Atingerea incertului

Relativa parafrazare a titlului cartii lui Joe Simpson nu e nici intamplatoare si nici dovada de opulenta. Stiu sa pastrez proportiile dar acolo unde exista similitudini cred ca nu e un pacat ca ele sa fie fructificate intr-un anume fel.
Fantastica poveste a auto-salvarii dupa accidentul din Siula Grande releva posibila depasire a imposibilului. A forta limitele poate fi de multe ori pagubos dar sunt situatii in care acest demers devine benefic. Linia de demarcatie e una extrem de firava.
De mai bine de-o luna si jumatate astept sa ma lase tendinita cu care m-am ales la cotul mainii stangi. Dupa ce a parait ca o foaie de hartie rupta, pentru a doua oara, in Creasta Fetelor, mi-am dat seama ca doar o perioada de pauza poate sa duca la vindecare. Cu toate ca ispitele nu au lipsit, am fost cuminte si rezultatele nu s-au lasat asteptate. Mai cu un masaj, mai cu ceva creme, durerea s-a tot atenuat si s-a localizat oarecum la nivelul degetului inelar, ceea ce inseamna ca tendonul corespunzator lui a avut de suferit. Inca mai simteam vagi dureri in anumite pozitii ale mainii dar m-am gandit ca o sa reusesc sa-l menajez, asa ca sambata, 08.09.2012, o data cu semnificatii personale, am planificat cu Stelica o noua "portie" de catarat. Ma cam manca in cur, stiam ca risc sa paraie iarasi dar nu mai aveam astampar. Initial exista ideea de a incerca ceva in Coltii Trascaului dar am schimbat planul deoarece Iancsi nu putea veni decat dupa pranz iar daca mergeam pana  acolo ne ramanea destul de putin timp la dispozitie. Mai puteau fi luate in calcul variante ca Ampoita sau Cheile Aiudului. Ei doi tot fusesera la Ampoita in ultima vreme, asa ca-si doreau o oarecare schimbare. Eu bezmetic, n-am nimic impotriva, desi cam ce vazusem in peretii aia data trecuta nu prea era de nasul meu. Imi spune Stelica de un 2A/III+ care ma incanta, tinand cont de faptul ca vroiam sa o iau usurel. Ma prezint in Alba Iulia dupa ora pranzului, schimb masina cu cea a lui Stelica, il saltam si pe Iancsi si vira spre Aiud. De aici pana in chei nu-i mare distanta asa ca nici nu ne dam seama cand ajungem. Asa cum ne vorbisem initial, incepem cu 2A-ul, aflat undeva in lateralul peretelui Bogza. Urcam pana la baza traseului pe o nenorocita de iarba uscata care aluneca aproape ca si calcarul ud. Odata ajunsi, aruncam rucsacii jos si incepem sa ne echipam. Bineinteles ca uit sa-mi pun cotiera. Ca de obicei, Stelica pleaca primul, cap, urmand ca apoi sa vin eu si Iancsi. Traseul are in mod normal 2 lungimi de coarda dar pare-se ca in partea superioara e destul de napadit de vegetatie asa ca pana la urma Stelica pune o mansa si ne limitam la portiunea cea mai "curata" evitand totodata si o coborare prin padure ce-ar fi implicat alta pierdere de timp. Scot aparatul, mai fac ceva poze si Stelica vine jos, dupa ce reuseste sa puna mansa in niste asigurari destul de ciudate. Urmeaza Iancsi. Stelica asigura, eu raman la pozat. Se duce pana sus fara probleme desi il cam necajeste un deget de la picior. Vine si randul meu. Ma incalt si ma leg in coarda. Stelica ia aparatul foto iar Iancsi trece la asigurat. Plec la deal. Prizele sunt bune si cu duiumul, am de unde alege. De asemenea si aderenta stancii e excelenta. Ma duc fara probleme. Mai defrisez cate o buruiana aflata exact in cale. Mana nu-mi face nici un fel de figuri si ma bucur de asta. In a doua parte a urcarii chiar imi permit putin divertisment, caut niste prize in opozitie si incerc sa vad cat de bine sunt in stare sa stau in ele. E ok, chiar daca mi-am sucit mainile in toate felurile, durerea din cot aproape ca a disparut. Ajung in top si ii spun lui Iancsi sa ma lase jos. "Aterizez" si decidem sa ne mutam in alta parte.

