16 septembrie 2012

La Ampoita, pe ploaie


Exista si zile de astea, cand socotelile nu se prea potrivesc. Prognoza era oricum nasoala asa ca ne puteam astepta la orice. Sunt destul de blazat dar Piti ma incurajeaza sa nu stau degeaba asa ca vorbesc cu Stelica si prind putin curaj cand imi spune ca la Alba Iulia vremea e destul de inchisa dar nu ploua si nici n-ar prea da semne. Pe la noi cazusera cativa picuri de ploaie si statea gata, gata sa inceapa iarasi. Plec dupa 11:00 fara nici o graba. Dupa ce trec de dealul Calanului si ma uit spre nord-nord est devin si mai optimist, in acea directie parand a fi mai luminat. Nu vreau sa spun ce era pe Sureanu, dincolo de valea Streiului dar mai ales pe Retezat, adica mai precis spre Retezat deoarece masivul nu se vedea deloc iar in Tara Hategului era negura cumplita. Ajung la Alba, ne mai foim putin, il luam in cele din urma si pe Iancsi si plecam la Ampoita care e destul de aproape. Baietii fusesera si in dupamiaza zilei precedente dar mai aveau inca destul chef de cocotat. Ajungem si Stelica ne propune un horn aflat in turnul cel mai dinspre est, ceva de gradul 4B daca bine am retinut. Ne ducem la baza turnului si-l urcam prin spate cu gandul de a pune asigurarea de sus, de a face rapel si de a urca apoi respectivul horn, traseu ce pare a avea pe undeva la 35 m cel putin. Ajungem sus si constatam cu surprindere ca desi exista destule spituri in varf, toate urechile de la acestea sunt scoase !!! Ce dobitoc o fi avand asemenea indeletniciri si ce (i)ratiuni l-or fi indemnat la asemenea gesturi complet gratuite, nu stiu. E ca si cum pe munte cineva rau intentionat ar sterge marcajul unui traseu. Nu-i prima data cand intalnesc consecintele actiunilor unor minti incuiate asa ca accept situatia ca atare, la fel cum te impaci cu gandul ca oaia se mai caca in galeata cu lapte. Nu-i ea de vina, atata poate !!! Totusi nu reusesc sa ma abtin sa nu slobod cateva cuvinte de ocara impersonale la adresa necunoscutului mitocan.
Nu ne ramane decat sa ne intoarcem. Ca sa nu mai coboram cele cateva trepte de calcar pe care am urcat pana in varful turnului punem de un rapel si ne dam la vale pe coarda dealungul unui perete vertical ce se afla in spate fata de pozitia soselei.
Decidem sa ne mutam la turnul din mijloc. Acolo mai sunt niste baieti si un grup de copii ce se zgaiesc la ei. Noi nu suntem mari amatori nici de spectacol si nici de spectatori asa ca mai zabovim pe la baza turnului cu horn, studiind ce trasee si manse mai exista pe acolo. Toate-s tari ca dracu, peste puterile noastre, sau mai sigur, ale mele. Vremea devine tot mai capricioasa, vantul bate in rafale din ce in ce mai violente si incepe sa ploua. Ne mutam in cele din urma la celalat turn si decidem sa facem 2-erul, asa, de incalzire. Ploaia se intensifica si deocamdata ne ascundem intr-o alveola la baza stancii asteptand ca vremea sa se mai amelioreze. Stam vreo 10 minute si ploaia inceteaza. Nu insa si vantul. Traseul de gr. 2 e oarecum pe o muchie si aici sufla destul de tare. Intre timp toata lumea a plecat asa ca renuntam la traseu si mergem la manse, in peretele sudic. Stelica se echipeaza urgent si pune mansa. S-a apucat iarasi de plouat si dupa ce mai face inca una, Steli fuge zgribulit si ud sa se imbrace.



 Ne-am luat toti impermeabilele pe noi. Dupa nu mai stiu cate luni de canicula simt iarasi senzatia de frig si umezeala. E oarecum reconfortant desi nu e si confortabil. Trec eu la asigurat si urmeaza Iancsi. Stanca a inceput sa se ude si pana face si el 2 manse e uda de-a binelea. Schimbam la asigurat si-mi vine si mie randul. Ma pregatesc s-o "iau la deal" 



Stelica a inhatat aparatul de fotografiat si mai face miscare tragand cateva cadre din diferite unghiuri. Intru in prima mansa. E o experienta noua ce ar trebui sa semene oarecum cu conditiile "nu tocmai optime" cu care te poti intalni in orice masiv cand pleci la o tura mai lunga iar vremea se schimba pe neasteptate. E putin probabil sa iesi la catarat pe vreme nasoala (dar uite ca noi am comiso) insa se poate intampla sa se strice vremea cand esti intr-un traseu de mai multe lungimi, sa zicem in Bucegi sau Fagaras. Si atunci ce faci ??? Stai si plangi sa vina mama ??? Pe dracu, ii dai inainte sau daca nu mai merge, inapoi, dar trebuie sa iesi singur din acea situatie. 
Buuuuun, imi zic. Hai sa vad ce aderenta au papucii de catarat la calcarul ud. Ocazia e ideala deoarece in aceste manse, cel putin in prima lor jumatare se cam merge la aderenta. Pasesc nu cu foarte multa incredere pe stanca. Mansele, din spusele lui Steli sunt de gr. IV cu ceva pasi de V-. Prizele de picior sunt cum sunt, dar papucul ramane ferm acolo unde-l pun, indiferent de pozitie. Calc in locuri unde apa siroieste pe suprafata pietrei dar varful ramane lipit. Devin mai increzator, insa tot ma cacai putin pana trec un pas al mansei. Daca picioarele stau bine acolo unde la pun, nu acelasi lucru pot spune despre aderenta mainilor. Unde pot apuca o priza, oricat de mica, e ok. Strang pana simt ca am siguranta ca degetele nu vor aluneca. Acolo unde e vorba doar de sprijin, situatia e putin altfel. Nu e cert ca suprafata palmei nu-mi va aluneca si la ridicare am sanse sa dau cu botu' de stanca. Incerc sa fiu precaut si sa anticipez miscarea posibila a corpului intr-o eventuala alunecare. In vreo doua situatii simt ca mana incepe sa alunece dar maresc presiunea si din fericire se fixeaza. Ploaia cade acum in toata regula si rafale de vant sufla cu precadere dinspre vest. Mi-am dat jos de pe cap gluga de la hanorac deoarece imi limiteaza campul vizual. M-am udat bine pe par si pe fata dar din cauza efortului sunt destul de incalzit. Termin mansa si ii spun lui Iancsi sa ma lase jos.




