vf. Retezat direct - "The north face", abruptul nord-vestic - solo

Intr-o arena uriasa, intr-o liniste desavarsita,  fara spectatori si fara urale ori aplauze, singur in fata tuturor provocarilor, fara teama si fara posibilitate de gresala, doar pentru satisfactia proprie si pentru o pasiune fara limite.




In 2008 fenomenalul Ueli Steck stabileste recordul mondial la viteza pe temuta North Face a Eigerului. Urca peretele ucigas in 2 ore si 47 de minute, solo !!!! Am revazut clip-ul acestei ascensiuni de zeci de ori pe youtube. Performantele atletice ale lui Steck sunt impresionante dar pe mine ma mistuie  un alt gand. Ce spirit are acest om, ce psihic e necesar pentru a sustine un asemenea demers ? Peretele nordic al Eigerului a facut dealungul timpului peste 60 de victime. Pe ruta clasica - Heckmair route, urcata prima data in 1938 de cel a carui nume il poarta, Andrel Heckmair impreuna cu Ludwig Vorg, Heinrich Harrer si Fritz Kasparek, la doi ani dupa legendara tragedie a lui Andreas Hinterstoisser, Tony Kutz, Willy Angerer si Edi Rainer. Si acum, traseul se face in mod normal in cel putin 2 zile. Ueli Steck il parcurge in mai putin de 3 ore !!! Singur, fara nici o asigurare !!! Aproape 3 ore in care nu are voie sa faca nici o gresala. Aproape 3 ore in care, asa cum el insusi spune, trebuie sa tina balanta intre tentatia de a se merge cat mai repede pentru a scoate un timp bun si prudenta ce i-o impune conditia eliminarii oricarei erori. Sub el stau ceva mai putin de 2000 de metri de verticala. Ultimul camp de gheata il urca aproape alergand ca apoi sa parcurga bucata de creasta pana in varf, efectiv in fuga, pe o "muchie de cutit" inzapezita. Care sunt limitele spiritului uman ???

Pentru cine doreste ceva mai mult de 4 minute de imagini cu adevarat terifiante: http://www.youtube.com/watch?v=NxqB9T3T004

Steck e un unicat, Eigerul e un unicat de asemenea, dar in mintea fiecaruia dintre noi pot aparea tot felul de asocieri. Pastrand proportiile dar si contextul, pot spune ca aceasta performanta a lui Steck m-a inspirat.
De prima data cand am urcat pe vf. Retezat, acum aproape 40 de ani am fost impresionat de privelistea taului Steviei, pe care, de pe varf, practic il ai sub picioare. Niciodata, in toti anii cat am mers la ski la Rausor, n-am putut trece cu vederea imaginea impozanta a varfului vazut de pe vale, ce se afla exact in fata abruptului nord-vestic. Arata impresionant. Totdeauna mi-am gasit cateva clipe sa-l admir si de nenumarate ori sa-l fotografiez. In iarna ce-a trecut a aparut prima data ideea. "The north face" a Retezatului, ce se afla-n umbra aproape tot timpul pe parcursul sezonului rece, cu zapada agatata pe hornurile ce o brazdeaza. Stelica e sceptic rau la aceasta idee si ii dau dreptate. Fara pitoane de gheata e cam nasol cu asigurarea. Ar fi varianta de a merge la mixt si de a ne asigura in portiunile de stanca cu pitoane clasice. Mai e problema majora a avalanselor. Daca zapada nu-i fixata cum trebuie, oricand o avalansa poate matura acele culoare. Oricum, deocamdata nici nu avem echipamentul necesar - ar trebui sa mergem la coltari si cate 2 pioleti fiecare. Varianta ascensiunii de iarna ramane intr-o coada de lista improbabila. Totusi, abruptul e acolo si vara, fara zapada dar la fel de impresionant si poate chiar mai salbatic, cu debandada de bolovani si stanci ce-l formeaza. Cu cateva saptamani in urma gasesc ceva referiri despre el intr-o carte de literatura montana peste care dau intamplator pe net. Ideea redevine de actualitate, o reimpartasesc cu Stelica si ramane sa ne planificam o eventuala abordare, poate in 2 echipe, cu Nicu si Iancsi impreuna.


Planurile pentru acest week-end nu se prea leaga, nici prognoza meteo nu e chiar incurajanta pentru ce vroiam sa facem initial, Fagarasul poate sa mai astepte, asa ca ramane sa ne gospodarim care cum il duce capul. Tot de asta iarna am in minte o tura in jurul caldarii Steviei, pe sus, adica urcat in saua Lolaii de pe valea Steviei, apoi peste Retezat si coborat in partea ailalta, pe la Preluci. Daca tot stau degeaba iar Piti e prinsa cu rahaturile ei cu referendumul, imi pun in cap sa fac tura asta, sambata, 28.07.2012. Zis si facut, rucsak usor, pentru o zi, cu minimum necesar, sa pot zburda cu el in spate cei 1300 de metri diferenta de nivel ce ma asteapta. Plec dimineata putin dupa ora 8, ma mai opresc in Hateg pentru ceva cumparaturi si la 9:45 las masina in Rausor si plec spre caldarea Steviei. E racoare si placut, merg bine, imi intru repede in ritm, depasesc o pereche de tineri undeva prin padure si la o ora de la plecare sunt la liziera padurii, la indicatorul pe care scrie "Rausor 1 ora si 30 minute". Ies din padure si-mi dau imediat seama ca obiectivul meu e irealizabil. Coasta Prelucilor e plina de jneapan, ar fi o nebunie sa incerc sa cobor pe acolo. Mi-as ruga moartea in hatisul acela de nepatruns. Iarna tot jneapanul e acoperit cu zapada si lucrurile stau cu totul altfel. Ma dezumflu putin si incerc sa caut variante. Atunci dau cu ochii de ispita. In fata mea se inalta vf. Retezat, cu al sau abrupt nord-vestic. Ma decid sa merg pana la taul Stevia si eventual sa fac o recunoastere. Imi mai ia 55 de minute sa ajung la lac. Se pare ca sunt intr-o forma de zile mari, ultima data am facut pana aici 4 ore de la Rausor. Ma opresc pe malul opus al lacului fata de locul pe unde ajunge cararea, adica exact sub abrupt. Pastravii au zi de sarituri. O cohoarta de musculite zboara aproape de suprafata apei, deci e prilej de festin.

Am urcat vf. Retezat pana acum din 3 parti, de pe Lolaia, dinspre Preluci-Valereasca si bineinteles dinspre saua Retezatului, pe traseul clasic. Abruptul nord-vestic imi lipsea din palmares si probabil ca lipseste marii majoritatii a celor care l-au urcat pe celelalte rute. Ma odihnesc la lac circa 20 de minute dupa care imi propun sa urc panta abrupta din spatele meu care duce la intrarea in hornurile ce brazdeaza partea din dreapta a abruptului. Pe stanga, acesta incepe cu un perete de 1-2 lungimi de coarda dupa care continua cu o serie de hornuri mai mult sau mai putin evidente, partial inierbate. Latura dreapta e brazdata de niste hornuri mai adanci strajuite inspre culmea ce urca din vf. Preluci de o serie de tancuri stancoase ce arata aproape feroce. Citisem cu ceva vreme in urma ca in peperetii acestora exista niste trasee de catarare. Incep urcusul pe panta cu petice de iarba. Desi e inclinata ca dracu urc bine pe cararui de ... capre negre si ajung relativ repede la baza hornului. Sunt de o salbaticie greu de descris in cuvinte. O aglomeratie si invalmasala de bolovani si stanci brazdate adanc de liniile hornurilor. E momentul magic. Chemarea inexplicabila imi da un imbold irezistibil. Trec peste sentimentul infricosator pe care mi-l induce acest tablou si decid sa intru in hornul din dreapta care pare cel mai bine definit. Imi evaluez repede situatia. N-am nici un echipament la mine, sunt singur si intru in necunoscut. Nu vad capatul hornului, nu stiu ce ma asteapta. Sunt incaltat in bocancii de vara a caror talpa e foarte aderenta la granitul uscat. Daca acesta se uda insa, lucrurile se schimba radical. Stanca pare destul de friabila iar pe linia hornului se plin de grohotis. Va trebui sa tin una din margini si sa ma catar pe buza acesteia. Problema cea mai mare ar fi aparitia saritorilor. Fara asigurare, catararea acestora ar implica un risc major. Daca scap o priza si cad o sa ma duc ca o galusca pana in Stevia iar pastravii se vor bucura de un pranz cu carne proaspata in sange.

Stevia - ochiul de cer, vazuta de pe muchia dintre cele 2 hornuri

Stiu ca n-am voie sa gresec. Simt o presiune psihica enorma, nu tin minte sa mai fi trait vreodata asa ceva. Intru in culoarul hornului si incep sa ma catar pe partea stanga a acestuia. Prizele sunt la discretie, nu toate foarte sigure sau bine fixate dar deocamdata am de unde alege. Hornul se ingusteaza destul de repede si un curent de aer rece imi atinge fata. Pare suflul unui spirit de gheata. E ca la raionul cu frigidere de la supermarket. N-am nici o problema din punctul asta de vedere, functionez mult mai bine la temperaturi scazute decat atunci cand e prea cald. Inaintez destul de bine dar cu multa precautie. Acolo unde am mai multe variante o aleg pe cea mai sigura. Trag sperana ca mana stanga, la care tendinita nu s-a vindecat de tot, sa nu-mi faca vreo figura. De asemenea, sper sa nu am crampe musculare. Va trebui sa parcurg cei peste 400 m diferenta de nivel, asa ca efortul va fi destul de sustinut. Hornul coteste putin la dreapta si in fata ochilor imi apare ceea ce-mi doream cel mai putin. O saritoare. Caut din ochi variante de ocolire. Prin dreapta ei e un perete compact, prin stanga pare ca se poate dar trebuie sa ma mai apropii ca sa vad detalii. Da, sunt doua variante. Aleg prost si incep sa urc pe cea mai putin expusa, imediat in stanga saritorii. Urc vreo 3-4 metri si ma blochez. Am un bolovan ce nu-mi confera incredere exact deaupra capului. Daca incerc sa-l escaladez si pleaca, totul s-a terminat. Pe deasupra mai si sta orecum surplombat. Sunt intr-o situatie destul de tampita. Pentru a alege cealalta varianta trebuie sa dezcatar cei 3-4 metri. E cea mai periculoasa miscare. Daca scap la vale s-a zis iar daca incep sa ma si rostogolesc .... nici nu vreau sa ma gandesc mai departe. Ma aflu intr-o pozitie oarecum stabila ce nu ma supune la un foarte mare efort asa ca pot sa-mi permit sa analizez lucrurile la rece. Nu sunt la limita panicii dar nici foarte comfortabil nu mi-e. N-am de ales, trebuie sa dezcatar. O sa o fac cu pasi mici, incercand sa evit prizele de iarba. Aderenta la stanca e mult mai buna. Caut prize de mana cat mai solide si incord degetele mai mult decat e necesar, pentru a putea prelua eventuale socuri datorate alunecarii picioarelor. Ma misc ca melcul si coborarea imi pare o vesnicie dar reusesc sa ajung la locul unde, mai la stanga e o urcare ceva mai expusa dar mai usoara. Ma angajez pe ea si in cele din urma reusesc sa evit si sa depasesc saritoarea. 