 "Ei, de aici incepe distractia" imi spun in gand, dar acesta ramane nerostit si ii urmez pe baieti. Coboram cu bombanelile de rigoare si ne mutam in fata peretelui, cel ce se vede atat de frumos din sosea, pe partea stanga a acesteia cum se merge catre Rimetea. Urcam iarasi pana la baza stancii pe un soi de carare asemanatoare celei din partea cealalta. Totusi, odata ajunsi aici, poteca e mai buna si mai putin inierbata. Defilam pe la baza traseelor de mai multe lungimi si ne oprim acolo unde incep traseele Excalibur si Extrema Dura. Astea doua sunt marcate pe perete, la intrarea in ele. Vremea e azi minunata pentru catarat. Deasupra cheilor stau niste nori care optureaza soarele. Ma uit de jur imprejur si-mi dau seama ca nu e nici un pericol de ploaie, cerul fiind partial senin in celelte directii. E bine ca e umbra iar soarele nu ne bate in cap. Azi a fost o zi destul de calda si ma temeam ca la ora pranzului, cand am decis sa iesim, o sa cam curga apele pe noi. La baza traseelor e o platforma ceva mai lata asa ca putem sa ne asezam lucrurile omeneste. Locul e mai batut, ceea ce inseamna ca pe aici se mai perinda lumea. Ma uit inca odata la inscriptiile de pe piatra si incep sa ma scarpin in cap. "Excalibur Gr. VI". In  primul moment am dubii legate de cifrele romane: VI e 6 sau 4 ??? Nu, nu-s chiar asa de idiot, VI inseamna 6 !!!! Tac si inghit in sec, desi nu-mi pot reprima un gand ce-mi zice "ce caut eu aici ?". Buuuun, las' c-or fi celelalte mai usoare, imi fac singur curaj. Stelica pleaca cap sa puna mansa dupa ce identificam cam pe unde ar fi top-urile. Incepe din stanga Excaliburului, ce mai tarziu aveam sa aflu de pe net ca e Extrema Stanga, pe o fisura ce se negociaza intr-o bavareza clasica. Merge bine in sus, gaseste si spit-urile de asigurare de pe parcurs ce se afla totusi la distande destul de mari intre ele, cam  4 m. Trece intr-o scurta traversare stanga pe un mic prag unde salasuieste un maces cu spinii de rigoare. Ajunge undeva sub top si se opreste. Ii striga lui Iancsi care asigura sa fie atent ca "aici s-ar putea s-o fur". "La naiba, imi zic, daca el zice asa ceva eu n-am ce cauta pe acolo ca sigur pic". Astept sa vad ce se intampla cu aparatul de fotografiat la ochi. Daca "o fura" are vreo 4-5 m de cazut la sigur. Pana la urma trece fara evenimente si ajunge in top unde pune mansa.

Coarda cea noua a lui Iancsi, de 60 m n-a ajuns inca la jumatate dar apreciem ca inaltimea e pe la 20 m, cat un bloc de patru etaje, vorba lui Steli. Coboara. Ajuns la baza scoate o carte cu traseele din zona si se documenteaza impreuna cu Iancsi. La mine zboara avioane prin cap, in loc sa ma interesez si eu de ce zic altii mai experimentati despre acele trasee ce probabil urmeaza sa le urc sau macar sa incerc sa le urc, eu sunt in stare de sevraj, ma uit dupa cai verzi pe pereti. Cu siguranta sunt prea destins ca sa mai am chef sa-mi bat capul cu asa ceva. Urmatorul care pleaca e Iancsi.