 Ajung la baza peretelui si am un moment de ezitare sa intru in ce-a de-a doua mansa ce se poate face folosind acelasi top. Azi nici nu sunt intr-o forma grozava, cred ca m-a pleostit putin si vremea asta mohorata, nu prea mai am chef dar nici n-am venit pana aici pentru un rapel si o mansa. Stelica imi trage un chip exact im momentul de cumpana si odata ajuns acasa ma distrez copios de ce moaca de motan plouat am.



 Totusi, ma decid repede sa fac si urmatoarea mansa, mai ales ca vremea era tot mai cainioasa si nu vroiam sa-i fac pe baieti sa astepte dupa mine. Pornesc, o iau putin aiurea, Steli ma ghideaza, fac o traversare putin stanga, imi reconfirm faptul ca talpa papucilor mei face toti banii si ramane aderenta la o stanca complet uda de-acum. Gasesc niste prize de mana micute si ma bucur sa le folosesc fortand degetele pana aproape de limita. Sper totusi sa nu o depasesc si sa fac dracului iarasi vreo tendinita. Am noroc si nu se intampla nimic asa ca ma duc mai departe. 




La un moment dat ceva imi vajaie scurt prin stanga si dupa o secunda Iancsi striga  "piatra". De unde mama dracului ca doar aici nu-s capre negre .... ori mai sti ??? .... vine replica sugubeata a lui Steli. Eu nu zic nimic dar nu pot fenta gandul ca daca-mi troznea una-n capatana, bine nu-mi era. N-am gasit utilitatea achizitionarii unei casti pana acum tinand cont de zonele pe unde m-am catarat. Pentru perspectiva Bucegilor sau Fagarasului e alta treaba, insa uite ca fara sa vreau constat ca sunt sanse s-o incasez unde ma astept mai putin. Dar oare ce-o fi desprins piatra aia de sus ??? Cand ma uit vad ca o gasca de corbi se tot fataie deasupra partii superioare a turnului. Mai aterizeaza, isi mai iau zborul si parca se joaca planand cu fata in vant. Imi aduc aminte de parabola facuta intre soimi si ciori in post-ul scris cu ocazia primei mele iesiri aici, la Ampoita. Ma umfla rasul, gandindu-ma la faptul ca nu exista coincidente, desi tinta cuvintelor mele nu erau nicidecum bietele pasari ci personaje bipede ce le seamana din multe puncte de vedere si care-mi populeaza/polueaza existenta intr-o conjunctura fara prea multe posibilitati de optiune personala. Le alung din gand si-mi readuc aminte de maiestosul soim care probabil acum isi vede de treaba si cuibul lui lasand vazduhul croncanitoarelor bicisnice. Partea de sus a acestei manse, ca si la cea dinainte dealtfel, imi pare mai lejera. Ma duc bine si ajung sus in top. Gata, Iancsi ma da jos si punem punct cataratului pentru aceasta zi, desi planurile initiale erau altele. Continua sa ploua si nu mai are nici un haz. E destul de devreme si ne decidem ca inainte de intoarcere sa dam o tura pe la Mama Luta la niste placinte. Acu' dracu stie daca de la ploaie ori din alte motive, placintele par a fi intrat la apa fata de ultima data cand am fost pe acolo. Poate doar noua ne pare, dar ceea ce e sigur e ca pretul a crescut. O fi din cauza cursului euro !!!! Ca doar n-or fi ajuns sa se zgarceasca la varza, cartofi, branza ori magiun ?!?!? Stam si depanam povesti ori facem planuri. Afara continua sa ploua mocaneste. Terminam placintele si plecam spre Alba Iulia. In oras a plouat ceva mai putin si acum s-a oprit. Ii las pe baieti la casele lor si plec spre Hunedoara. La radio Lorren canta slagarul castigator al Eurovision-ului de anul asta, "Euphoria". Melodia e usoara si antrenanta. Sunt singur in masina asa ca-i dau sa urle. Ma indrept spre casa iar starea mea de spirit nu-i departe de titlui cantecului suedezei, ceea ce-i ok pentru un weekend ce se anunta ploios inca de pe la mijlocul saptamanii. Parafrazand o vorba de duh, la finele acestei zile pot spune ca "decat sa fi stat degeaba mai bine m-am catarat degeaba" :-)


Hunedoara 16.09.2012


10 septembrie 2012

Atingerea incertului


Relativa parafrazare a titlului cartii lui Joe Simpson nu e nici intamplatoare si nici dovada de opulenta. Stiu sa pastrez proportiile dar acolo unde exista similitudini cred ca nu e un pacat ca ele sa fie fructificate intr-un anume fel.
Fantastica poveste a auto-salvarii dupa accidentul din Siula Grande releva posibila depasire a imposibilului. A forta limitele poate fi de multe ori pagubos dar sunt situatii in care acest demers devine benefic. Linia de demarcatie e una extrem de firava.
De mai bine de-o luna si jumatate astept sa ma lase tendinita cu care m-am ales la cotul mainii stangi. Dupa ce a parait ca o foaie de hartie rupta, pentru a doua oara, in Creasta Fetelor, mi-am dat seama ca doar o perioada de pauza poate sa duca la vindecare. Cu toate ca ispitele nu au lipsit, am fost cuminte si rezultatele nu s-au lasat asteptate. Mai cu un masaj, mai cu ceva creme, durerea s-a tot atenuat si s-a localizat oarecum la nivelul degetului inelar, ceea ce inseamna ca tendonul corespunzator lui a avut de suferit. Inca mai simteam vagi dureri in anumite pozitii ale mainii dar m-am gandit ca o sa reusesc sa-l menajez, asa ca sambata, 08.09.2012, o data cu semnificatii personale, am planificat cu Stelica o noua "portie" de catarat. Ma cam manca in cur, stiam ca risc sa paraie iarasi dar nu mai aveam astampar. Initial exista ideea de a incerca ceva in Coltii Trascaului dar am schimbat planul deoarece Iancsi nu putea veni decat dupa pranz iar daca mergeam pana  acolo ne ramanea destul de putin timp la dispozitie. Mai puteau fi luate in calcul variante ca Ampoita sau Cheile Aiudului. Ei doi tot fusesera la Ampoita in ultima vreme, asa ca-si doreau o oarecare schimbare. Eu bezmetic, n-am nimic impotriva, desi cam ce vazusem in peretii aia data trecuta nu prea era de nasul meu. Imi spune Stelica de un 2A/III+ care ma incanta, tinand cont de faptul ca vroiam sa o iau usurel. Ma prezint in Alba Iulia dupa ora pranzului, schimb masina cu cea a lui Stelica, il saltam si pe Iancsi si vira spre Aiud. De aici pana in chei nu-i mare distanta asa ca nici nu ne dam seama cand ajungem. Asa cum ne vorbisem initial, incepem cu 2A-ul, aflat undeva in lateralul peretelui Bogza. Urcam pana la baza traseului pe o nenorocita de iarba uscata care aluneca aproape ca si calcarul ud. Odata ajunsi, aruncam rucsacii jos si incepem sa ne echipam. Bineinteles ca uit sa-mi pun cotiera. Ca de obicei, Stelica pleaca primul, cap, urmand ca apoi sa vin eu si Iancsi. Traseul are in mod normal 2 lungimi de coarda dar pare-se ca in partea superioara e destul de napadit de vegetatie asa ca pana la urma Stelica pune o mansa si ne limitam la portiunea cea mai "curata" evitand totodata si o coborare prin padure ce-ar fi implicat alta pierdere de timp. Scot aparatul, mai fac ceva poze si Stelica vine jos, dupa ce reuseste sa puna mansa in niste asigurari destul de ciudate. Urmeaza Iancsi. Stelica asigura, eu raman la pozat. Se duce pana sus fara probleme desi il cam necajeste un deget de la picior. Vine si randul meu. Ma incalt si ma leg in coarda. Stelica ia aparatul foto iar Iancsi trece la asigurat. Plec la deal. Prizele sunt bune si cu duiumul, am de unde alege. De asemenea si aderenta stancii e excelenta. Ma duc fara probleme. Mai defrisez cate o buruiana aflata exact in cale. Mana nu-mi face nici un fel de figuri si ma bucur de asta. In a doua parte a urcarii chiar imi permit putin divertisment, caut niste prize in opozitie si incerc sa vad cat de bine sunt in stare sa stau in ele. E ok, chiar daca mi-am sucit mainile in toate felurile, durerea din cot aproape ca a disparut. Ajung in top si ii spun lui Iancsi sa ma lase jos. "Aterizez" si decidem sa ne mutam in alta parte.