Deasupra primei saritori

Ma bucur si ma ingrijorez in acelasi timp. Am trecut de acest pas dar imi dau seama ca de aici nu mai e cale de intors. Daca mai sus o sa ma blochez intr-o alta eventuala saritoare sunt terminat, n-am cum sa mai ies singur de acolo. Daca aveam inspiratia sa fi luat cu mine coarda si cateva bucle de cordelina puteam sa fac rapel de oriunde. Asa sunt condamnat la a urca pana la capat sau de a ramane blocat undeva in abrupt. Continui sa ma catar, fac cateva traversari, sunt obligat sa trec peste zona cu grohotis. Acesta e deosebit de instabil deoarece panta e accentuata, pleca la vale si antreneaza si pietre mai mari. Nu-mi fac griji, n-au pe cine sa loveasca mai jos. Treversez si cateva portiuni de iarba. Nu-s prea incantat deoarece aceasta e uda de roua, aici in culoar nu bate soarele deloc si au ramas asa de azi dimineata. Ma mai imbarbateaza cate un cacat de capra neagra care-mi spune ca nu doar eu bantui prin acele locuri. Uite ce-am ajuns, sa ma bucur cand vad un cacat !!!! Fac o pauza pe un platou inierbat si ma gandesc ce animale fantastice sunt aceste capre negre. Sunt iarasi in regatul lor si asta imi da un sentiment aparte, firava alinare in uraganul de griji pe care le am acum, legat de ascensiune. Mai urc si dau de inca o saritoare. Arata mai nasol ca prima si pentru cateva momente traiesc fiorii groazei ca nu o sa o pot ocoli pe nici o parte.

Lespezile ce strajuiesc hornul in partea stanga pe directia de urcare.

Pe dreapta e selenar, lespezi enorme si pereti aproape verticali strajuiesc hornul. In multe locuri pe ei se scurge apa. Singura nadejde-i in stanga. Nici pe aici nu-i loc de ocolit dar vad o posibilitate de a ajunge pe muchia dintre acest horn si cel vecin. Ma angajez in urcare, e destul de nasol, piatra in combinatie cu iarba si pamant. Ma mai tin de ciufurile de iarba care par destul de solide si chiar sunt, nu raman cu niciunul in mana. Acum sunt pe muchie, e destul de aerian. Hornul din stanga pare mai "domestic" dar cand ma uit in sus constat ca se blocheaza si el cu o saritoare. Ma las putin pe buza lui si inaintez destul de bine. Merg destul de mult in zig-zag pe aceasta muhie partial inierbata. Incerc sa ma tin cat mai aproape de stanca, nu-mi place deloc urcusul asta abrupt pe iarba uda. Am depasit saritoarea dar nu vad ce e dincolo in horn din cauza unor tancuri de stanca ce-mi blocheaza vederea. Trebuie sa fac o noua traversare. Ocolesc iarasi prin stanga, mai aproape de hornul invecinat, urca mai bine de 15-20 de metri si gasesc un loc unde pot traversa din nou spre dreapta, pentru a intra in hornul "meu".

Taul Steviei vazut din locul ce precede traversarea.

Traversarea e orizontala pe o buza de piatra de vreo 40 de cm latime si e expusa ca dracu. Sub mine e o verticala de vreo 20-25 de metri iar peretele de deasupra buzei e cam spalat. Trec mai mult pipaindu-l si am emotii pentru ce voi gasi dupa acele tancuri ce nu ma lasa sa vad hornul. Ajung la margine, arunc o privire si suflu usurat. E o alta buza, putin descendenta care ma duce in horn. Apoi continua, la cativa metri mai sus cu un platou mic inierbat ce e aproape orizontal. Imi propun sa ma opresc acolo si sa ma odihnesc putin. Exact il locul unde mi-ar fi fost mai bine sa ma asez insa, se cacase capra ... la greu !!! Cred ca ajunsesem in buda ... oricum, nici departe nu eram daca ma gandesc in ce ma bagasem. Ma multumesc sa ma odihnesc in picioare sprijinit cu spatele de peretele de piarta. Reiau urcusul. N-am nici o problema tehnica, din acest punct de vedere eu zic ca-i maxim un 2A, dar fara asigurare nu mi-e totuna. Privesc in sus si observ ca hornul se bifurca. In stanga continua pana la o noua saritoare ce vad de aici ca poate fi ocolita fara probleme, dar in dreapta se termina intr-un "V" de lumina ce pare a fi creasta de sub varf.

Ultima portiune a hornului din stanga. Dupa aglomerarea de bolovani de deasupra e varful.Aleg varianta din dreapta si dupa inca 20 de metri de catarat trec cu privirea dincolo de muchie. In fata mea e rezervatia iar in ultimpul plan, Godeanu. Am iesit in creasta !!! Mai am cateva zeci de metri de urcat pe bolovani si in 4 minute sunt pe varf. Privesc ceasul. De la plecarea de la lac au trecut o ora si 40 de minute. Ceva mai putin de 2 ore de catarare aproape continua, peste 400 m diferenta de nivel. E ceva !!!

Inainte de a parcurge portiunea de bolovani, cand am iesit in creasta, m-am mai uitat odata inapoi. O singura intrebare mi-a fulgerat atunci prin cap. Ce impuls ii trebuie omului pentru a-si depasi limitele, mai ales cele psihice ? Un dram de nebunie ? O pasiune fara limite ? Un exemplu ? Ambitie pura ? Acum cand stau si scriu aceste randuri, inca n-am gasit un raspuns. S-ar putea sa nu-l gasesc niciodata, dar ce conteaza.
Pe vf. Retezat sunt singur si-mi savurez reusita admirand panorama intregului masiv.

Incununarea celei de-a patra variante.




 O sun pe Piti si ii spun ca am ajuns cu bine. Apoi o intreb daca sta in picioare si o rog sa se aseze pe ceva. Ii marturisesc pe unde am urcat si ma bucur ca nu-i pot vedea figura in aceste momente. Am parte de promisiuni la violente crancene cand voi ajunge acasa dar nimic despre restrictii la ciorba calda, ceea ce nu-i chiar asa de rau.  Peisajul e deosebit de frumos dar nu se compara cu privelistea hivernala. Iarna muntele e unic. Nu o sa incep iarasi cu o descriere a ceea ce vad de jur imprejur ci mai degraba cu ceea ce simt. E un sentiment dulce-amarui. Bucuria e enorma, emotia o depaseste, dar pe undeva simt ca s-a terminat. "Orice vis implinit e un inger cazut". Totusi, endrofinele fac ravagii in mine si-n urmatoarele ore reusesc sa-mi bat toate recordurile personale in materie de munte. De pe vf. Retezat pana la Rausor pur si simplu zburd ca la 20 de ani. Nu-mi sta nimic in cale, depasesc vreo 5 grupuri de turisti ce-mi "stau in drum". Sar de pe bolovan pe bolovan fara nici o ezitare si fara nici o dezechilibrare si culmea culmilor, intr-o coborare continua si fara pauze, n-am nici o durede in genunchi. In saua Lolaii ce urca din valea Steviei ma intalnesc cu cei doi tineri pe care ii depasisem azi dimineata in padure. Urcau spre varf si ma intreaba daca mai au mult pana sus. Le dau un timp cat imi pare mie ca e normal din sa pana acolo dar tare mi-e ca l-am subestimat. Plec mai departe in acelasi ritm dracesc. Ma opresc doar langa masina, in parcare la Rausor. Ma uit la ceas: INCREDIBIL - 2 ore si 17 minute de pe varf !!! Drumul asta e in mod normal unul de 4 ore !!! 
Teoria spune (si bine spune) ca cele mai nepotrivite ture montane sunt cele facute de unul singur. Pericolul de a pati ceva si de a nu avea de la cine sa primesti ajutor e unul major. Acum stau si ma intreb cu cat a fost amplificat acest pericol prin ceea ce am facut eu in aceasta zi ? De fapt nimeni nu stia unde sunt. Planul initial, de care-i spusesem lui Piti la plecare era cel cu inconjurul caldarii. Analizand la rece, pot spune cu sinceritate ca ceea ce am facut azi a fost cam la limita ... poate chiar putin peste. Daca ma blocam in abrupt nu aveam cum sa comunic decat urland si sperand sa ma auda cineva. Semnal la telefon nu avam acolo. Il sun pe Stelica dupa ce ies din valea Rausorului si am semnal. Ii povestesc ce-am facut. Ma intreaba tot felul de detalii iar replica de final e memorabila: "... ai avut zile". Rad in hohote. De, acum imi da mana s-o fac !!!! Care au fost sansele ca totul sa se termine cu bine si cat de mare a fost riscul de a pati ceva e greu de apreciat acum, dar stiu si nu trebuie sa sa uit proverbul  "Ulciorul nu merge de multe ori la apa". Intrebarea care ramane este: Dar de cate ori merge ???

Traseul aproximativ al turei.

de pe muchie'n valau

Oamenii îsi sacrifica sanatatea, ca sa faca bani. Dupa care îsi cheltuie banii, ca sa-si recupereze sanatatea. Sunt atât de îngrijorati de viitor, încât nu se pot bucura de prezent. Rezultatul e ca nu traiesc nici in prezent, nici în viitor. Traiesc de parca nu vor muri niciodata si mor de parca n-ar fi trait niciodata". 

