa te lase fara suflu. Portiunea prin padure ne e de-acum bine cunoscuta dar parca totusi ceva e schimbat. Cararea e mult mai clara si parca ... s-a latit !!! Nu ne sunt necesare mai mult de cateva minute pentru a ne da seama de schimbare. Deslusim urmele micilor copite dar mai ales "marcajul" inconfundabil al oilor, "asezonat" pe alocuri de cel mult mai vizibil al magarilor. Turmele de oi au urcat pe aici la munte. In minte imi revin imaginile anilor trecuti si ma gandesc ca azi am sansa de a deveni eu insumi un mic detaliu al tabloului pastoral. In padure e placut, racoare si aer proaspat. Ne bucuram de faptul ca am evadat din arsita orasului care parca nu mai vrea sa se sfarseasca, desi vara e aproape gata. Nu ne grabim deloc, vrem sa ne intram in ritm asa cum trebuie deoarece stim ca ne asteapta un drum destul de lung. Dupa o ora iesim din padure. E ceva mai mult decat faceam de obicei dar nu conteaza, ziua e frumoasa si noi suntem in chef de mers. De undeva din dreapta, de deasupra noastra se aud voci si latrat de caine. Sunt doi ciobani cu un dulau ce traverseaza pe curba de nivel, mult deasupra noastra, aproape de culmea piciorului secundar ce se desprinde din creasta principala. Banuisem ca vechea stana aflata pe stanga vaii ce urca spre sa e iarasi functionala, insa nu e asa. Presupunem apoi ca ar fi cea din dreapta, aflata deasupra unor bolovani, bine ascunsa privirii celor ce vin de pe vale. 
In scurt timp suntem la paraul ce coboara de sub acei bolovani aflati la vreo 100 m mai sus ca diferenta de nivel. Aici e ultimul loc de unde ne putem aproviziona cu apa. Exista un fir de parau si ceva mai sus dar prefer totdeauna sa iau apa de aici. Ne umplem bidoanele, traversam paraul si continuam sa urmam marcajul. E prima data cand mergem exact pe linia acestuia. In turele de iarna am preferat totdeauna versantul din dreapta vaii iar prima data cand am fost, in toamna anului trecut, am mers cam "la vedere". Semne vechi se deslusesc pe bolovani din loc in loc si tin partea stanga a vaii pentru ca la final sa faca o traversare oblica ascendenta si sa iasa in sa. Inaintam pe vale si de undeva de sus, din dreapta noastra aud sunete familiare. Ma uit si vad turma, pe botul culmii inierbate unde are obiceiul sa pasca de atatia ani. Suntem mai aproape de ea ca niciodata insa suficient de departe incat sa nu starnim cheful cainilor pentru o coborare in scopuri beligerante.  Ajungem in sa la aproape doua ore de la plecarea de la masina. 

Ca de obicei Saua Iepii e bantuita de vanturi. Ne lasam putin dupa linia culmii si ne tragem sufletul. Chiar daca am urcat mai bine de jumatate din diferenta de nivel ce ne desparte de culme, ne asteapta o alta etapa destul de sustinuta, cea a urcarii din sa pana la nivelul celor 2000 de metri unde panta se mai aseaza si perspectivele se deschid catre cele patru zari.
Aruncam o privire spre Muntele Mic si valea ce coboara spre Poiana Marului iar apoi in partea cealalta, catre lacul de la Gura Apei care, din ratiuni ce ne scapa (si nici nu ne prea preocupa) a fost golit de tot !!! Vedem firul apei Lapusnicului Mare, asa cum era el pe vremuri, uratit insa de urmele aluvionare de pe fundul lacului.
Pornim in urcusul prelung ce are sa ne duca in culme, tinand directia nord. In prima parte cararea e vizibila destul de bine, cu dese urme de roti de motocicleta, dovada ca fieful jalnicilor calaritori de cai putere se intinde pana aici. Mai apoi, dupa o serpentina larga stanga-dreapta cararea dispare. Cu aproape un an in urma am facut gresala sa tinem prea mult curba de nivel ceea ce avea sa ne coste mai apoi o urcare sufocanta pentru a reintalni linia crestei. Acum ne-am pozitionat pe botul de culme si am continuat sa-l suim in serpentine largi. GPS-ul inregistra track-ul si-mi doream sa am unul cat se poate de corect.