 "Ei, de aici incepe distractia" imi spun in gand, dar acesta ramane nerostit si ii urmez pe baieti. Coboram cu bombanelile de rigoare si ne mutam in fata peretelui, cel ce se vede atat de frumos din sosea, pe partea stanga a acesteia cum se merge catre Rimetea. Urcam iarasi pana la baza stancii pe un soi de carare asemanatoare celei din partea cealalta. Totusi, odata ajunsi aici, poteca e mai buna si mai putin inierbata. Defilam pe la baza traseelor de mai multe lungimi si ne oprim acolo unde incep traseele Excalibur si Extrema Dura. Astea doua sunt marcate pe perete, la intrarea in ele. Vremea e azi minunata pentru catarat. Deasupra cheilor stau niste nori care optureaza soarele. Ma uit de jur imprejur si-mi dau seama ca nu e nici un pericol de ploaie, cerul fiind partial senin in celelte directii. E bine ca e umbra iar soarele nu ne bate in cap. Azi a fost o zi destul de calda si ma temeam ca la ora pranzului, cand am decis sa iesim, o sa cam curga apele pe noi. La baza traseelor e o platforma ceva mai lata asa ca putem sa ne asezam lucrurile omeneste. Locul e mai batut, ceea ce inseamna ca pe aici se mai perinda lumea. Ma uit inca odata la inscriptiile de pe piatra si incep sa ma scarpin in cap. "Excalibur Gr. VI". In  primul moment am dubii legate de cifrele romane: VI e 6 sau 4 ??? Nu, nu-s chiar asa de idiot, VI inseamna 6 !!!! Tac si inghit in sec, desi nu-mi pot reprima un gand ce-mi zice "ce caut eu aici ?". Buuuun, las' c-or fi celelalte mai usoare, imi fac singur curaj. Stelica pleaca cap sa puna mansa dupa ce identificam cam pe unde ar fi top-urile. Incepe din stanga Excaliburului, ce mai tarziu aveam sa aflu de pe net ca e Extrema Stanga, pe o fisura ce se negociaza intr-o bavareza clasica. Merge bine in sus, gaseste si spit-urile de asigurare de pe parcurs ce se afla totusi la distande destul de mari intre ele, cam  4 m. Trece intr-o scurta traversare stanga pe un mic prag unde salasuieste un maces cu spinii de rigoare. Ajunge undeva sub top si se opreste. Ii striga lui Iancsi care asigura sa fie atent ca "aici s-ar putea s-o fur". "La naiba, imi zic, daca el zice asa ceva eu n-am ce cauta pe acolo ca sigur pic". Astept sa vad ce se intampla cu aparatul de fotografiat la ochi. Daca "o fura" are vreo 4-5 m de cazut la sigur. Pana la urma trece fara evenimente si ajunge in top unde pune mansa.




Coarda cea noua a lui Iancsi, de 60 m n-a ajuns inca la jumatate dar apreciem ca inaltimea e pe la 20 m, cat un bloc de patru etaje, vorba lui Steli. Coboara. Ajuns la baza scoate o carte cu traseele din zona si se documenteaza impreuna cu Iancsi. La mine zboara avioane prin cap, in loc sa ma interesez si eu de ce zic altii mai experimentati despre acele trasee ce probabil urmeaza sa le urc sau macar sa incerc sa le urc, eu sunt in stare de sevraj, ma uit dupa cai verzi pe pereti. Cu siguranta sunt prea destins ca sa mai am chef sa-mi bat capul cu asa ceva. Urmatorul care pleaca e Iancsi.




 Se descurca bine si ajunge in top. Vine jos dupa care urmez eu. Nu-mi prea pasa in acel moment si habar n-am ce grad are traseul in care intru. Plec pe fisura cu bavareza, trec de ea dupa ce caut mai multe alternative. 



Inca inainte de asta, Iancsi incepe sa ma ghidoneze: "pune piciorul acolo, pune mana dincolo ...". Il rog sa ma lase, poate un pic prea apasat si sper sa nu se fi suparat din acest motiv. Nu-mi place deloc sa fiu indrumat cand fac ceva, iar in ceea ce priveste cataratul consider ca jumatate din contributia personala a fiecarui catarator e sa gaseasca solutii proprii. Daca ma rezum la a face ce-mi spune altcineva e ca si cum as fi un robotel ce executa niste miscari comandate, singura mea contributie fiind incordatul muschilor. Chiar asa fiind, nu toti suntem la fel, avem fiecare alta constitutie si poate ca, la un anumit moment dat, cativa centrimetri diferenta intre inaltimea a doi cataratori sa faca diferenta intre a ramane in echilibru sau a-l pierde. Personal optez pentru a cauta si gasi singur solutii. Bineinteles ca daca vreodata o sa ma simt depasit nu o sa am nici o ezitare de a cere si urma un sfat, dar satisfactia suprema e atunci cand reusesc sa fac un traseu "de capul meu".  Continui in sus, ajung la platforma cu spini. Calc pe o creanga a macesului ca sa o aplec, sa nu ma zgaraie. Constat ca aluneca ca dracu si renunt. Reusesc totusi sa-l fentez. Ajung in zona de sub top unde Stelica a presupus adineaori c-ar putea s-o fure. 