                                                                                                                                 Dalai Lama

Zile ca cea de sambata, 21.07.2012 reprezinta momente despre care niciodata nu as putea spune ca se intampla prea des. Am trait la timpul prezent clipe a caror intensitate te poate face sa uiti si de trecut si de viitor, de griji, de planuri, de neimpliniri, de bani .... da, chiar de bani, fiindca sclavii lor am ajuns, chiar daca incercam cu toata indarjirea sa negam acest lucru. A trai asemenea clipe nu prea mai e la indemana noastra in aceste vremuri. Vad oamenii din jurul meu. Stau pe terasa la o bere, sa se destinda. Despre ce vorbesc ? Despre afaceri, serviciu si bani. Merg in week-end la gratar sau nu merg niciunde, fac gratarul in curte. Despre ce vorbesc ? Despre cum sa stranga bani, cum sa faca credite, cum sa se inavuteasca, ce planuri de imbogatire mai au de pus in aplicare. Ori despre cum ii suge pe ei de BANI, patronul, fisc-ul sau monopolistii titeiului mondial. Toti suntem avizi de a strange si de a poseda, toti suntem nemultumiti de conditia pe care o avem si ne plangem cel mai mult de lucrurile pe care nu le putem influenta. Am avut curiozitatea de a discuta in ultimile luni cu mai multe persoane despre ideea de downshifting. Aproape toti s-au declarat de acord cu principiul, ba chiar au tras concluzia ca si ei sunt integrati in concept - cu toate ca doar unul singur auzise despre el pana atunci. Dezamagitor !!! N-a fost necesar decat sa mai discutam inca cel mult 1-2 ore ca din gura lor sa iasa dovezi indubitabile a contrariului, ceea ce inseamna ori ca n-au priceput nimic din aceasta filosofie, ori ca se imbata cu apa rece incercand sa se convinga pe sine de o himera, ori sunt atat de meschini incat stiu exact in ce pozitie sa afla dar vor sa festeleasca in culori stridente o imagine a unei realitati mincinoase. Gratuit, complet gratuit. Daca traim pentru a crea o imagine e lamentabil, dar daca incercam ca aceasta imagine sa o si deformam, indepartandu-ne tot mai mult de la cea care reflecta realitatea despre noi insine, atunci e grav. Downsiftingul e pentru sinele personal, nu pentru a fi declarat !!! Faptul ca suntem lipsiti de modele de valoare e unanim cunoscut, insa incapacitatea fiecaruia dintre noi de a-si alege modelele, de a le cauta si selecta printr-o truda personala impotriva acceptarii comode a acelora care ne sunt servite pe tava sau impuse prin tertipuri curvesti, aceasta incapacitate e doar vina noastra. Printr-o trista conjunctura si dezamagitoare similitudine, am permanent in fata ochilor, atat la nivel micro cat si la cel macro, exemple concrete prin care prostia, mediocritatea, parsivenia si curvia conduc si se impun in fata inteligentei care, ori e scarbita pana la lipsa de reactie, ori - ceea ce e si mai grav - ajunge sa fie adormita, anesteziata si orbita, intr-un fenomen paradoxal de acceptare si chiar identificare/asimilare a nonvalorilor prostiei imberbe si schizofrenice. 
In complexitatea conjuncturilor sociale, chiar daca teoretic ar trebui sa fac ceva mai mult, am ales sa intorc spatele acestei mizerii si sa-mi indrept fata spre acele valori care prin prisma gandirii proprii, neinflunetata, le consider adevarate si prioritare. Parerile celorlalti, pe care le genereaza aceasta pozitie pe care am adoptato de cativa ani incoace, imi provoaca vagi dureri localizate la cel putin cativa kilometri de curul personal. Nu ma intereseaza !!!
Planul il pun la punct cu Stelica scurt si la concret, in cateva minute, la telefon. Disponibilitate avem amandoi, indisponibilitate au ambele consoarte asa ca musai de-o "fecioreasca" !!! Una clasica ar fi putut sa fie cu hectolitri de bere si eventual ceva curve, insa cum noi suntem in afara sablonului, mergem pe "retete originale" si hotaram o iesire in care n-am fi putut sa le angajam si pe fete.



Partea I-a:  cocotz, Cheile Aiudului, Creasta Fetelor


Sambata dimineata ma trezesc la 6:15 iar la 7:00 sunt in masina si plec spre Alba Iulia. Dupa cam o oara il "salt" pe Steli din fata casei cu tot harnasamentul de rigoare si dupa inca cca. 50 de km parchez masina in Cheile Aiudului. Primul obiectiv al acestei zile se inalta undeva in fata noastra, pe malul drept al paraului. E Creasta Fetelor, unul dintre traseele de escalada din Coltul Diacului. Are 5 lungimi de coarda si e cotat 2A/IV-. Tehnic n-ar trebui sa-mi puna probleme. Ca lungime, n-am mai facut 5 LC pana acum. Vremea e buna si adie un vanticel racoros de dimineata. Speram sa terminam tura inainte de a se incinge prea tare. Luam tot ce trebuie de la masina (aproape), traversam paraul si incepem sa urcam panta ce duce la baza traseului. Creasta Fetelor arata intr-adevar ca o cresta, eu as zice de cocos, arcuita si zimtata, intr-o ascendenta destul de pronuntata.
Am traversat Cheile Aiudului pentru prima data cu cativa ani in urma, cand impreuna cu Mirela si Marius am fost la Rimetea. Am remarcat de pe atunci turnurile ce inconjoara cheile, care de fapt nu sunt niste chei proprizise, largimea lor dandu-le alura unei vai mai inguste. Doar peretii ce la strajuie, de o parte si de alta, aflati in cativa piloni disparati, le da oarecum aspectul de chei.
Ne echipam cu hamurile, legam coarda dupa care Stelica se incalta cu papucii de catarat, ia buclele pe ham si pleca cap de coarda in prima lungime. Aceasta e si cea mai dificila, intrarea in traseu facandu-se vertical. Probabil portiuni ale acestei prime lungimi de coarada dau si acel VI- clasificarii traseului. Trece de prima portiune si-l pierd din vedere. Continui sa filez coarda cu atentie. Trece ceva vreme pana il aud ca piuie. E semnalul ca a ajuns in prima regrupare si ca s-a asigurat. Dau drumul la cei 2-3 metrii de coardda ramasa ca sa o poata intinde. Piui si eu si coarda se tensioneaza. Ma incalt, constat ca mi-am uitat bandana si o sa-mi intre transpiratia in ochi, improvizez cu o laveta ce o aveam in borseta si intru in traseu. Pornirea e destul de solicitanta. Dupa cativa metri prizele sunt destul de incerte si pozitionate mai dificil. Caut variante si aleg ce-mi pare mai sigur. Ma salt si inaintez spre urmatorul pasaj ce pare si mai putin prietenos. Stau destul de stabil dar nu gasesc varianta care sa-mi para potrivita. Cea mai buna are un echilibru relativ si mi-e ca in momentul in care o sa schimb centrul de greutate o sa ma dezechilibrez. N-am nici o emotie de a pica in coarda, singurul lucru care nu mi-l doresc e o julitura mai nasoala sau vreo luxatie care sa nu-mi mai permita sa continui. Ma ridic incet si reusesc sa-mi pastrez echilibrul si asa destul de precar. Pe la mijlocul ridicarii imping in mana stanga pentru a creste presiunea pe priza si aud cum tendoanele din interiorul cotului paraie usurel !!! Nu doare excesiv dar tinand cont de faptul ca in urma cu nici o saptamana, in timp ce ma descaltam, tot ele au parait ca o foaie de hartie rupta, trag concluzia ca tendinita cu care m-am ales atunci e departe de a se fi vindecat, ci dimpotriva, acum se "reactivase". Cu micile emotii de rigoare trec acest prim pas ("pas" in traseele de catarare insemnand portiunile cele mai dificile). Imaginea e spectaculoasa, in stanga mea se afla peretele vertical al Coltului Diacului. Creasta e destul de ingusta si ca orice creasta adevarata e foarte expusa. Mai inaintez putin si ajung la traversare. Aceasta portiune ocoleste prin stanga o structura de bolovani ca un pinten aflat exact in mijlocul crestei. 

Traversarea e foarte spectaculoasa deoarece se face pe deasupra peretelui vertical ce se casca sub picioare cam 60 m. Din punct de vedere tehnic insa nu-mi pune nici un fel de problema. Trec si ajung in prima regrupare. Nu-i foarte mult loc, imi infig curul intr-un tutui de bolovan, ma asigur cu anoul dupa care bag coarda prin opt pentru a-l asigura pe Steli care urmeaza sa plece in a doua lungime. Dispare destul de repede din campul meu vizual. Il asigur lasand coarda sa curga incet prin opt. Nu stau grozav de bine asa ca ma mai ridic in picioare, mai schimb greutatea de pe un picioar pe altul, mai privesc imprejur si-mi reamintesc de soimii de la Ampoita. Privilegiul unor asemenea privelisti il au doar cei ce se avanta dincolo de limitele unui confortabil fara culoare. Ma simt napadit de un sentiment de satisfactie unica. Filez in continuare coarda si aproape cand sa ajunga la capat Stelica piuie iarasi. A ajuns in cea de-a doua regrupare. Fac manevrele de rigoare si plec. Cea de-a doua lungime nu-mi mai pune nici o problema. Merg atent, caut prizele, verific stabilitatea si aderenta lor si inaintez intr-un ritm constant. Nu simt nici un fel de oboseala. Singura problema e mana stanga care imi poate face oricand surprize. Durerea e una mai mult decat suportabila dar e inconstanta. In anumite pozitii, chiar daca incord bratul aproape la maxim nu simt nimic dar daca schimb centrul de greutate si torsionez sau misc in orice directie corpul, sagetaturi ascutite apar in tendoane si antebrat reflectand pana in degete. La fiecare pasaj unde trebuie sa pun accent pe priza de mana stanga ma setez mental ca la schimbarea pozitiei, chiar daca o sa intervina un junghi, sa nu dau drumul sau sa slabesc mana. Continui si ajung in regrupare. Facem aceleasi miscari de rigoare si Stelica pleca in lungimea a treia. 
Soarele s-a ridicat de-a binelea. Avem totusi noroc cu vanticelul care adie in creasta exact cat sa ne racoreasca. Undeva in vale, grupuri de oameni care au fost probabil cazati la motel pleaca in excursii. Din cand in cand masini ce trec pe drum opresc si din ele coboara turisti in tranzit pentru a face poze. Ma uit la ei din postura soimului. Probabil majoritatea nici nu ne sesizeaza, poate doar cand comunicam intre noi. Acum suntem la mai bine de 200 de metri deasupra lor si par niste furnici. Dincolo de drum, fata in fata cu noi e Peretele Bozga, cu traseele sale de 4-5 / VI - VIII. Chestii pentru alte varste.
Filez pana aud piuitul, apoi plec si eu. Nici aceasta lungime nu imi pune probleme, doar inainte de final nu gasesc foarte repede o solutie pe o anumita portiune insa fiind aproape de regrupare am contact vizual cu Stelica si el imi sugereaza o bavareza. Sunt sceptic deoarece am impresia ca daca o fac corpul o sa mi se rasuceasca si am sa ma dezechilibrez. Totusi ii urmez sfatul si cu miscari de felina, fara a brusca, fac bavareza. Cresc presiunea in mana stanga pentru a-mi pastra echilibrul si simt junghiul. Ma asteptam, asa ca-l suport strangand din dinti. Trec fara alte evenimente si ajung in regrupare. Stelica mi-a dat sfatul cel bun cu bavareza, de unde se vede ca experienta de zeci de ani isi spune cuvantul in gasirea celei mai bune variante.