 Se descurca bine si ajunge in top. Vine jos dupa care urmez eu. Nu-mi prea pasa in acel moment si habar n-am ce grad are traseul in care intru. Plec pe fisura cu bavareza, trec de ea dupa ce caut mai multe alternative. 

Inca inainte de asta, Iancsi incepe sa ma ghidoneze: "pune piciorul acolo, pune mana dincolo ...". Il rog sa ma lase, poate un pic prea apasat si sper sa nu se fi suparat din acest motiv. Nu-mi place deloc sa fiu indrumat cand fac ceva, iar in ceea ce priveste cataratul consider ca jumatate din contributia personala a fiecarui catarator e sa gaseasca solutii proprii. Daca ma rezum la a face ce-mi spune altcineva e ca si cum as fi un robotel ce executa niste miscari comandate, singura mea contributie fiind incordatul muschilor. Chiar asa fiind, nu toti suntem la fel, avem fiecare alta constitutie si poate ca, la un anumit moment dat, cativa centrimetri diferenta intre inaltimea a doi cataratori sa faca diferenta intre a ramane in echilibru sau a-l pierde. Personal optez pentru a cauta si gasi singur solutii. Bineinteles ca daca vreodata o sa ma simt depasit nu o sa am nici o ezitare de a cere si urma un sfat, dar satisfactia suprema e atunci cand reusesc sa fac un traseu "de capul meu".  Continui in sus, ajung la platforma cu spini. Calc pe o creanga a macesului ca sa o aplec, sa nu ma zgaraie. Constat ca aluneca ca dracu si renunt. Reusesc totusi sa-l fentez. Ajung in zona de sub top unde Stelica a presupus adineaori c-ar putea s-o fure. 