Ma opresc si caut solutii dar nu vad nimic. Atunci ma intreb in gand oare-n ce m-am bagat si oare ce grad o fi avand traseul. Nu stau grozav si incep sa-mi simt muschii. Sunt pe punctul de a-i striga lui Iancsi sa ma lase jos ca nu reusesc sa trec. Totusi parca mi-ar fi ciuda, sunt la cativa metri sub top si pana la urma asta e pasul, trebuie abordat ca atare. Mai pipai dupa prize, mai evaluez variante. Nu prea am de ales. Coarda e intinsa asa ca n-am decat sa risc. Trebuie sa trec la echilibru. Daca ies cu cativa centrimetri, m-am dus, dar caderea in mansa e nesemnificativa asa ca trag aer in piept si incep sa ma misc incet, asemenea unei soparle. Ma ridic usor si pipai cu mana stanga permanent peretele, cu o atingere aproape imperceptibila. Sunt la limita echilibrului, simt asta. E probabil partea cea mai fascinanta in catarare, sfidarea gravitatiei, punctul in care se poate intampla orice. Continui sa ma ridic usor si simt in varful degetelor o priza, micuta ce-i drept dar pe care odata ce o apuc lucrurile se schimba radical. Am trecut !!! Pana in top restul e o formaliatate. Ajung si suflu usurat, dupa care ii spun lui Iancsi sa ma lase jos. Am iarasi un acces a secretiei de endrofine si uit sa pozitionez coarda care imi trece prin dosul genunchiului si pana apuc eu sa urlu, imi provoaca o arsura tocmai acolo unde pielea-i mai sensibila. Ajung jos, ma cam pisca arsura dar ma simt excelent. Stelica decide sa mai puna o mansa, lateral dreapta. Ia coarda lui de 40 m, o leaga de el si pleaca in sus pe Excalibur. Are de ocolit o burta in mijlocul careia e batut un spit dupa care continua pe linia acestora pane aproape de top. Aici e pasul, un loc unde are o priza de doar 2 degete. Bombane ca s-ar putea alege si el cu o tendinita dar pana la urma trece fara probleme si pune mansa. La plecarea de jos, coarda nu ajunge tocmai cum trebuie, ii lipsesc cativa metri si Stelica a fost obligat sa se lege dupa ce a urcat cam 2-3 m pentru ca eu sa pot sa  retin celalalt capat si sa-l bag in optul de rapel pentru ca sa-l asigur. Imi spune sa-l las jos deoarece coboara direct, top-ul prin care era trecuta coarda lui Iancsi fiind cumva lateral. Incep sa-l cobor, povestind cu el despre cum e traseul si cam cum ar trebui abordat. Ne luam cu vorba si la un moment dat simt cum mana dreapta, cea de langa sold, ramane goala. Optul de rapel face "poc" si doar din reflex strang cat pot de tare corda cu mana stanga, la nivelul capului. Ma uit si vad cu groaza (neimpartasita) ca sub pumnul meu mai ramasesera 40 cm de coarda. Stelica atarna undeva la vreo 2-3 m deasupra mea si ma intreaba: "Ce-i" ..."s-a terminat coarda" ... "am uitat" ..."si eu" ... "si m-ai tinut numa' asa, cu o mana" ... "pai ... da !!!" Se prinde de niste prize si coboara pana jos. Nu mai zicem niciunul nimic da' nu ni-e totuna. Daca pica, hai sa zicem ca nu era cine stie ce inaltime, dar s-ar fi dezechilibrat cu siguranta si daca-l apucam in brate probabil o luam amandoi la vale pe panta inerbata ca doua gogoloaie si bine nu ne-ar fi fost. Pana la urma reusea Iancsi sa ne opreasca, Stelica fiind legat si cu cealalta coarda, care statea insa flasca. Mai stam putin si Steli pleaca in urmatorul traseu, muta si asigurarea din top deoarece coarda lui era prea scurta si o inlocuieste cu cea noua care e mai lunga. Pana la urma le face pe toate patru si vine randul lui Iancsi. Sunt surprins si nu lipsit de admiratie pentru acest om care are cu ceva mai bine de 100 kg si totusi se catara admirabil. E imaginea cataratorului atipic. Tinand cont de ce forta e necesara pentru a sustine si a impinge/trage in sus greutatea corpului, chiar n-as vrea sa ajung in situatia ca Iancsi sa puna mana pe mine din motive beligerante ori sa-i vina vreodata cheful sa ma stranga in brate!!! Iata-l ca coboarea din ultimul traseu si-mi vine si mie randul.






 Acum trebuie sa iau decizia, in ce ma bag ? Ma mai uit odata la ce strie pe stanca: "Excalibur Gr.VI", "Extrema Dura", asta nu are nici un grad consemnat acolo dar dupa ochiul meu de ageamiu nu-i departe de celelalte. Fie ce-o fi, macar sa vad si eu ce inseamna gradul VI !!! Daca nu mai pot o sa ii zic sa ma lase jos dar macar stiu ca am incercat. Imi cunosc potentialul, stiu ca n-am mai lucrat nimic la conditia fizica de ceva timp incoace, atat din cauza tendinitei dar si din cauza caldurii acestei veri care nu m-a lasat nici macar seara sa mai bag ceva exercitii. Bicicleta n-am mai scoso din iunie, cred. Incertitudinea cea mare tine de forta bratelor si mai ales de cea a degetelor. Ma bag in Excalibur !!! Stelica zice "foarte bine, incearca-l pe asta acum cat esti odihnit". Aha, ma gandesc, deci asta-i cel mai tare dintre toate cele de aici. Pornesc in sus. O scurta portiune sunt langa traseul anterior. Prizele sunt mai mici si pozitia lor mai  dificila. Cele de picior sunt majoritatea la aderenta. Efortul muscular e simtitor mai mare dar nu atat cat sa ma paralizeze. Inaintez bine, fara sa ma grabesc dar si fara sa zbovesc inutil. Tin linia spiturilor, ocolesc prin stanga proeminenta cu spit facand un spargat si cracanandu-ma ca o broasca, revin spre dreapta si continui sa urc dupa o scurta pauza de tras sufletul facuta pe o buza unde am reusit sa-mi inghesui ambele varfuri de la picioare, cat de cat omeneste. Plec mai departe. Folosesc si cateva chei de mana in vreo doua fisuri verticale, bine ca mi-am scos ceasul. Nu-s foarte comod de facut dar alta solutie n-am. Sunt in partea superioara a traseului. E altfel, prizele sunt mai putin conturate si mai delicate. Acolo unde pot pune varful a trei degete de la o mana, e super. Aderenta papucilor de catarat ma ajuta enorm. Incerc tot felul de variante dar mersul la echilibru e predominant. Mai am cativa metri pana in top. Sunt atent la fiecare miscare si aproape ca ma tarai pe stanca. In cele din urma ajung sus. L-am facut !!! Nu-mi vine sa cred dar totusi l-am facut !!! 