 Aici e un platou comod si pot sa ma fatai de colo colo cam pe un metru patrat, dupa ce bineinteles ma asigur. Steli imi explica ce urmeaza, e al doilea pas al traseului, traversarea unui "V". Va trebui sa coboram cativa metri in acest "V" si spre baza lui, acolo unde e suficient de ingust, fiecare dupa cat tupeu are, mai sus sau mai jos, poate face un sprait si trece pe celalalt perete ce trebuie apoi urcat. In caz de lipsa totala de tupeu se poate cobori pana in fundul "V"-ului si urca apoi pe partea sa opusa, ceea ce inseamna insa efort suplimentar. Stelica pleaca primul. Acum pot sa-l vad. Coboara aproape pana la jumatate si face spraitul, trece in partea cealalta si se catara pana la iesirea din "V". Mai urca cativa metri si regrupeaza. Urmez eu. Ajung din cativa pasi la buza despicaturii si ma uit in jos. E destul de abrupt iar spre baza se ingusteaza rau de tot. Incep sa cobor. Prizele sunt bune, n-am probleme. Cum stau intors, spre dreapta mea e haul peretelui nord-vestic. E asa de vertical ca nu-i vad baza. Cobor pana unde deschiderea "V"-ului se ingusteaza cam la 1,3-1,5 m si ma decid sa fac spraitul. Vad o priza buna de picior si ma cracanez ca o broasca pentru a o ajunge. M-am fixat. Acum intre picioarele mele se casca despicatura "V" ce a mai ramas si in continuare verticala peretelui. Mut si o priza de mana pe peretele opus. E mana stanga si iarasi nu-mi ramane decat sa trag sperante ca nu o sa-mi faca figuri tocmai acum, cand sunt in cel de-al doilea pas al traseului. Pun ochii pe alte doua prize pentru piciorul si mana dreapta. Cu un mic elan ma desprind de pe fata descendenta si trec pe cea ascendenta. Acum sunt cu toate cele patru prize pe acelasi perete si pot incepe urcarea. Chiar daca Steli ma avertizase ca aceasta portiune e echivalenta daca nu chiar mai dificila decat primul pas, cel de la intrarea in traseu, nu mai am nici un fel de problema in a o trece. Gasesc usor punctele necesare ca sa ma fixez, chiar daca sunt mai mici si efortul de a ma tine in ele e mai intens.

 Ajung in regrupare si coechipierul meu ma intreaba cum a fost. Ii spun ca aici n-am avut nici o emotie. Imi zice "te-ai incalzit si ti-ai intrat in forma". Urmeaza o portiune in care trebuie sa trec o lespede inclinata, la aderenta. Nu prea are prize de picior asa ca alta solutie nu-i. Desfac mainile cat pot si abia reusesc sa cuprind lespedea pe margini, intr-o imbratisare fortata, la propriu. 

Incep sa urc. Aderenta talpii papucilor de catarat isi arata acum avantajele. Depasesc lespedea si pana in regrupare nu mai trebuie decat sa fiu atent unde pun mana si piciorul. Aceasta ultima regrupare e putin sub linia crestei si aici vantul nu mai adie. E cald ca dracu asa ca nu mai pierdem vremea. Stelica pleca si-mi spune ca daca cumva nu ajunge coarda, mergem la liber, concomitent, deoarece aceasta lungime de coarda finala e cea mai usoara. Abia astept sa plec din cotlonul asta incins. Cand aud piuitul o si zbughesc in sus. Gasesc niste "galeti" in care degetele imi intra cu totul, ma tin ca de clanta usii si ma misc cat pot de repede. Depasesc linia crestei si simt iarasi adierea vanticelului.

 Asa e mult mai bine. Am un scurt moment de euforie dar ma repliez repede deoarece nu-i inca momentul sa ma destind. Nu dupa mult timp intru in contact vizual cu Stelica. Sade pe un bolovan in varful culmii.

Panta devine tot mai putin accentuata si renunt la prizele de maini. Mai sunt cativa metri si ajung si eu in varf. Ascensiunea s-a terminat. Ne dam mana si ii multumesc. Ii predau buclele, ca de fiecare data in regrupare, dupa ce le-am recuperat din traseu. Asa cum dealtfel citisem si inainte, am avut confirmarea faptului ca aceasta Creasta a Fetelor nu a facut obiectul unei repitonari recente. Punctele de asigurare au fost pe intreaga lungime a traseului, pitoane clasice vechi si ruginite, batute in fisuri si nicidecum spituri de generatie noua. Daca pitoanele alea au fost batute la inaugurarea traseului, in 1975, nu e nici o mirare ca arata cum arata iar Stelica in vreo doua locuri a intins degetul catre ele si mi-a zis "asta e un piton virtual". Ne dezechipam si privim de jur imprejur. E un sentiment putin diferit fata de cel pe care-l ai atunci cand urci un varf mai inalt dintr-un masiv. Efortul e altfel, mult mai intens iar incarcatura psihica e incomparabila cu cea din turismul obisnuit, chiar daca ai de-a face cu masive mai dificile. Imi scot si pantofii de catarat. Am reusit sa-i suport pe toata lungimea traseului, fara a-i desireta sau scoate in regrupari. S-au mai asezat pe picior si asta e bine. Nu-s chiar ca o pereche de sandale, dar avantajele pe care le confera in perete sunt net superioare compromisului pe care trebuie sa-l fac la capitolul comoditate. Modul in care stau pe picior si aderenta talpii sunt principalele atuuri. Cataratul in adidasi, ghete sau tenisi imi pare o gluma proasta fata de aceste incaltari special dedicate acestui scop. Am avut chiar curiozitatea de a le face o proba "tehnica". Nu mai tin minte in a cata lungime am gasit un pasaj in care aveam prize de mana foarte bune asa ca m-am fixat pe ele si am bagat varful picioarului drept intr-un buzunar cam cat jumatate de lingura. Am simtit presiunea pe prima falanga a degetului mare si am slabit incet prizele de mana. Coarda era intinsa asa ca o cadere nu putea sa insemne nimic. Am fortat lasand toata greutatea pe varful papucului ce se sprijinea pe o suprafata de 2-3 cm patrati. Acolo a ramas, nu s-a miscat nici macar o zecime de milimetru. Simteam o durere intensa in degetul mare dar eram intr-o pozitie stabila. Pe tot parcursul turei n-am avut nici o alunecare a talpii indiferent pe ce prize am pus piciorul. Ne tragem sufletul, strangem si dupa cateva minute hotaram sa coboram. Vremea se incalzise de-a binelea si ne era sete. Stelica stia in vale un izvor cu apa rece si eram nerabdatori sa ajungem la el. Nici macar iarba uscata si maracinii din cararea de intoarcere nu aveau cum sa ne opreasca. Se apropia ora pranzului si sandvich-urile lasate la masina asteptau sa fie devorate.
La Ampoita fusese botezul. Aici, pe Cheile Aiudului, am avut confirmarea. Daca reusim sa trecem peste prejudecati - ale noasre si ale celorlalti, ne vom uimi mereu pe noi insine, dar poate si pe ceilalti, de ce suntem in stare. Varsta devine astfel un detaliu irelevant. 

Valul de adrenalina se zbenguia in voie prin mine. Ma simteam excelent. Ajunsesem sa ignor durerile tendoanelor mainii stangi iar ziua era doar la jumatate. Era totusi prea cald pentru  o alta tura de catarat, asa ca cea mai buna varianta era sa ne racorim, dar fiindca de-o baie e in stare oricine iar noi eram setati pe "ghidusii", varianta unor cascade care sa ne pice in cap ramanea optiunea ideala.





Partea a II-a: Canyoning, Cheile Cetii, Canionul Cetii - Baile Romane


Ne indreptam inapoi spre Alba Iulia dar viram dreapta spre Galda si apoi spre Cetea. Cheile Cetii, pe ultima lor portiune formeaza un scurt dar foarte spectaculos canion. E practic o insiruire de 4 sau 5 cascade care coboara din una in alta legate prin cate o marmita. Esti ca intr-un valau a carui pereti se ridica la zeci de metri deasupra firului apei. Pana la ce-a de-a treia marmita se poate ajunge si de jos, legatura intre ultima si penultima facandu-se printr-o scara aninata de perete, in dreapta cascadei. Apoi trebuie sa faci un scurt ramonaj pe un jgheab destul de ingust si de aici intri in ce-a de-a treia marmita. Desupra ei se ridica o cascada de cca. 8-10 metri, imposibil de urcat. Noi am hotarat sa le coboram, pe toate, de sus in jos. Urma sa avem parte de o baie cu strigaturi si cu siguranta de o racorire garantata. Parchez masina sub un mar dupa ce intru cam 2 km pe drumul de pamant ce duce din capatul satului Cetea spre chei. Ne luam echipamentul necesar, adica hamul, coarda, vreo 2 bucle si carabe cu filet, papuci de apa precum si opt-urile si plecam spre intrarea in canion. La baza lui urcam pe stanga o panta inclinata ca dracu, prin padure, pe o carare plina de grohotis, frunze si praf. Ne caznim ceva la deal si transpiram din abundenta, acum, la mijlocul acestei zile toride. Ajungem in cele din urma la locul unde cheile intra in canion. Ne echipam si intram pe firul apei. Debitul e destul de lesinat. Dupa cativa bolovani ajungem la buza primei cascade. E cea mai scurta, are cel mult 4-5 metri. Stelica baga coarda prin urechea spitului ce se afla in peretele drept si isi da drumul, putin pe langa suvoiul de apa ce coboara.

 Aterizeaza direct in marmita, intra pana aproape de piept si gaseste un brau sub apa pe care poate sa calce si iese lateral dreapta. Intinde corda si facem un funicular pe care dau drumul borsetei cu aparatul de fotografiat.