Ma opresc si caut solutii dar nu vad nimic. Atunci ma intreb in gand oare-n ce m-am bagat si oare ce grad o fi avand traseul. Nu stau grozav si incep sa-mi simt muschii. Sunt pe punctul de a-i striga lui Iancsi sa ma lase jos ca nu reusesc sa trec. Totusi parca mi-ar fi ciuda, sunt la cativa metri sub top si pana la urma asta e pasul, trebuie abordat ca atare. Mai pipai dupa prize, mai evaluez variante. Nu prea am de ales. Coarda e intinsa asa ca n-am decat sa risc. Trebuie sa trec la echilibru. Daca ies cu cativa centrimetri, m-am dus, dar caderea in mansa e nesemnificativa asa ca trag aer in piept si incep sa ma misc incet, asemenea unei soparle. Ma ridic usor si pipai cu mana stanga permanent peretele, cu o atingere aproape imperceptibila. Sunt la limita echilibrului, simt asta. E probabil partea cea mai fascinanta in catarare, sfidarea gravitatiei, punctul in care se poate intampla orice. Continui sa ma ridic usor si simt in varful degetelor o priza, micuta ce-i drept dar pe care odata ce o apuc lucrurile se schimba radical. Am trecut !!! Pana in top restul e o formaliatate. Ajung si suflu usurat, dupa care ii spun lui Iancsi sa ma lase jos. Am iarasi un acces a secretiei de endrofine si uit sa pozitionez coarda care imi trece prin dosul genunchiului si pana apuc eu sa urlu, imi provoaca o arsura tocmai acolo unde pielea-i mai sensibila. Ajung jos, ma cam pisca arsura dar ma simt excelent. Stelica decide sa mai puna o mansa, lateral dreapta. Ia coarda lui de 40 m, o leaga de el si pleaca in sus pe Excalibur. Are de ocolit o burta in mijlocul careia e batut un spit dupa care continua pe linia acestora pane aproape de top. Aici e pasul, un loc unde are o priza de doar 2 degete. Bombane ca s-ar putea alege si el cu o tendinita dar pana la urma trece fara probleme si pune mansa. La plecarea de jos, coarda nu ajunge tocmai cum trebuie, ii lipsesc cativa metri si Stelica a fost obligat sa se lege dupa ce a urcat cam 2-3 m pentru ca eu sa pot sa  retin celalalt capat si sa-l bag in optul de rapel pentru ca sa-l asigur. Imi spune sa-l las jos deoarece coboara direct, top-ul prin care era trecuta coarda lui Iancsi fiind cumva lateral. Incep sa-l cobor, povestind cu el despre cum e traseul si cam cum ar trebui abordat. Ne luam cu vorba si la un moment dat simt cum mana dreapta, cea de langa sold, ramane goala. Optul de rapel face "poc" si doar din reflex strang cat pot de tare corda cu mana stanga, la nivelul capului. Ma uit si vad cu groaza (neimpartasita) ca sub pumnul meu mai ramasesera 40 cm de coarda. Stelica atarna undeva la vreo 2-3 m deasupra mea si ma intreaba: "Ce-i" ..."s-a terminat coarda" ... "am uitat" ..."si eu" ... "si m-ai tinut numa' asa, cu o mana" ... "pai ... da !!!" Se prinde de niste prize si coboara pana jos. Nu mai zicem niciunul nimic da' nu ni-e totuna. Daca pica, hai sa zicem ca nu era cine stie ce inaltime, dar s-ar fi dezechilibrat cu siguranta si daca-l apucam in brate probabil o luam amandoi la vale pe panta inerbata ca doua gogoloaie si bine nu ne-ar fi fost. Pana la urma reusea Iancsi sa ne opreasca, Stelica fiind legat si cu cealalta coarda, care statea insa flasca. Mai stam putin si Steli pleaca in urmatorul traseu, muta si asigurarea din top deoarece coarda lui era prea scurta si o inlocuieste cu cea noua care e mai lunga. Pana la urma le face pe toate patru si vine randul lui Iancsi. Sunt surprins si nu lipsit de admiratie pentru acest om care are cu ceva mai bine de 100 kg si totusi se catara admirabil. E imaginea cataratorului atipic. Tinand cont de ce forta e necesara pentru a sustine si a impinge/trage in sus greutatea corpului, chiar n-as vrea sa ajung in situatia ca Iancsi sa puna mana pe mine din motive beligerante ori sa-i vina vreodata cheful sa ma stranga in brate!!! Iata-l ca coboarea din ultimul traseu si-mi vine si mie randul.

 Acum trebuie sa iau decizia, in ce ma bag ? Ma mai uit odata la ce strie pe stanca: "Excalibur Gr.VI", "Extrema Dura", asta nu are nici un grad consemnat acolo dar dupa ochiul meu de ageamiu nu-i departe de celelalte. Fie ce-o fi, macar sa vad si eu ce inseamna gradul VI !!! Daca nu mai pot o sa ii zic sa ma lase jos dar macar stiu ca am incercat. Imi cunosc potentialul, stiu ca n-am mai lucrat nimic la conditia fizica de ceva timp incoace, atat din cauza tendinitei dar si din cauza caldurii acestei veri care nu m-a lasat nici macar seara sa mai bag ceva exercitii. Bicicleta n-am mai scoso din iunie, cred. Incertitudinea cea mare tine de forta bratelor si mai ales de cea a degetelor. Ma bag in Excalibur !!! Stelica zice "foarte bine, incearca-l pe asta acum cat esti odihnit". Aha, ma gandesc, deci asta-i cel mai tare dintre toate cele de aici. Pornesc in sus. O scurta portiune sunt langa traseul anterior. Prizele sunt mai mici si pozitia lor mai  dificila. Cele de picior sunt majoritatea la aderenta. Efortul muscular e simtitor mai mare dar nu atat cat sa ma paralizeze. Inaintez bine, fara sa ma grabesc dar si fara sa zbovesc inutil. Tin linia spiturilor, ocolesc prin stanga proeminenta cu spit facand un spargat si cracanandu-ma ca o broasca, revin spre dreapta si continui sa urc dupa o scurta pauza de tras sufletul facuta pe o buza unde am reusit sa-mi inghesui ambele varfuri de la picioare, cat de cat omeneste. Plec mai departe. Folosesc si cateva chei de mana in vreo doua fisuri verticale, bine ca mi-am scos ceasul. Nu-s foarte comod de facut dar alta solutie n-am. Sunt in partea superioara a traseului. E altfel, prizele sunt mai putin conturate si mai delicate. Acolo unde pot pune varful a trei degete de la o mana, e super. Aderenta papucilor de catarat ma ajuta enorm. Incerc tot felul de variante dar mersul la echilibru e predominant. Mai am cativa metri pana in top. Sunt atent la fiecare miscare si aproape ca ma tarai pe stanca. In cele din urma ajung sus. L-am facut !!! Nu-mi vine sa cred dar totusi l-am facut !!! 