Stiu ca acest gen de notare a gradului nu reprezinta media traseului in ansamblu ci dificultatea celui mai greu pasaj dar e mai mult decat mi-as fi inchipuit ca pot face. Stau cateva secunde si-mi savurez reusita dupa care il rog pe Iancsi sa ma lase jos. Cobor si nu prea zabovesc mult pe ganduri. Sunt incarcat de optimism asa ca dupa ce-mi trag putin sufletul intru in "Extrema Dura". Il intreb pe Stelica: "Asta cat e ???" "un V-" zice el. Bun, ma bag. E cam la fel ca Excalibur, poate ca are ceva mai multe prize putin mai bunicele. Nu-mi prea pot da seama. In vreo doua pasaje incep sa simt dureri musculare in brate ceea ce-mi spune ca e timpul sa pun punct. Nu ma pot opri totusi la jumatate asa ca strang din dinti, mai suflu fortat de cateva ori si o fac pana sus.







 Cobor si nu-mi trebuie mai mult. Oricum ora e trecuta de 19:00 asa ca ziua e pe sfarsite. Astazi am facut 3 trasee pe care n-as fi crezut ca o sa fiu in stare sa le duc la bun sfarsit. M-am incalzit foarte bine in acel 2A/III+ insa eram total neincrezator ca voi putea merge mai departe pe grade de dificultate superioare. Am avut insa ambitia sa-mi ating limitele proprii. Deocamdata nu stiu daca am reusit, dar am atins cu siguranta limitele unei incertitudini care s-a spulberat, cel putin pentru o vreme.
Incertul tine de nivelul la care evaluam o serie de factori pe care ii cunoastem, mai mult sau mai putin. Evaluarea e la randul ei un element subiectiv. Marja de siguranta e o alta chestiune de care tinem cont mai mult sau mai putin. Toate elementele, puse impreuna si aduse la nivelul lor superior definesc linia ce delimiteaza certul de incert. Incertul tine de noi. Experientele traite, rand pe rand, pot deplasa aceasta linie in orice directie. Trebuie totusi sa raman precaut si sa nu imi inchipui ca pe viitor aceasta punctuala "atingere a incertului" va deveni  regula. Experientele viitoare imi vor spune in de directie se deplaseaza linia. Dorinta si determinarea sunt elementele ce pot schimba rezultatul final. Daca Joe Simpson n-ar fi dorit cu adevarat sa traiasca, in fiecare clipa a tragicei sale aventuri, n-am fi avut astazi acea incredibila poveste spusa de el insusi. Incertul a planat asupra eforturilor sale pana la sfarsit, dar reusita sa a tinut, pe langa o intreaga serie de conjuncturi miraculoase, in primul rand, de vointa. In fundul crevasei in care se afla, ar fi putut sa abandoneze si sa-si astepte aparent implacabilul sfarsit. A avut o singura optiune si a riscat totul, din unica dorinta de a trai. Si a reusit.  Acolo unde e vorba de pasiune sau de viata, e preferabil sa incercam sa ne atingem limitele decat sa ni le auto-impunem.


Hunedoara 10.09.2012


6 septembrie 2012

Raid in Tarcu - Gura Apei, Saua Iepii, vf. Caleanu si retur. Solo.