 Urmez eu. Bag coarda prin opt si-mi dau drumul. Aterizez in marmita pana la genunchi si blochez rapelul incercand sa fentez printr-o traversare spre stanga raportat la pozitia pe care o aveam in acel moment. Nu reusesc  din cauza peretelui ud si alunecos. Ultima solutie, imi dau si eu drumul in apa pana peste brau. Chitai si dracui deoarece nu-i foarte calda. Ramasesem cu tricoul pe mine, care se uda aproape de tot. In canion soarele nu intra deloc pana la suprafata apei asa ca m-am racorit instantaneu. Ocolim marmita care are un diametru de cativa metri si nu e mai adanca de cat am intrat noi si ajungem la buza ei. Urmeaza un jgheab scurt si putin adanc pe care il parcurgem din catva pasi.

 Stelica cauta urmatorul spit care e pozitionat cu ceva mai in spate. Avem putine emotii deoarece la prima vedere observam un altul care se afla mult deasupra cascadei, practic imposibil de ajuns la liber pana la el. Gaurile vechiului spit erau goale si  daca nu aveam de ce sa ne ancoram am fi fost blocati acolo, cei 4-5 metri ai primei cascade fiind imposibil de escaldat inapoi deoarece sunt complet spalati de apa, fara nici o priza si pe deasupra si foarte alunecosi. De jos auzim voci. Sunt a unora care au urcat de la baza canionului pana in marmita nr. 3. Noi instalam rapelul urmator si Steli pleaca primul. Cascada incepe printr-un jgheab de vreo 2-3 metri, dupa buza caruia imi e imposibil sa vad ce urmeaza. Coechipierul meu dispare dupa capatul jgeabului si mai apoi il aud zbierand si bombanind ceva acolo jos. Trece ceva timp pana cand piuie, ceea ce inseamana ca mi-a dat semnalul de liber pentru rapel. Coarda se moaie, o apuc si dupa ce o bag in opt ma intorc cu fata la apa si incep sa cobor. Deabia dupa ce trec de buza jgheabului vad cascada care cade cel putin 15-18 metri pana in marmita. Reusesc sa ma pozitionez oarecum in dreapta ei si rapelez cu picioarele pe un perete uscat. 

Caderea apei nu e insa constanta si pe parcursul coborarii mai incasez apa in cap, cu portia. Aterizez la marginea marmitei, scot coarda si fac o traversare prin ocolire, fara sa intru in apa mai mult de brau. Suficient insa cat sa nu reusesc sa-mi tin gura si sa scot niste sunete nearticulate urmate de traditionalele injuraturi cu referire la actiuni de bagare a unor elemente anatomice aflate in partea inferioara a corpului uman. Pana scot coarda din opt fac si un dus bun cu picurii ce se disperseaza de sus din cascada ce cade la nici jumatate de metru in stanga mea.  Stelica e la buza marmitei ce se deschide oarecum lateral. E un prag direct si vedem urmatoarea marmita. Din ea ne privesc cei a caror voci le auzisem mai devreme. Sunt doi baieti si o fata. Pana instalam noi coarda ii vedem plecand prin jgheabul descendent. Ca de obicei, Stelica pleaca primul, se opreste in capatul cascadei, scoate coarda si nu mai are de ales. Marmita e mult mai stramta si trebuie traversata inot. E o chestiune de cativa metri asa ca isi da drumul si in cateva secunde iese in partea cealalta, langa jgheab. Aparatul de fotografiat e la el in rucsac, invelit in sac de nylon si bagat in prealabil in borsetul meu. Nu pot decat sa sper ca a rezistat celor cateva secunde "subacvatice". Cobor si eu.

 Ma opresc jos, scot coarda din opt dar o retin pentru a o recupera dupa ce ajung la iesirea din marmita. 

Injur cu anticipatie si-mi dau drumul in apa intr-un semiplonjon care sper sa ma scoata mai repede in partea cealalta. Intru sub apa de tot, ies, dau de cateva ori din maini si ajung la jgheab. Ma extrag din apa si nu stiu ce sa fac prima data, sa respir sau sa injur. Le comit  pe ambele odata, cu o frecventa multiplicata cu 4 fata de ritmul normal. Recuperam coarda si ii dam drumul sa coboare prin jgheab. Stelica trece primul. Eu sunt tentat sa-mi dau drumul ca la AquaPark dar jgheabul nu e drept, se incovoaie intr-un fel de "U" si mi-e sa nu-i trag un cap de perete. Am facut un ramonaj descendent de 3-4 pasi dupa care, zdup, in marmita urmatoare. Secventa se repeta: inotat, iesit, urlaturi, injuraturi. Apa e cam la temperatura celei de la robinet iar eu am o fobie pentru apa rece. Suntem deasupra ultimei cascade ce cade in marmita finala. Are tot vreo 4-5 m si se coboara pe langa ea, pe o scara metalica aninata cu un cablu. Aruncam coarda jos si ne bagam pe rand si cu grija pe treptele alunecoase ale scarii care pe deasupra nici nu e fixata in altceva. Deja era obisnuinta, asa ca de pe ultima treapta a scarii ma zvarlu in apa si inot pana la iesire.
Marmita asta e destul de adanca, cred ca are pe la 3 m deoarece exista si optiunea de a sunta scara si de a sari de sus direct in ea. Pe deasupra iese la buza de varsare destul de brusc iar eu reusesc sa-mi frec genunchiul stang de o muchie ascutita si sa ma julesc inainte de a ma extrage definitiv din apa. Iesim la soare. Ne dezechipam si punem lucrurile la uscat. Acum e chiar placut si dupa o mica ezitare nu-mi scot tricoul ud. Senzatia e cat se poate de placuta, soarele bate cu putere dar umezeala imi tine racoare exact cat trebuie. Stelica, iubitorul de ape reci nu se poate abtine si mai intra odata in ultima marmita, se balaceste putin dupa care iese.

 Stam cateva minute sa se zvante coarda si celelalte scule, dupa care strangem si plecam la vale.
Traversarea unor chei nu e un element de noutate pentru mine dar canyoning pur n-am mai facut pana acum. Cel mai aproape de asa ceva am fost  acum cativa ani in Cheile Crivadiei, dar portiunea parcursa a avut cel mult o zona destul de ingusta intre doi pereti verticali fara insa a intalni si cascade sau marmite care sa necesite elemente tehnice de traversare. E drept ca le-am facut pe atunci de jos in sus ceea ce ar fi insemnat ca daca dadeam de situatii echivalente ca-n canionul de la Baile Romane - Cheile Cetii, ne-ar fi fost imposibil sa margem mai departe. Riscul major in asemenea canioane e acela de a nu fi amenajate si in aceasta situatie daca nu ai dotarile necesare pentru a-ti putea asigura rapelul, risti sa ramai blocat acolo. Chiar si vara, tinand cont de specificitatea acestor structuri, o stationare de cateva ore in conditiile date, ud fiind, poate provoca aparitia hipotermiei. Canionul de la Baile Romane poate fi parcurs in deplina siguranta, fiind amenajat. E necesar doar  echipamentul adecvat si vreo jumatate de rucsac cu injuraturi.
Finalul zile l-am savarsit la carciuma din Galda unde Stelica s-a cinstit cu doua binemeritate halbe de bere iar eu, pe post de sofer, m-am multumit cu doua carbogazoase pisarcoase, dar reci.

Reusita unei asemenea actiuni sau a unora similare tine de multi factori: pregatire, vreme, disponibilitate/chef, echipament, etc. etc. dar in primul rand tine de constituirea echipei. Atunci cand echipa functioneaza bine celelalte element pot deveni secundare. Fortati de imprejurari si conjuncturi, formam deseori echipe ineficace. La serviciu, in viata publica, la nunti, la sapat tarlaua sau la taiatul porcului, la petrecutul Revelionului sau la impartitul averii, sunt o sumedenie de situatii in care mai vrem ori mai nu vrem, formam echipe de conjunctura care de cele mai multe ori se dovedesc a functiona mai degraba ca o ciurda sau ca o haita. Avem totusi sansa ca macar in activitatile pe care le desfasuram din pura placere sa formam sau sa refuzam echipa din care facem ori urmeaza sa facem parte, pe criterii proprii si prin decizie proprie. Atunci cand elementul comun e doar partial angajat in intregul scopului, echipa nu mai e echipa, e o adunatura eterogena si fara noima. Daca folosim acelasi autobuz dar pana la destinatie unul canta la muzicuta si altul isi purica javra se numeste ca suntem pasageri, nu coechipieri. A face compromisuri atunci cand nu este necesar e o atitudine paguboasa. Cand pasiuni comune pot crea punti trainice intre oameni si pot consolida echipe in adevaratul sens al cuvantului nu ai nevoie de pseudoargumente doar cu scopul marunt de a aduna un numar de persoane in jurul unei amagiri inconsistente. Atunci cand exista o pasiune, o preocupare comuna, aceasta agrega implicit in jurul ei oameni diferiti si tocmai aceste diferente se estompeaza si trec pe planul secund in comparatie cu elementul comun, ce devine principal si predominant. Dimpotriva, atunci cand nu exista un element comun, aspectele de individualism se exacerbeaza si comunitatea indivizilor agregati conjunctural devine dificila, chiar dezagreabila. 

Sambata am format cu Stelica o echipa ce a functionat perfect. Chiar daca perfectiunea e de natura imposibilului, nu gasesc acum un termen mai potrivit pentru o zi in care nu a existat nici o controversa, nici o desincronizare, nici un repros, nici o urma de grandomanie, laudarosenie, infatuare ori refularea vreunui complex nedeclarat, nici o divergenta, nici un nerv. Am comunicat, ne-am inteles prin vorbe, semne sau sunete, ne-am ajutat, ne-am lasat chiar si viata, legata de un fir, pe rand, unul in mainile celuilalt. Am avut grija unul de celalat, am baut din aceeasi sticla si ne-am scaldat in aceasi apa. Am calcat pe aceleasi pietre si am atarnat de aceasi funie. Am impartasit impresii, ne-am exprimat ganduri si am facut planuri. Toate legate de pasiunea comuna. Nu ne-am grabit unul pe celalalt, nu ne-am intarziat intre noi.
 Atunci cand faci ceva cu o pasiune a carei vibratii face ca orice gand sau grija se spulbere, atunci cand trupul si mintea pot functiona intr-un tandem focalizat perfect in punctul de maxima intensitate, atunci cand reusita incununeaza suma aspiratiilor, eforturilor si de ce nu, a sacrificiilor, atunci cand echipa din care faci parte si din care prin liber consimtamant ai ales sa faci parte, a functionat fara urma de repros, atunci se poate spune ca ai ajuns sa cunosti elementele palpabile a unei impliniri legate de acea pasiune. Atunci si doar atunci toate constrangerile materiale se naruie si devin complet irelevante, mizeriile cotidiene se pierd intr-un con de umbra, meschinul ce ne inconjoara se reduce la nivelul insesizabilului iar viata se releva sub o fateta privilegiata. Atunci poti spune cu adevarat ca te-ai bucurat de prezent.
Berea din ce-a de-a doua halba a lui Stelica e aproape gata. Soarele e inca firbinte dar a intrat pe arcul descendent ce-l va ascunde peste cateva ore dupa culmile dinspre vest. E prea devreme pentru a incepe sa depanam amintiri din aceasta zi, dar pentru a ne putea bucura si altadata de prezent incercam sa planificam actiunile viitoare, iar pentru noi, confrati intru pasiune, viitorul apropiat tinteste sus, spre top-ul Carpatilor.