 Luam reper linia jneapanului care ne duce pe o trasa convenabila si cand panta incepe sa se inmoaie, dandu-ne primele semne ca nu mai avem mult pana sus, auzim paraiturile motocicletelor. Nu trec decat vreo 10 secunde si bipezii calare apar, unul dupa altul, in coborare, undeva in stanga noastra. Nu ne vad, sunt prea preocupati sa priveasca in prelungirea nasurilor personale deoarece riscul de a se face gramada e unul consistent in conditiile date. Simt in nari mirosul de combustibil al motoarelor in doi timpi si nu-mi pot cenzura un gand despre ce forma mi-as dori sa aiba piatra pe care inevitabil, mai devreme sau mai tarziu, fiecare dintre acesti cavaleri clonati ai unei epoci fara glorie o vor simti intre coaste cu ocazia celei de-a "n+1" cazaturi ce-o vor trage. Dispar repede dupa curbura pantei si la fel si din gandurile mele. Pana la urma n-am venit aici sa ma enervez si nici sa schimb ordinea lumii, duca-se dracului cu cine i-a adus si cu cei care le permit (nu ca prin alte parti, in tari la care ne uitam ca matu' la smantana) sa faca ceea ce fac. 
Ajungem in culme. Zarile se deschid si avem pentru prima data in aceasta zi perspectiva circulara a departarilor. Suntem inconjurati de munti din aproape toate partile: Retezatul - mare si mic, Godeanu, Tarcu si-n fata noastra, spre nord-nord vest, varfurile spre care ne indreptam. Urmatoarea portiune de traseu e relativ usoara. Diferentele de nivel sunt nesemnificative iar cararea e iarasi destul de bine deslusita. Ne apropiem de varful Custura si in scurt timp atingem punctul pana la care venisem in toamna anului trecut. Continuam spre nord pana aproape de varf. De aici cararea carmeste spre nord-vest si intra intr-un culoar de jnepenis ce ocoleste Custura prin partea ei stanga, pe directia noastra de mers. Ciobanii si-au facut bine treaba aici, jnepenisul e taiat cat sa inaintem fara probleme dar nu e nici o bataie de joc, n-au exagerat cu nimic. Nu pot sa nu-mi aduc aminte de portiunea finala a urcusului spre Calcescu,in Paring, acolo unde cararea e napadita zdravan de jneapanul ce-ti creaza probleme la inaintare. Daca asta se intampla de dragul ideii de a proteja natura si a o lasa nealterata, ei bine, nu pot sa spun decat ca e o mare demagogie, atata timp cat in lac la Calcescu, niste derbedei puteau sa pescuiasca nestingeriti.
Dupa traversarea culoarului iesim intr-o alta sa, blanda spre sud-sud vest si abrupta spre nord-nord est. Dupa cativa zeci de metri suntem in punctul ei cel mai de jos iar pe partea abrupta se deschide privelistea spre taul Netis.

 Un ochi verde de apa inconjurat de pajiste, jneapan si bolovani. Nu e mult de coborat pana la el insa tinta noastra e alta asa ca urmam cararea ce incepe sa urce fara serpentine spre primul varf. Panta nu e cine stie ce de accentuata iar inainte de a atinge vf. Bloju cararea tine curba de nivel pe sub acesta pe partea dreapta. Ocolim deci varful cu gandul de a-l urca la intoarcere. Dupa o scurta portiune dreapta urmeaza o coborare intr-o mica sa inierbata. De aici pornim in continuare pe linia usor ascendenta a ultimei pante spre vf. Pietrei. Ocolim cand pe o parte cand pe alta niste mameloane pipernicite formate din ingramadiri de bolovani si la cinci minute inainte de ora 14:00 calcam pe cel mai inalt varf al masivului. GPS-ul imi indica 2192 m altitudine.