Sfarsit de concediu si sfarsit de weekend. Piti ma lasa cu ochii-n soare pe-o saptamana asa ca n-am incotro decat sa ma reintorc de luni la serviciu. Dar pana luni mai e duminica la mijloc, vremea se anunta frumoasa (poate chiar prea frumoasa), restul gastii plimbarete are alt program si deci nu-mi ramane decat sa fac ceva de unul singur. Piti ma pune sambata seara sa jur ca nu nu ma mai dedau la tampenii de genul celei din Retezat de acum cateva saptamani si ca n-o sa ma mai catar de unul singur te miri pe unde. Ma conformez si chiar n-am de gand sa ma sinucid (sau cel putin asa cred) si astfel imi propun o iesire mult mai "domestica". Daca tot fusesem asta iarma pe vf. Baicu am zis ca ce-ar fi sa vad cum arata el si vara, iar daca o fi sa ajung si pana pe Nedeia bine, daca nu tot ma aleg cu o iesire soft la aer curat si liniste. E 02.09.2012, ma trezesc pe la 07:30 si fara sa pierd prea multa vreme, in jurul orei 08:15 plec de acasa. Alimentez si pe'aci ti-e drumul Radule, catre valea Raului Mare si mai apoi, de la baraj inca 4,5 km pana la locul de intrare in cararea ce duce spre Saua Iepii. Parchez, ma echipez, pornesc GPS-ul si la ora 09:46 AM incep urcarea prin padure, pe poteca ravasita de  taietorii de lemne si de turmele de oi. Prima parte, portiunea cu panta cea mai tare e o porcarie plina de praf, pietre dizlocate si crengi. Ai toate sansele sa aluneci si sa te duci de-a dura ori macar sa-i tragi un cur de pamant. Urc bombanind pana ies sus, pe botul culmii. De aici lucrurile stau altfel si ii dau talpa. Nu foarte tare, ca sa pot sa-mi incalzesc muschii asa cum trebuie. Nu ma opresc deloc pana la iesirea din padure. Ma uit la cronometru care imi indica 37 de minute. E timpul normal, adica in jur de 40 de minute facusem in majoritatea datilor pana in acest punct. Cam inca odata pe atat ar trebui sa-mi ia si pana in sa. Ma opresc doar la parau unde bag in gusa un bidon si jumatate de apa rece si proastata. N-am cocoasa ca si camila dar am baut cat am putut deoarece nu stiu ce ma asteapta in continuare. Umplu bidonul care are cam trei sfert de kil. Mai am cu mine o sticla de 1 l de apa minerala. Imi fac socoteala ca nu o sa crap de sete pana vin inapoi, asta in varianta celui mai sumbru scenariu, acela ca nu o sa mai gasesc apa deloc pe parcurs. Plec mai departe si incerc sa tin cat mai precis cararea ce se desluseste destul de vag odata cu intrarea pe platoul fostei stani. Dupa ce depasesc cei doi stalpi si crucea, gasesc totusi din loc in loc vechiul marcaj dunga rosie, pe pietre. Undeva mai sus exista un alt stalp indicator, destul de hait dar inca in picioare. Descopar si ultimul loc unde se poate lua apa, ceva mai jos de sa. Il marchez pe GPS. Foarte probabil ca e util doar vara dar e bine sa stiu de el si sa stie si cei ce vor urma eventual track-ul. Ajung in Saua Iepii la o ora si 15 minute de la plecarea de la masina, nu inainte ca pe ultima portiune de traversare, la nici 2 metri in fata mea, de pe carare, intr-o portiune inierbata, sa o zbugheasca la vale o frumusete de vipera, mare si grasa, cam la 1 metru lungime. "Proasta dracului, sezi pe piatra nu in iarba" ma trezesc vorbind singur. Bine ca am avut betele de trekking cu care tot dau de pamant si s-a speriat impielitata. Chiar n-am nici o curiozitate sa aflu cum stau cu imunitatea la veninul de vipera ori daca am reflexe mai bune ca dansa.
In sa fac o pauza de 2 sandvichuri ca ma plesnise foamea. Mai beau vreo trei sferturi de bidon de apa. Vanticelul abia adie si ma mir de-a binelea de acest lucru, fiindca de fiecare data cand m-am aflat in aici, vantoasele isi faceau de cap.
Nu prea am vreme de pierdut, vreu sa ajung sus ca sa admir peisajele asa ca iau rucsacul in spate si plec pe cararea ce duce spre sud, catre Baicu. Urc binisor, numar stalpii de marcaj, stiu ca dupa al treilea sunt in platou si am scapat de panta destul de inclinata dar oricum mai scurta decat cea din partea opusa ce duce in Bloju. Pana acolo am venit asta iarna cu Piti, Codre si Stelica, pentru prima data cand am mers in Baicu. Imi amintesc ce vreme splendida am prins in acea zi. La fel e si acum, doar ca peisajul hivernal nu are egal. Traversez repede platoul intr-o urcare aproape imperceptibila iar apoi ma angajez pe cararea ce ocoleste vf. Baicu prin partea sa vestica. Asta iarna, cu Codre si Stelica, in alta incursiune, l-am urcat direct, admirand acele cornise uriase formate pe panta vestica, mult mai inclinata. Traversarea e lejera dar nu foarte scurta deoarece varful e ca un mot alungit pe directia nord-sud. Perspectivele mi se deschid si in fata mea e un alt platou intins.
 Se coboara putin, traversand prin stanga, pe la vest, un mamelon pe care cei ce vin motorizati prin zona il urca si coboara apoi de-a dreptul. Urmeaza  apoi o urcare lunguta si lina pana in vecinatatea varfului Nedeia, o aglomerare de bolovani in mijlocul  pasunii imense. Undeva in spatele lui, in stanga, un picior secundar al culmii se intinde spre valea raului Ses iar in dreapta, la mama dracului, in fundul perspectivei se inalta vf. Caleanu si vf. Tarcu. Cine le-o fi pus acolo asa de departe, nu stiu, dar ce impuls al netihnei mi-a sfredelit atunci creierul facandu-ma sa-mi zic "ma duc pe Caleanu", nici atat nu stiu. Poate e vreun reflex atavic al chemarii spre necunoscut, a dorintei de aventura. Ori dornita acea inexplicabila de a-mi impinge putintele catre limite, naiba stie, dar totdeauna simt un imbold aproape irezistibil. Ma uit la cronometru si fac un calcul scurt. Doua ore pana aici, ceva mai bine de 8 ore pana la apusul soarelui, frontala e in rucsac, marcajul e bun, maine musai sa fiu la serviciu, deci trebuie sa ma intorc si de-o fi sa umblu'n maini, cea mai nasoala portiune e aia in padure la intoarcere pe care am sanse maxime sa o fac pe intuneric, mancare mai am, apa am si nu prea dar macar in  saua Suculetului  e un lac, dracu stie cat de potabil. Concluzia e ca am maxim 3 ore la dispozitie, de acum incolo sa ajung pe Caleanu ca sa pot sa ma si intorc. Pornesc mai departe ca din pusca. Pe portiunea cat de cat dreapta a platoului mai si fug, sunt deja incalzit, vanticelul bate exact cat trebuie sa ma racoreasca, functionez bine desi parca nu ma simt tocmai in maxim de forma. Ajung destul de repede in dreapta virfului Nedeia, pe care poteca il ocoleste prin partea sa vestica. De aici incepe o panta  interminabila catre saua Scheiului. Vazusem eu si pe harta cam care sunt proportiile. Ii dau la vale cu voinicie. Turme de oi pe picioarele secundare ale Nedeii si pe capul culmii Prisloapelor. Partea cea mai joasa a seii nu se vede deocamdata, ceea ce inseamna ca e destul de adanca. Cobor in continuu intr-un ritm alert si ma uit, nu fara ingrijorare cum Caleanu e tot mai inalt. E drept ca fiecare pas ma apropie de el dar acum deslusesc clar ce ma asteapta. Sunt exact in fata caldarii de  sub el, cea in care se afla trei tauri, unul find cel al Suculetului. Asta inseamna ca din saua cu acelasi nume voi avea de facut un inconjur de 90 de grade, de la sud la vest pe o panta continua ce duce pana in varf, pe marginea caldarii. Continui sa cobor si la un moment dat vad fundul seii Scheiului. Ma cam iau cu mainile de cap. Nu-i chiar ca saua Iepii de adanca dar nici departe nu e. GPS-ul avea sa-mi spuna ca ma coboara pe la 1873 m altitudine. Continui sa merg si ajung in sa dupa o ultima portiune de panta ceva mai inclinata. De aici deslusesc si varianta motorizatilor care nu-i totuna cu cararea turistica, ca si pana acum. Nici azi nu sunt scutit de a-i vedea, 2 motoristi si o masina de teren ce vin dinspre Caleanu pe o cumne paralela ce coboara pana la nivelul vaii si apoi urca iarasi. Bineinteles ca pentru caii putere chestia asta cu sus-jos nu conteaza. Cararea e dusa cum trebuie pentru a optimiza efortul uman. Nu o sa incep iarasi descrieri si povestiri toxice despre ceea ce inseamna intruziunea vehicolelor motorizate in acest munte. Mi-e scarba !!! Din sa, poteca continua pe o curba de nivel si ocoleste capul Prisloapelor tot pe la vest. Sunt multiple linii de carare facute de oi. Marcajul e bunicel. Ma mai scap la apa si termin bidonul urmand ca la urmatoarea necesitate de adapare sa ma bag in apa minerala. Totusi estimez ca nu va fi nevoie, firul vaii ce se afla in dreapta mea urca constant si trag sperante ca daca nu o fi sa-l intalnesc undeva mai sus, macar sa gasesc un loc unde coborarea pana la el sa nu fie o mare pierdere de altitudine. Nu e insa nevoie. Pe la mijlocul traversarii dau de o alta turma de oi, dupa ce in prealabil m-am intersectat cu un caine ce mergea in directie opusa, complet blazat, care dupa ce am trecut unul de altul, la vreo 100 de metri s-a oprit, a zi un singur "ham" si a plecat mai departe in treaba lui. Ma salut cu ciobanul si dupa cateva secunde vad un fir de apa ce pleaca exact din carare, la vale pe versant, undeva in dreapta mea. Descopar sursa lui, un izvor, o adncitura intre niste pietre. Curat, cristalin. Scot bidonul si bag mana sa-l umplu. Senzatia e surprinzatoare, parca am bagat mana in congelator. Ma asteptam sa fie rece, dar nu chiar asa de rece. Umplu bidonul si ma asez pe o piatra chiar langa ochiul de apa. Incep sa beau cu inghitituri mici si rare. Mi-e destul de sete dar sunt si incalzit iar pe deasupra mi-e o pofta teribila de apa asta minunata. In mod normal, daca era calda si statuta nu as fi inghitit mai mult de jumatate de bidon, dar asa beau unul intreg si inca nu ma simt satul. Mai stau putin deoarece nu vreu sa ajung la senzatia aceea de broscoi umflat. Nici vorba, umplu bidonul iarasi si cu vreo doua pauze il beau si pe al doilea. Am bagat in mine 1,5 l de apa in mai putin de 5 minute ceea ce-mi spune cate ceva despre cat de deshidratat sunt. Totusi ma simt ok si m-am si racorit asa ca nu-mi ramne decat sa-i "dau la deal". Cararea continua intr-o urcare usoara si continua. Vad trei baieti ce coboara pe culmea din fata si se opresc pentru o pauza pe iarba. Nu stau mult si pleaca, dar spre surprinderea mea nu vin catre mine ci  undeva pe deasupra. Atunci ma intorc si vad ca de fapt cararea pe care eu venisem nu da exact in saua Suculetului ci trece pe sub ea. Pentru a urca in sa exista un  drum de legatura cu care avem sa ma intersectez ceva mai sus. Acesta vine dinspre marginea caldarii de sub vf. Caleanu, dar e destul de inclinat asa ca prefer sa o tin inainte pentru a iesi in punctul unde cei trei baieti facusera popas. Imi mai ia 10 minute de urcat pentru ca sa ajung acolo. Perspectiva se deschide si ma opresc sa o admir cateva clipe. Era si necesar deoarece incerc sa tin un ritm cat mai alert si din cand in cand trebuie sa-mi trag sufletul. In fata mea se deschide valea Hidegului ce curge spre sud - sud vest strajuita in stanga de culmea Prisloapelor dincolo de care raul Ses curge exact in directie opusa. Ce spectacol ma asteapta in aceasta toamna cand le voi vedea de amabele de pe Prisloape !!! Plec mai departe si-n scurt timp imi dau seama ca aceasta carare ma va duce in saua Plaiului, spre vf. Tarcu, dincolo de vf. Caleanu. Pot ajunge si pe Tarcu dar nu asta vreau, acolo am mai fost in primavara, dinspre saua Jigora - Cuntu. Continui pe carare pentru a castiga altitudine, ma mai opresc odata pentru adapat si rad tot bidonul cu apa ce e inca rece si buna, mananc o pastila de glucoza dupa care plec mai departe. Cand poteca vireaza spre sud o parasesc si pe o curba de nivel, prin iarba intr-o urcare de 10-15 minute ajung pe buza caldarii Suculetului ce avea sa ma duca pana pe varf. La ora 15:00, dupa 4 ore si 45 de minute calc pe cel mai inalt pisc al masivului Tarcu, vf. Caleanu. Altimetrul imi indica 2195 m. Acum pot spune ca am in palmares toate varfurile importante de pe creasta principala a masivului Bloju-Baicu-Tarcu. De la nord la sud, ele sunt: Bistra, Pietrei, Bloju, Baicu, Nedeia, Caleanu si Tarcu. De fapt si ca sa raman cat mai exact in relatarea mea, Nedeia am "suflato" la vreo 20 de metri pe langa iar Caleanu e cu cateva sute de metri in lateral de culmea principala, dar e cel mai inalt din masiv. Privelistea e frumoasa, se vede din Retezat pana spre muntii Cernei. Peste vale e Godeanu "muntele ascuns" cu partea sa vestica: Godeanu-Moraru-Gugu-Branu.
 Vf. Tarcu si statia meteo se vad dincolo de saua Plaiului. Inspre vest, pe culmea ce pleca in acea directie e vf. Brusturu, tot unul peste 2000 m altitudine pe care insa nu mai am timp sa ajung. Vad undeva pe plai, la buza vaii, cabana aluia cu helicopter, calaritor de motocicleta si .... ma opresc aici cu relatarea si parerile. Undeva spre nord se vad vf. Pietrei si vf. Bloju. Sunt incomparabil mai aproape de saua Iepii decat Caleanu si Tarcu. Imediat dupa mine, ajung pe varf patru tineri din Timisoara. Ne salutam si schimbam cateva vorbe. Vin dinspre Jigora - Cuntu - Tarcu. Il rog pe unul dintre baieti si imi face poza de rigoare pe varf. 