Cheile Cernei - pe pipaite

Chiar daca n-am reusit sa pastrez o ordinea cronologica exacta, m-am gandit ca o scurta relatare despre "plimbarea" prin cheile Cernei poate fi o mica "schimbare de peisaj".
Au trecut o sumedenie de ani de cand mi-a trecut prima data prin cap sa fac aceste chei. Din franturi de povesti si relatari sporadice am aflat ca pot fi facute doar prin apa (si
ce-i asa mare mirare ?) ceea ce insemna ca parcurgerea lor trebuie sa intruneasca doua conditii: sa fie suficient de cald si debitul raului sa fie redus.
Tentative de palnuri au fost destule, chestii de genul "trebuie sa le facem" insa niciodata nu s-au materializat, nici macar intr-o tentativa esuata. Acum cativa ani, impreuna cu Piti, ne-am incumentat sa ne cocotam undeva deasupra intraii in ele. O despicatura intre doua stanci marcheaza inceputul acestor
chei, destul de impresionant, la prima vedere.

Pe 08.iulie am decis sa facem si aceasta tura, tinand cont de vremea caniculara si secetoasa din acest miez de vara. Trupa clasica, Codre, Piti, Stelica si eu. Facem miscarea necesara cu doua masini, una lasata la iesirea din chei, acolo unde incepe valea Balii, mai sus de Hasdau, cu cealalta mers pana la intrarea in Lunca Cernii de unde incep cheile. Ne (dez)echipam la costumatia adecvata si traversam pajistea dintre drum si rau.Desi nu vazusem ploaie de cateva zile bune, apa era tulbure, ceea ce-mi spune ca prin zona totusi plouase de curand. Facem primi pasi si senzatia e cea normala, de rece. Ne obisnuim repede si incepem sa coboram pe firul apei. Ajungem in scurt timp la intrarea in chei. Desi "poarta" strajuita de cei doi pereti de stanca are un aer destul de amenintator iar locul se ingusteaza, adancimea apei nu e asa cum ne asteptam si abia daca trece de genunchi. Depasim aceasta portiune si valea se deschide intr-un fel de lunca prin care raul curge destul de linistit. Fassssss, prima impresie e oarecum dezamagitoare.

 Continuam sa inaintam, cand prin apa care abia trece de glezne, cand prin iarba de pe margine. Vegetatie e mare si locul e neumblat asa ca suntem nevoiti sa ocolim palcuri de urzici si ierburi inalte. Ne mai strecuram printre brusturi a caror frunze bat spre un metru patrat. E destul de umbros si nu suferim de cald, desi ziua se anunta una caniculara. O tinem tot asa cateva sute bune de metri. La un moment dat de undeva de sus din dreapta auzim latraturile destul de nervoase a unor caini. Banuim ca sunt deasupra noastra, in drum. Nu se incumeta sa coboare, panta prin padure fiind destul de tare. Mergem mai departe si peisajul incepe sa se schimbe. Albia devine mai bolovanoasa, apar primele bulboane. Taiem cateva coturi ale raului prin poienite inierbate.

 Din partea stanga, din cand in cand, cate un paraias coboara pe vaiugi inguste si se varsa in rau. Suntem nevoiti sa traversam raul destul de des si incepem sa devenim atenti la bulboanele si bolovanii care sunt tot mai mari. Deseori e necesar sa ne tinem cu mainile de ei. Fiecare pas e o tatonare, deoarece apa e tulbure si nici acolo unde are 20 - 30 de centimetri nu reusim sa vedem unde calcam. Incepem un fel de balet, pipaim pietrele de dedesupt cu varful degetelor de la picioare inainte de a schimba greutatea de pe un picior pe celalalt. Albia se ingusteaza si malul devine mai abrupt. Din informatiile sporadice si inexacte pe care le am, auzisem ca exista doua sau trei praguri ce trebuie trecute musai prin apa care cade in niste cascade. Pentru ca nu avem nici un chef sa ne intoarcem la intalnirea unor asemenea
obstacole am luat cu noi hamurile, niste bucle de cordelina si o coarda, urmand ca pe fete sa le facem "salam" iar noi sa coboram in rapel. Traversam pe stanga pe deasupra o panta inclinata ce cade exact in raul ce e acum involburat si sare peste niste bolovai destul de maricei.

 Suntem atenti unde pasim, panta e inierbata si o alunecare ne poate trimite direct in apa,o varianta de nedorit in aceste conditii. O tinem cand pe o parte cand pe alta si nu dupa
mult timp ajungem la primul prag. Nu e chiar ceea ce ne asteptam, apa se ingesuie printre niste stanci si topaie vesela peste lespezi de 3-4 metri printre care sunt intepeniti busteni cazuti de pe versanti. E clar ca nu-i de urmat firul apei. Pe partea stanga, pe care ne aflam, o despicatura intre doua stanci coboara pana la un mic prag de piatra. Stelica primul, urmat de Codre care primeste ajutorul necesar. Urmez eu si solutia unui scurt ramonaj imi pare mai exotica decat coborarea pe prize, care dealtfel erau destule. O ajut pe Piti care se avanta voiniceste in despicatura cu pricina. Imi blochez talpa in partea de jos a despicaturii pentru a-i asigura o priza de picior ce o scuteste sa forteze o spargata ce-i poate face "cadou" o intindere de ligamente de care cu siguranta nu are acum nevoie. De pe parg caut variante de continuare. Cea mai vizibila e o traversare pe o placa inclinata deasupra de cascada inspumata ce se afla sub noi. Nu ma prea incred in aderenta talpii ghetelor ude dar observ (ceea ce si Stelica imi spusese inainte dar avand grija de coborarea lui Piti n-am fost prea atent) o fisura larga, aproape orizontala care permite o bavareza ca la carte. Totusi efortul unei asemenea tehnici ma determina sa caut alta varianta pentru Piti. In partea superioara, pe sub placa exista un spatiu ce se termina cu o gaura destul de ingusta. Eu avand rucsacul in spate, cu siguranta nu incap prin ea. Prbabil nicI daca-l dau jos. Pentru Piti e insa o sansa de iesire mult mai buna. Ii spun sa urmeze aceasta cale. Eu ma angajez in traversarea placii si
dupa cativa metri pe placa inclinata ajung pe niste bolovani de pe care coborarea nu mai pune nici un fel de probleme. O astept pe Piti care iese din gaura rosie ca racul. A stranso putin si pozitia prin care a reusit sa se strecoare nu a fost una foarte comoda, necesitand o intindere aproape la orizontala.
Ne regrupam si continuam mai departe. Cheile sunt tot mai salbatice, busteni cazuti in apa, bolovani si bulboane, mici cascade. E umbra aproape in permanenta. Ajungem la cel de-al doilea prag. Aici cativa bolovani cat casa forteaza raul sa faca un "S" dupa care acesta intra printre doi pereti de stanca. 

Nu stim cat e de adanca apa. Traversam inainte de bolovanii cei mari si coboram printre ei in apa, aproape de peretele din dreapta. Stelica e precaut si se tine de bustenii cazuti in albie. Apa nu pare a fi prea mare si se dovedeste in cele din urma a fi mai mica decat nivelul braului. Continuam pe inca o portiune unde raul isi tot schimba directia de curgere iar peisajul e identic. Cu toata precautia mai si alunecam si cateva trante intra in palmaresul meu si a lui Stelica. Nu ne alegem decat cu mici julituri si lovituri si cu o racoreala binevenita. Ajungem la inca o ingustatura a raului. Iarasi nu putem aprecia
adancimea din cauza opacitatii apei iar cand Stelica intra peste brau ii propun sa facem o balustrada din coarda pentru fete. Scot coarda din rucsac si ii intind unul din capete. Nu apucam sa facem miscarea ca Piti se arunca in albie si o ia la inotat in jos. Dupa cativa metrii se ridica in picioare iar apa deabia ce-i trece peste genunchi. Renuntam la balustrada si trecem pe rand. Eu sunt ultimul si tin telefonul in dinti sa nu-l ud. Mai avem o portiune de traversat unde pe mijlocul albiei apa e involburata. Trecem prin dreapta si pipaim fundul cu atentie deoarece trebuie sa calcam peste o placa inclinata si alunecoasa. 

Trecem cu bine si cand zic ca totu-i gata ma impiedic de o piatra de pe fund si pic ca bobocul, cu moaca in apa. Noroc ca telefonul e in rucsac iar acesta nu ajunge sa se ude. M-am racorit de-a binelea. Injur si rad. Plecam mai departe. Ne aflam intr-o portiune a cheilor extrem de salbatica. Pragurile se mai domolesc, valea e ceva mai larga dar e extrem de accidentata, e plina de copaci cazuti in albie de pe ambele parti si asta ne face inaintarea destul de dificila si solicitanta. Am pierdut numarul traversarilor. Sarim ca iezii peste bustenii ce bareaza calea. Valea asta parca nu se mai termina. Dupa fiecare cot al raului speram sa vedem iesirea insa acest lucru nu se intampla. Cheile nu mai au acum nimic spectaculos, totul e un traseu de
anduranta cu obstacole nenumarate. La un moment dat simtim miros de gratar iar acesta e cel mai clar indiciu ca ne apropiem de iesire. In capatul cheilor e o poienita unde grataristii de weekend practica sportul national. Dupa inca vreo 200 de metri facem ultima traversare si iesim in capatul poienii cu pricina. O
gaska serioasa, cateva maisni, corturi si un pavilion, gratare si fum. Ne-am intors la "civilizatie".