Stiu ca acest gen de notare a gradului nu reprezinta media traseului in ansamblu ci dificultatea celui mai greu pasaj dar e mai mult decat mi-as fi inchipuit ca pot face. Stau cateva secunde si-mi savurez reusita dupa care il rog pe Iancsi sa ma lase jos. Cobor si nu prea zabovesc mult pe ganduri. Sunt incarcat de optimism asa ca dupa ce-mi trag putin sufletul intru in "Extrema Dura". Il intreb pe Stelica: "Asta cat e ???" "un V-" zice el. Bun, ma bag. E cam la fel ca Excalibur, poate ca are ceva mai multe prize putin mai bunicele. Nu-mi prea pot da seama. In vreo doua pasaje incep sa simt dureri musculare in brate ceea ce-mi spune ca e timpul sa pun punct. Nu ma pot opri totusi la jumatate asa ca strang din dinti, mai suflu fortat de cateva ori si o fac pana sus.

 Cobor si nu-mi trebuie mai mult. Oricum ora e trecuta de 19:00 asa ca ziua e pe sfarsite. Astazi am facut 3 trasee pe care n-as fi crezut ca o sa fiu in stare sa le duc la bun sfarsit. M-am incalzit foarte bine in acel 2A/III+ insa eram total neincrezator ca voi putea merge mai departe pe grade de dificultate superioare. Am avut insa ambitia sa-mi ating limitele proprii. Deocamdata nu stiu daca am reusit, dar am atins cu siguranta limitele unei incertitudini care s-a spulberat, cel putin pentru o vreme.
Incertul tine de nivelul la care evaluam o serie de factori pe care ii cunoastem, mai mult sau mai putin. Evaluarea e la randul ei un element subiectiv. Marja de siguranta e o alta chestiune de care tinem cont mai mult sau mai putin. Toate elementele, puse impreuna si aduse la nivelul lor superior definesc linia ce delimiteaza certul de incert. Incertul tine de noi. Experientele traite, rand pe rand, pot deplasa aceasta linie in orice directie. Trebuie totusi sa raman precaut si sa nu imi inchipui ca pe viitor aceasta punctuala "atingere a incertului" va deveni  regula. Experientele viitoare imi vor spune in de directie se deplaseaza linia. Dorinta si determinarea sunt elementele ce pot schimba rezultatul final. Daca Joe Simpson n-ar fi dorit cu adevarat sa traiasca, in fiecare clipa a tragicei sale aventuri, n-am fi avut astazi acea incredibila poveste spusa de el insusi. Incertul a planat asupra eforturilor sale pana la sfarsit, dar reusita sa a tinut, pe langa o intreaga serie de conjuncturi miraculoase, in primul rand, de vointa. In fundul crevasei in care se afla, ar fi putut sa abandoneze si sa-si astepte aparent implacabilul sfarsit. A avut o singura optiune si a riscat totul, din unica dorinta de a trai. Si a reusit.  Acolo unde e vorba de pasiune sau de viata, e preferabil sa incercam sa ne atingem limitele decat sa ni le auto-impunem.


Hunedoara 10.09.2012