Intre timp observ ca pe fata Prisloapelor s-a declansat un incendiu de vegetatie. Iarba e uscata si arde ca iasca. Fumul se ridica pana dincolo de linia culmii. Mai fac cateva fotografii, mananc inca un sandvich si ma pregatesc de inapoiere. 





Computerul de tura de pe GPS imi indica o distanta de vreo 18 km parcursi. Diferenta de nivel urcata (si coborata) o voi verifica acasa dar banuielile mele nu sunt departe de realitate. Cei din Timisoara pleaca cu un minut inaintea mea. Strang lucrurile, iau rucsacul in spate si o iau la vale. Am stat pe varf cam 10 minute. Gloria cuceririi unui pisc e scurta, dar asta o face cu atat mai intensa !!! Soarele e sus si e destul de cald. Ma asteapta drumul de intoarcere care il voi parcurge pe marginea caldarii, chiar daca inclinatia pantei e cu ceva mai mare, voi fi in coborare. Am ras fara suflare mai devreme apa din bidon si acum am desfacut PET-ul cu apa minerala din care am baut cam jumatate. Ma mir de mine cata apa pot sa inghit desi la halul in care transpir e normal sa fie asa. Plec si imediat intru intr-o turma de oi ce paste linistita exact sub varf. Cainii sunt lipsa la apel iar mioarele fug care incotro dar se regrupeaza urgent ceva mai incolo.