Ma uit la ceas. Incredibil !!! Traversarea cheilor Cernei ne-a luat ... 5 ore !!! Ajungem la masina lui Stelica, lasata aici de dimineata. Ne dezechipam si plecam sa recuperam Loganul de la intrarea in Lunca Cernii. E vremea sa mai si sarbatorim, deoarece maine e ziua lui Piti. Oprim la Casa Alba si infulecam o ciorba de burta si cate un gratar sau virsli, fiecare dupa preferinte. Ne mutam pentru desert la motel, nu inainte de a trage o baie pe cinste in lacul a carei apa e calda ca-n vana. Papanasii si clatitele sunt finalul apoteotic al acestei zile solicitante. Aveam sa constat cat a fost de solicitanta in urmatoarele zile cand o febra musculara de-a dreptul dureroasa avea sa-mi aminteasca ce inseamna sa mergi 5 ore, pas cu pas, la "pipait".
Mergeti pe cheile Cernei cand apa e tulbure ... si o sa va doara !!!

Parang - fresh air

Unde esti tu iarna, oare ??? 
Daca zilele astea dau ochii cu vreunul care zice ca incalzirea globala e doar o poveste de speriat lumea, il iau la omor !!! M-am saturat de cata caldura am mancat in ultimile doua saptamani. Nu-i vorba, ca o suport destul de bine, n-am avut probleme din punctul asta de vedere. In afara faptului ca transpir ca animalu' n-am nici pe dracu, dar nu-mi place deloc. Prefer de o suta de ori mai bine sa-mi inghete nasul si urechile la minus 20 de grade Celsius decat sa ma balacesc in suc propriu la plus 38 !!!
Saptamana trecuta am fentato cumva pe cheile Cernei (Cerna noastra locala, cea din Poiana Ruscai) dar acum s-a cam umplut paharul si am zis ca nu mai tine, e musai s-o tulim undeva la munte. 
Aflu pe la inceputul saptamanii, intr-o zi caniculara cu peste 35 Gr.C. ca pe Transalpina, pe unde venisera niste cunostinte la Hunedoatra, in miezul zilei termometru de pe masina le aratase 19 Gr.C. Mi-am zis "acolo-i de trait" !!! Datele initiale fiind cunoscute urma sa cautam o varianta de preumblare la peste 2000 m, ceva nu foarte solicitant, ca daca dadea dracu ca vremea sa nu-si tina naravul si sa se incinga si acolo sus, macar sa nu scoatem sufletul din noi prea tare. Eh, asta e teoria, ca de, macar la stadiul de proiect lucrurile trebuie sa para bune si frumoase. Apelez la metoda clasica si sambata spre seara il sun pe Stelica. Nu prea e loc de frectii la piciorul de lemn, el marseaza pe o idee mai veche (nu foarte veche .... cam de o saptamana cand ar fi fost o varianta de rezerva la Cheile Cernei) cu o tura prin Parang. Intrarea pe la Calcescu si de acolo o potcoava prin creasta pana deasupra caldarii Zanoagei, coborare la lac si apoi mai jos, jonctiune cu traseul de Calcescu unde se inchide cercul si retur la masini, pe valea Lotrului. 
Calcescu e pentru mine unul dintre cele mai frumoase lacuri alpine din Carpati. L-am vazut prima data acum mai bine de 30 de ani, urcand de la Obarsia Lotrului. Am revenit la el de mai multe ori pe acelasi traseu. O singura data am coborat din partea cealalta, din creasta, prin anii '80 cand impreuna cu Marius am facut intr-o singura zi creasta Parangului, de la IEFS la Obarsia Lotrului, un traseu de vreo 13 - 14 ore. Pe atunci aveam cu ceva mai putin din jumatatea varstei de acum, cu vreo 15 kg in minus si mergeam ca turbatu'.
Gasca preconizata e identica cu cea din Godeanu plus Piti, sase la numar, perfect pentru turele montane, conform literaturii de specialitate (sic) !!!
Ne dam intalnire inainte de podul ce trece peste Lotru, acolo unde Transalpina incepe catararea prin padure spre gol si mai apoi spre saua Stefanu. La 10 fara cateva minute ajungem. Companionii nostri sunt deja acolo si ne asteapta. Nu pierdem vremea si plecam pe drumul ce urca usurel pe dreapta Lotrului. Nu-i nici mai bun nici mai rau ca anul trecut cand am fost ultima data cu Piti. Facem vreo 4 km pana la locul unde se termina. Aici lasam masinile si ne inhaman la rucsacii usori, pregatiti pentru tura de o zi. Indicatorul ne spune ca pana la lac avem 2 ore si jumatate. Imi pare o gluma, deoarece drumul ne-a adus destul de aproape, dupa parerea mea. Presupunerile aveau sa se confirme. Plecam de undeva de pe la 1500 m altitudine. Cararea  prin padure e lejera, dar ne incingem destul de repede. E putin cam cald si nu adie vantul deloc. Traversam raul si continuam suisul printre brazi. De undeva de mai sus se aud urlete si strigate. Porcus turisticus e in zona si isi face simtita prezenta. Ceva mai tarziu avem contact vizual si cele banuite se comfirma, insa avea sa fie si mai rau !!!
Iesim din padure, continuam sa urcam cu efort minim insa aici lucrurile se schimba putin. Avem parte de adieri ale vantului, ne mai racorim si ne e ceva mai bine. Ajungem la o alta traversare a apei unde Stelica serveste prima racorire - asumata si voluntara. Apa e rece dar nu foarte tare, insa e destul de revigoranta. Noi ne multumim cu udatul pe fata si maini, Stelica baga bust si picioare si pare destul de tentat sa plonjeze intr-o bulboana ce-i trage cu ochiul. Reuseste insa sa reziste ispitei de data asta, ceea ce insa nu va deveni o regula pana la finele zilei.
Ziua e una frumoasa, nu e limpede complet, mai avem parte si de norisori care acopera pentru scurte perioade de timp soarele, ceea ce nu-i deloc rau. Nu par nicidecum amenintatori dar la munte nu se stie niciodata ce-i dincolo de culme. De la plecare ma uit din cand in cand la altimetru si constat cu bucurie  ca pe masura ce urcam temperatura scade. Se pare ca alegerea facuta pentru azi e una inspirata. In carare un pui pars imi taie calea  si face eforturi disperate sa se catere pe firele de iarba de pe margine. Il strunesc putin cu batul si-l tin locului sa-l vada si ceilalti. E simpatic foc, brun-roscatiu, putin cocotat si cu capul cat o banita. Ba chiar se enerveaza si da sa se incaiere cu batul meu. O mogaldeata de blana umblatoare. Nu vreu sa-l ranesc si il obstructionez cu grija asa ca inainte ca toti sa apuce sa-l vada ma fenteaza si dispare intr-o gaura numai de el stiuta. 
Intram in cea mai scarboasa portiune a traseului, acel urcus final, inainte de lac, serpentina ce se strecoara printre jnepeni. Anul terecut am gasit aici urmele rotilor unei motociclete !!! Mare Ti-e izlazu' Doamne !!! 
Locul e unul care nu ma incanta deloc, parca sunt in sera. Vantul nu mai adie, e cald ca dracu, cararea s-a si salbaticit, jneapanul se inchide deasupra capului, mergi parca printro conducta. Vorba lu' Stelica, daca vi pe aici cu rucsac inalt, de tura, o sa ai de ce sa bombani. Iesim destul de repede, dupa intalnirea cu un alt pars care e mult mai agil ca primul si ma fenteaza din prima, nelasandu-mi nici o sansa sa-l tin locului.
 Ajungem la Calcescu si tinem malul stang pentru ca pe aici continua cararea ce incepe sa urce treptele superioare ale circului glacial ca in final sa ajunga in creasta principala. Decidem sa facem o mica pauza. La lac e ceva lume. Stam putin de povesti cu un grup de tineri veniti de la Ranca si care dupa o noapte petrecuta pe malul lacului se pregateau de intoarcere pe acelasi traseu.

 Ceva mai incolo un caine latra si se zbenguie. O fi cu oile, ma intreb ? Ma uit dupa el si dau cu ochii de ceea ce nu mi-as fi dorit sa vad niciodata. Ceva mai departe, pe malul stang, patru derbedei stateau la .... pescuit, cu patru bete infipte in mal, priponite la 45 de grade, fara nici o jena, fara nici o frica. Pescuit de pastrav in Calcescu, ca-n buza baltii de la Saulesti !!! Sunt aproape sigur ca data i-as apostrofa voi primi o replica de genul "ce vrei bah, n-are voi si gura lu' copilu'meo sa manance un peste ? Ce,i'averea ma-tii ???" Mi-e greata si gandul imi zboara la Godeanu. Acolo mai e o speranta, in salbaticia aceea izolata unde nesimtirea e inca prea dificil sa ajunga. Facem o pauza pe malul lacului, mancam un sandvich, ne tragem putin sufletul si plecam mai departe. Cararea trece destul de aproape de cortul golanilor-pescuitori. Ii privesc cum stau tolaniti. De jur imprejur fel de fel de lucruri imprastiate. Vreo 3 puradei, progeniturile indivizilor, se zgaiesc la noi. In general nu sunt un tip care sa judece lucrurile si nici oamenii dupa aparente, dar ma uit la tipii astia si constat ca au fete de cur, moace de infractori de drept comun, braconieri jegosi pe care eram obisniut sa-i intalnesc pe malurile baltilor de pe langa drumuri. Au ajuns si aici, dar vina nu le apartine in exclusivitate. Fac ceea ce fac deoarece pot, deoarece nimeni nu-i opreste, deoarece nepasarea si lipsa de interes a devenit regula generala. Stiu ca la munte obiceiul e sa dai "buna ziua" celor cu care te intalnesti, dar am o galma cat mingea de fotbal in gat si mi-e ca daca deschid gura in loc de salut o sa iasa vorbe de ocara, asa ca plec mai departe incercand sa fac abstractie de situatie. Incep sa urc si totusi nu reusesc sa ma abtin. Ma intorc si fac o poza peisajului pescaresc. O amintire a unei situatii jalnice, de neinchipuit inainte de anii '90 intr-o zona montana protejata. Acum n-am mai ramas decat blazonul si nepasarea.
Cararea urca spre urmatorul prag al caldarii. Aici gasim alte doua lacuri mai mici a caror nume nu-l stiu, daca or avea un nume. Inevitabilul se intampla. Ma uit de jur imprejur si cand privesc iarasi spre lac, Stelica deja inoata in apa acestuia. Bineinteles ca ma crucesc. Eu am o problema cu apa rece, nu o prea suport. Iarna imi place sa ma spal cu zapada dar fata de apa rece am cu siguranta o fobie. Stelica e opusul meu din acest punct de vedere. Inoata cativa metri si iese. E complet revigorat si s-a racorit pe cinste. Se intinde pe o piatra pentru cateva minute dupa care se duce si probeaza apa din cel de-al doilea lac, in acelasi fel.