 E vreme de o pauza binemeritata. Am facut aproape 4 ore si jumatate pana aici. Eu luasem in considerare, cu marja de siguranta, cam 5 ore, deci eram in grafic. Mancam cate ceva, facem poze si admiram peisajul de jur imprejur. Spre vest suntem exact pe linia lacului de acumulare de la Poiana Marului. La stanga de el se vede Muntele Mic si mai spre sud-sud vest varfurile importante ale Tarcului - Caleanu, Tarcu, Nedeia, Baicu. Spre sud, undeva in departare se vad Olanele si partea superioara a vaii raului Ses iar in stanga lui vf. Godeanu, o bucata din vf. Moraru ascuns parca dupa semetul Gugu. 

In ultimul plan e creasta Godeanului ce se prelungeste de la vest la est cu vf. Piatra Scarisorei, Micusa, Galbena si ceva mai departe Paltina, ultimul varf al acestui masiv si limita cu Retezatul Mic din care se vede vf. Albele si undeva ascuns dupa culme, itindu-si doar putin cusma, Piule. Pe piciorul ce vine spre confluenta Lapusnicelor se desluseste foarte clar, unica si inconfundabila platforma a Borascului spintecata parca de salbatica ei caldare ce cade efectiv spre Lapusnicul Mare. Pe celalat mal al acestuia se ridica cetatea Retezatului. Linia varfurilor si culmilor vestice ne defileaza parca prin fata ochilor. Dincolo de ea se ridica Peleaga, putin din Papusa si tot asa, Custura. Clar si izolat parca, in extremitatea din stanga, spre nord-est sta impunator vf. Retezat. Il vedem oarecum din lateral fata de abruptul sau nord-vestic ceea ce-mi permite sa observ destul de bine linia hornului pe care l-am escaladat solo acum cateva saptamani. Simt inca odata fiorul incomparabil pe care cu siguranta doar escalada solitara ti-l poate da. Va trebui sa fac insa toate eforturile pe viitor pentru ca sa ma abtin. Momentul acela trebuie sa ramana unic. Privirile noastre se intorc spre nord, acolo unde ne asteapta ultimul varf din seria celor ce formeaza culmea principala ce sta la peste 2000 m altitudine. De aici aceasta se desparte in forma de "Y", ramura principala plecand spre nord-est si continuand peste Petreanu pana in Tara Hategului iar cealalta, mai scurta, catre vest-nord vest, catre Poiana Marului. Ambele pierd insa altitudine destul de rapid coborand sub linia celor 2000 m care e dominanta pana aici. Coboram iarasi intr-o sa cam 50 m diferenta de nivel dupa care urcam bolovanosul varf al Bistrei.

 Ne ia cam jumatate de ora de pe vf. Pietrii pana aici. Se vede frumos spre nord. Tara Hategului o deslusim in departare. Prima culme pe care o recunoastem e Furcatura Clopotivei si mai aproape, ultimul varf marcant al Blojului, Petreanu. Undeva departe pe un varf de deal straluceste in soare conturul unei cladiri albe. Piti e putin nelamurita si ne consultam. Ma orientez si-mi dau seama ca nu poate fi altceva decat catedrala de la Ghelari. Am confirmarea in cateva secunde cand Piti vede undeva mai departe, intr-un plan abia perceptibil conturul cetatii de la Deva. E liniste si placut. Temperatura aerului e undeva pe la 20 GrC,poate ceva mai putin, departe de insuportabila arsita de acasa. In varful parului ce marcheaza punctul cel mai inalt troneaza o piesa din aluminiu de culoare portocalie. Pe ea e gravat "KTM". Are o parte rupta. Dupa mine seamana cu o aparatoare de lant sau de pinion de motocicleta. Nu-mi pot stapani un zambet la gandul ca o paraitoare a crapat prin aceste locuri. Toate lucrurile au un pret, fiecare dintre noi platim intr-un anume fel. Sunt inca indragostit de motocicleta dar nu pot fi si nu voi fi niciodata de acord cu intruziunea lor si a suratelor acestora, ATV-urile, in zone unde prin simpla prezenta deranjeaza natura. Vina e impartita intre cei ce o fac, cei ce le permit si cei care ii incurajeaza.
La nici 20 de metri de vf. Bistra culmea se desparte in cele doua ramuri. Coboram putin pentru a ne duce la marginea punctului de jonctiune. Sub picioarele noastre se casca aproape la verticala caldarea Bistrei iar pe fundul acesteia, cerul se oglindeste in apele lacului cu acelasi nume. Pe partea sa sudica e bordurat de grohotis iar spre nord de o centura de jneapan si cateva petice de pajiste. E un lac frumos si salbatic. 

Ne asezam chiar pe buza caldarii si ne relaxam privind de jur imprejur. E placut si relaxant sa stai in mijlocul naturii, departe de forfota civilizatiei .... sau a necivilizatiei. Acolo stand si gandindu-ma la acest termen imi dau seama ca e cu echivoc. Fara nici un dubiu, daca lipsa civilizatiei defineste asemenea locuri salbatice dar si maneaua, grandomania, opulenta, prostia si incultura, e o mare nedreptate pentru cele dintai !!! Sunt si voi ramane fanul lipsei de civilizatie dar nu ma voi impaca niciodata cu necivilizatii din civilizatie.

E timpul pentru intoarcere. Calea pe care o urmam este identica cu cea de venire. Mai arunc din cand in cand ochii pe GPS, asa, de curiozitate. Trecem iarasi peste vf. Pietrei si mai apoi ne abatem putin dreapta pentru a urca la intoarcere si vf. Bloju.

 Facem si aici niste poze, Piti infige un tarus intre pietrele de pe varf dupa care incepem coborarea spre saua de deasupra Netisului. Cam pe la jumatatea pantei auzim zgomot de motor. In primul moment gandul ma duce la o noua turma de motoristi insa imi dau repede seama ca sunetul e altfel. Ma uit in directia de unde vine si ma lamuresc. Dinspre Caleanu se indreapta spre noi un elicopter. E probabil tipul acela, starostele motoristilor. Acelasi aparat pe care-l vazusem si asta iarna la coborarea de sub Baicu. Ma gandesc la faptul ca vreun cirac de-al lui a dat de dracu cu motocicleta prin munte si acum vine sa-l recupereze. Elicopterul e cam pe directia noastra, trece pe deasupra seii, face un ocol in caldare si aterizeaza pe malul taului. Noua ne mai ia vreo cinsprezece minute sa ajungem deasupta de Netis. Ii vedem pe mal, sunt cinci personaje si se zgaiesc la apa. Imbracati de picnic. Gandul imi zboara fulgerator si face jaloane printre ce a insemnat si ce inseamna acum muntele,  acces, principii,  Transalpina,  Transfagarasan,  manele, mititei si bere,  manele (iarasi  manele), cefe groase, lanturi de aur, opulenta, respect, natura, intrusi, politica, bani, averi, lege si faradelege ... Ma resetez repede si dupa vreo 2 poze plec mai departe propunandu-mi sa incerc sa nu judec adevaruri care poate nu le cunosc pe de-a'ntregul. Oricum, nu as fi vrut sa-i vad pe oamenii aia ca incep sa faca gratare pe malul Netisului. N-am apucat sa ma indepartez prea mult si am auzit iarasi zgomotul motorului ce urca in turatii. M-am uitat peste buza caldarii si l-am vazut plecand. Venisera probabil doar sa vada lacul. Usor, facil, pe calea aerului, oarecum asemenea bucuresteanului Mitica ce merge cu telecabina la Babele. Mi-as fi scos palaria daca unul dintre acele personaje era in scaunul cu rotile sau in carje, dar asa palaria mea ramane acolo unde e !!!
Turma de oi ce se adapa la tau pe cand noi treceam spre varfuri, acum urca si se apropie de marginea seii in drumul ei spre o stana ce n-am reusit sa o identificam. Mai urcam putin pana la intrarea in culoarul ce traverseaza jnepenisul. Suntem distrati si cu GPS-ul la gat reusesc de doua ori sa o iau aiurea. Revenim repede la carare si in cele din urma iesim la liman. Urmeaza portiunea de platou dinainte de coborarea spre Saua Iepii. Nu suntem inca obositi si Piti are ideea salutara de a cobori marea fata inierbata a versantului, la