 E drept ca apa nu-i ca de gheata, asa cum eram obisnuit cu 20 - 30 de ani in urma, dar e baubila, ceea ce inseamna ca e departe de a fi calda. Companionii mei isi umplu aici bidoanele deoarece acestea sunt ultimile lacuri pe langa care trecem pana in creasta si de acolo in continuare pana vom cobori la Zanoaga, in caldarea invecinata. Ma uit pe unde urmeaza sa urcam si vad un scoc ce ma face sa cred ca voi gasi un fir de izvor ceva mai sus. Risc si plec de la lac cu bidonul gol. Urcam pe o serpentina unde din loc in loc exista momai. Ne apropiem de firul scocului si ma decid sa nu mai astept. Dau rucsacul jos, iau bidonul si traversez spre mica vaiuga, nu fara un pic de emotii ca o voi gasi secata. Ma apropii si aud susurul apei, ceea ce ma face mai increzator. Vederea paraiasului imi confirma inca odata faptul ca intuitia imi functioneaza bine. Ajung pe mal, scot dopul si ma aplec sa umplu bidonul. Acum satisfactia e completa. Pe masura ce se umple, peretele recipientului abureste aproape instantaneu. Degetele imi amortesc. Apa e rece ca gheata !!! Nu astept ca recipientul sa se umple si beau cateva guri zdravene. E proaspata si revigoranta, apa de munte adevarata. Dau sa le spun si celorlalti dar sunt deja mult prea sus ca sa se mai intoarca. Umplu bidonul si ma intorc in carare. Continuam urcusul. Stelica si Ionel s-au despartit, unul tine dreapta, pe sub un perete de stanca, celalat mai spre stanga, pe un culoar. Pana la urma se dovedeste ca Ionel a facut alegerea corecta, cararea urmand culoarul. Noi toti ceilalti l-am urmat pe Stelica si am avut parte de un urcus ceva mai "vesel" care nu ne-a pus probleme,
 sa zicem "tehnice" ci doar de putina atentie, asa, ca un exercitiu pentru simtul echilibrului.

 Ne apropiem de culme si panta se moaie. Facem o pauza aproape de linia crestei care insa nu e cea principala ci un picior ce coboara deasupra lacului Calcescu.

 De aici pana sa intalnim marcajul banda rosie mai facem cam 10 minute si la 3 ore de la plecarea de la masini suntem in creasta principala, undeva inte Setea Mica si Setea Mare, mai aproape de cea din urma. E vremea sa ne oprim pentru masa de pranz. E o pauza mai lunga, facem si ceva poze si ne tolanim la soare. 

Vantul bate destul de sustinut aici, la aproape 2200 m iar termometrul imi arata 20 Gr.C. E recomfortant si nu ne pare rau ca am venit pana aici. Urc cu Piti pe niste bolovani si privim spre sud. Sub picioarele noastre se deschide haul unei caldari fara lac iar vantul bate tare. Undeva departe, in campia Olteniei straluceste un acoperis de tabla. Vizibilitatea nu e perfecta dar suficient cat sa vedem releul de langa Ranca si primele vile de la intrarea in statiune. Restul doar il banuim deoarece in fata e intercalat varful Setea Mica iar mai la stanga, spre est, intr-un alt plan e Mohorul, ultimul varf din creasta Parangului inainte de saua Urdele. Printre cele doua varfuri se tuguie capatul superior al piramidei Papusii, varful ce strajuie Ranca la nord. Undeva in spate, un vag contur ce nu-l pot identifica de aici. Ar putea fi Micaia, ultimul varf din Parang inainte de curmatura Oltetului sau poate sunt culmile Capatanii. Spre est sud-est se vede Frantosteanu, cel mai inalt varf din Latoritei, intr-un plan mai indepartat. Se vad de asemenea portiuni din Transalpina. Nu pot sa nu ma intristez iarasi cand imi dau seama ca undeva exact in fata ochilor mei se desluseste balciul de pe Muntinu. Acel platou minunat ce l-am gasit pustiu acum 4 ani, cand drumul nu era inca asfaltat a fost transformat intr-un loc de chermeza cu mici, bere, manele si gunoaie, o blasfemie la adresa muntelui, ca peste tot unde banda de asfalt a creat un acces mult prea facil celor care nu au nimic in comun cu respectul fata de natura. Dincolo de Muntinu, in alt plan, pe creasta Latoritei se vede statia terminus a telegondolei, inca nepusa in functie, din Latoritei. Cu siguranta si acest munte atat de pitoresc isi va pierde din farmec odata cu proiectul domeniului skiabil. Daca vrem sa mai prindem ceva din farmecul acestui munte ar trebui sa-l facem in acest an.
Terminam de mancat, strangem si plecam mai departe. Un urcus nu foarte solicitant ne duce pe sub varful Setea Mare. In dreapta noastra admiram caldarea si lacurile Pasari, aninate undeva deasupra caldarii Calcescului. Aici sunt si cateva corturi. O zona excelenta pentru campat, un peisaj de neiutat. Intalnim cateva grupuri de muntomani, fiecare saluta pe limba lui. Sunt inca multi straini care vin in Carpati. Ajungem in punctul de altitudine maxima a cararii si dintr-o data perspectiva de deschide spre vest. Creasta Parangului e acum in fata noastra in toata frumusetea ei. Varful Mandra - (Parangul Mare) troneaza inconfundabil exact in fata noastra. De la ea, spre dreapta se intinde portiunea de culme aflata la cea mai mare altitudine din masiv. Capatul celalat se sprijina de vf. Carja in dreapta careia cade spectaculoasa creasta zimtata pe care planuim sa o abordam, intr-o alta tura, dinspre lacul Mija. Continuam drumul intr-o coborare usoara si ne indreptam spre intersectia cararilor din saua de sub vf. Zanoaga. Creasta are aici o portiune foarte usoara, aproape fara diferente de nivel. In dreapta, dupa ce depasim un picior destul de stancos, se deschide caldarea Zanoagei, cu niste abrupturi stancoase ce cad prin hornuri halucinant de prapastioase.

 De cealalta parte pantele ce pleaca spre sud si sud-vest sunt ceva mai domoale si inierbate. Pe aceste fete vedem cateva stane si liniile unor forestiere ce urca pana aproape de culmile secundare. 
Aproape intr-o plimbare ajungem la intersectia din saua Zanoagei. De aici cararile pleaca in patru directii. Doua dintre ele tin linia crestei principale, una continua peste Coasta lui Rus si face jonctiunea cu Sureanu in saua de deasupra de Groapa Seaca. Cea de-a patra carare coboara din sa spre lacul Zanoaga. Aceasta e calea pe care o vom urma dar nu inainte de a face o alta pauza. Stelica, Piti si cu mine nu rezistam ispitei de a da o fuga pana pe vf. Coasta lui Rus, aflat la doar 10 minute de sa. Mirela, Codre si Ionel prefera o portie buna si binevenita de odihna in sa. Noi lasam rucsacii si urcam varful. De sus perspectiva se deschide partial spre caldarea Rosiile si celelalte caldari din masiv. Totusi suntem putin lateral si nu reusim sa vedem taurile. Se vede insa foarte bine linia descendenta a plaiului ce coboara spre nord si undeva dincolo de saua mascata de un bot impadurit vedem prima linie a culmilor din Sureanu cu vf. Scovarda pe care am fost cu Piti acum cateva saptamani. Ceva mai departe, inconfundabil si solitar, vf. lui Patru. Mai spre nord-est culmile Cibinului si vf. Cindrel si cu un plan mai in fata culmea Lotrului inchisa in fundal de vf. Steflesti, vecinul Cindrelului. Stelica remarca o formatiune stancoasa ce se vede in ultimul plan exact spre est. Mie imi scapase dar cand ma intreaba daca am idee ce este imi dau seama ca e Piatra Tarnovului din Capatanii.
Facem cateva fotografii si dupa o mica pauza ne intoarcem in sa.

 Luam rucsacii in spate si incepem coborarea spre lac. E mai usor decat ne asteptam. Dupa o scurta serpentina, cararea se domoleste, urmeaza o curba descendenta spre dreapta dupa care coboara sinuos printre portiuni cu bolovai si iarba.

 Lacul Zanoaga e inconjurat de un inel de bolovani cea ce ne spune ca seceta din ultimile saptamani nu a ocolit nici aceasta zona. Nu coboram pana la oglinda apei dar facem o scurta oprire pe niste lespezi undeva in dreapta. De aici cararea se indreapta spre Calcescu insa noi continuam coborarea prin iarba, spre est. Stiu calea ce trebuie urmata de anul trecut cand am fost prima data pe aici. Trebuie sa fim atenti sa traversam paraiasul inainte de a ne infunda in jnepeni. Ajungem aproape de firul apei si aici incepe zona tufelor de afin. Tot de aici a inceput si festinul !!! Pe masura ce coboram tufele sunt tot mai pline iar boabele de afine tot mai mari. Petrecem cel putin o ora infulecand la afine. Sunt delicioase. Nu ne putem opri deca atunci cand suntem in pragul de a ne gretoli. Eu unul n-am mai mancat atatea afine direct de la sursa niciodata. Imi propun de vreo trei sau patru ori sa ma opresc din mancat si totusi nu reusesc. Traversam paraul si dam de tufe si mai pline de fructe. O cura de vitamine pe cinste, direct din farmacia naturii. Ne smulgem cu greu din afinis si in scurt timp ne intalnim cu cararea ce coboara dintre jnepeni, acea ultima si urata portiune de drum dinainte de Calcescu. 

Aici am inchis cercul turei din aceasta zi. Restul coborarii e comuna cu portiunea urcata de dimineata, mai putin parsii care nu-si mai arata mocutele lor haioase. 

In curand intram in padure si la opt ore fara zece minute de la plecare, arunc rucsacul in portbagajul masinii. O ultima regrupare la intrarea pe Transalpina. Ne luam ramas bun de la companionii nostri care se vor intoarce acasa peste pasul Tartarau. Noi urmam drumul spre stanga, pe la Groapa Seaca si cheile Jietului. Inca o zi frumoasa, inca o tura reusita. Ne-am luat portia de Parang pentru acest week-end. Se apropie seara si iarasi e zapuseala.
Unde esti tu iarna, oare ???