fel ca in toamna anului trecut, astfel incat sa suntam saua si sa scutim o buna bucata de drum. Figura asta tine pe coborare (in nici un caz pe urcare, doar daca esti masochist) cu niste conditii: sa fie perfect senin si vizibilitate pana jos, la balizele marcajului aflat inainte de traversarea apei, sa fie uscat, sa fi suficient de odihnit pentru o coborare abrupta pe iarba pe o diferenta de nivel de nici mai mult nici mai putin de 500 m si eventual, dar esential pentru noi, sa avem genunchierele "montate" si betele de trecking pregatite. Ne varsam la vale, cu grija si urmand niste serpentine imaginare dupa bunul plac al fiecaruia. Undeva jos vedem turma de oi ce traverseaza spre stanga. Dupa calculele mele, la viteza cu care se deplaseaza, ar trebui sa ratam intalnirea si implicit si eventualele conflicte cu cainii. Coboram in continuare si tinem putin dreapta. Oile dispar dupa un bot de panta. Pierdem constant din altitudine si panta se mai indulceste putin. Ar trebui sa fim la nivelul turmei si ma uit dupa ele cu precautie. Pe directia privirii mele, la vreo 100 de meti distanta, cinci cururi de magari ne zambesc cu voiosie, posesorii lor pascand linistiti cu spatele la noi. Turma e ceva mai in fata, ciobanul e si el pe acolo iar cainii si-au terminat deja programul deoarece nu-si semnaleaza nicicum prezenta. Urmam si ultima parte a coborarii si ajungem la stalpul de marcaj luat ca reper. Oile sunt acum undeva deasupra noastra si se indreapta, pe sub stancile de unde pleaca izvorul, spre stana. GPS-ul imi indica cei 500 m coborati pe verticala iar muschii picioarelor imi confirma cifrele de pe ecran. Am scutit cam o ora fata de traseul normal ceea ce nu-i de colo. Eu aveam in vedere si varianta ca ultima portiune sa o facem la frontala, ceea ce, prin padure cu Piti ar fi fost o adevarata distractie !!!
Ne oprim pentru ultima data la paraias. Piti se descalta si-si racoreste picioarele. Bem apa rece si proaspata si umplem unul dintre bidoane. E putin probabil sa ne mai trebuiasca dar e bine sa avem o rezerva. Traversam si in cinci minute intram in padure. Aceasta ultima portiune o facem pe coborare in 40 de minute iar la ora 19:00 incheiem tura la masina. 
Imaginea turmei aninate pe fata inierbata a muntelui imi staruie si acum in minte, dupa ani si ani, insa perceptia ei va fi de acum inainte altfel deoarece dupa aceasta tura ma identific cu ea. Nu stiu cat timp obiceiurile pastoritului montan vor mai dainui in acest viitor incert, dar Bloju se va fi pentru totdeauna in mintea mea un munte al turmelor de oi. Fantomaticile prezente ale calaritorilor pe doua roti sunt vremelnice si mai devreme sau mai tarziu aceste apucaturi ale unei civilizatii emergente vor fi stopate.
Bloju nu are spectacolul masivelor cu caracter alpin, dar are acea liniste pastorala a unui munte ancestral in care obiceiuri din vremuri imemoriale definesc peisajul. Sunt convins ca exista o umbra de subiectivism in ceea ce spun dar pentru mine personal spectacolul muntelui nu rezida doar in spectaculosul sau. Din cand in cand e poate bine sa avem nevoie de si de un astfel de munte ca de un sanctuar al naturii, pentru ca, gasind linistea lui sa regasim linistea din noi. 


Hunedoara 22.08.2012