 O tin pe drumul de langa marginea caldarii. Fac cateva fotogafii cu taul Suculetului ce se afla jos si e flancat de inca 2 tauri mai mici. Inelul de pe marginea fiecaruia imi spune cat de mult sunt secate, dupa aprecierea mea ce putin 1/3. Incendiul de pe Prisloape se extinde si urca aproape de culme. Vad o pata mare neagra pe versantul vestic. E iarba care a ars. Ma abat putin de la drum pentru a mai admira inca odata obarsia vaii Hidegului.






 Nu dupa mult timp drumul se bifurca. Aleg varianta de dreapta care desi e mai abrupta, e mai scurta si ma va duce la intersectia cu cararea pe care am urcat. Acum vad bine saua Suculetului si taul ce se afla acolo. Cei trei baieti pe care ii vazusem la urcare au continuat peste culmea Prisloapelor, pe cararea ce o vom urma si noi in tura preconizata pentru aceasta toamna. Cobor sustinut si ajung la intersectie. Fac stanga si intru pe cararea pe care am urcat. In aceasta portiune de traversare, pana aproape de izvorul cu apa rece si buna calea de urmat e destul de enervanta deoarece e facuta de oi si te obliga la un mers de fotomodel, e ingusta si sapata ca un sant ce trece de glezna.Trebuie musai sa calci ca si cand ai umbla pe barna. Poti alege din mai multe variante si pe alocuri se mai si largeste, dar daca vrei sa mergi doar pe unde e mai larga, trebuie sa tot sari de pe un culoar pe altul ceea ce e la fel de neplacut. Ajung iarasi la izvor si ca la venire, beau precum capiatul inca doua bidoane de apa. "O sa crap" imi zic dar cand ma ridic in picioare ca sa continui drumul n-am nici o senzatie de balonare sau umflare a stomacului. Continui traversarea spre saua Scheiului. Acum mi-e clar de ce motorizatii au drum pe culmea paralela. Aici e o ravena care le-ar da ceva bataie de cap. Pe fata asta de versant e plin de merisor. Boabele bine coapte de un rosu intens imi tot "trag cu ochiul" si oricat de in viteza as fi, nu pot sa nu ma opresc de cateva ori si sa-mi culeg cativa pumni pe care ii inghit cu pofta. Gustul acrisor-amarui e inconfundabil si pe deasupra mai taie si din sete. Ajung in sa si ma pregatesc pentru portiunea cea mai scarboasa a drumului de intoarcere. Urmeaza interminabila urcare pana langa vf. Nedeia. Pornirea e ceva mai accentuata asa ca reduc putin ritmul ca sa nu ma sufoc si sa-mi economisesc cat de cat din energie. Apoi panta se moaie si continua pe un plai fara de sfarsit. Pe pasunea din stanga mea ce se continua cu piciorul Nedeii pasc niste cai ce ma privesc curiosi de la distanta. Ma uit spre capatul pantei (sau ceea ce credeam ca e capatul pantei) si dupa marimea stalpului indicator imi dau seama ca mai am ceva de mers pana acolo. Ma opresc de vreo 2 ori sa-mi trag sufletul si mai iau cate o gura de apa daca tot mi-am umplut iarasi bidonul. Cea minerala ramane in rezerva deoarece e destul de calda. Incet, incet ma apropii de ultimul stalp vizibil. In vecinatatea lui imi dau seama ca e pe o rupere de panta si mai am ceva de urcat. Nu mai e insa asa de mult iar silueta Baicului incepe sa se intrezareasca. Ajung sus, in dreapta mea e vf. Nedeia. Am facut o ora din saua Scheiului pana aici, intr-o urcare continua ce se face aproape liniar.





 Daca nu-mi place ceva, atunci cu siguranta aceste urcari pe plai sunt in topul non-preferintelor mele montane. Imi aduc aminte de o alta, mult mai scurta totusi, intre Albele si Dragsanu, cum veneam de pe Piatra Iorgovanului. Soarele se lasa incet spre vest. Aproape toata ziua l-am avut pe partea stanga deoarece dimineata a fost spre est iar eu m-am dus spre sud. Acum e spre vest iar eu merg spre nord. Urma sa constat asta acasa, in oginda cand am vazut ca m-am bronzat ca dracu, half !!!!. Incep usoara coborare spre platoul dinainte de vf. Baicu.




 E iarasi loc de marit ritmul desi nu prea  mai am tragere de inima. E liniste si asa de placut. Admir iarasi in dreapta culmea Gugului, pana departe, peste Moraru si Godeanu.




 Ma uit inapoi spre Nedeia si vad ca iese fum de dincolo de varf, din caldarea Mataniei. Cu siguranta s-a aprins ceva si pe acolo. Vara asta incendiile de vegetatie din munti au fost o mare pacoste. In fundul perspectivei se desluseste inca vf. Caleanu.




Ani de zile, pentru mine Tarcu a ramas un mister. Il tot vedeam de la barajul Gura Apei, din Retezat ori de pe drumul de Caransebes, dar nu reusisem niciodata sa ma apropii mai mult. De la sfarsitul lui 2011 si pana acum am reusit sa-l descopar insa destul de bine. Sunt convins ca e un munte fascinant iarna, cand e incarcat cu zapada. In aceasta ipostaza l-am vazut doar partial, dar in iernile ce vor veni o sa fie cu siguranta o destinatie de luat in seama. Ocolesc mamelonul si trec de scurta urcare pana sub varf. Pe ocolire cararea merge aproape orizontal si incet, incet perspectva spre Bloju se deschide iarasi. Ma tot mir cat de aproape par varfurile acestuia fata de Tarcu si Caleanu. Platoul apare la picioarele mele si nu-mi ramane decat sa incep coborarea spre el. 




Deviez putin dreapta ca sa ma apropii de buza caldarii, pe acolo pe unde am urcat asta iarna. Ajung repede pe platou si-l traversez pana la primul stalp ce marcheaza inceputul coborarii spre saua Iepii. De aici de sus pare o vagauna.




 Cararea e flancata de tufe cu merisor si mai servesc o portie din bunatatile muntelui. Praful si pietrisul ma obliga sa cobor cu prudenta deoarece aluneca atunci cand ma astept mai putin. Prefer sa scurtez lungimea pasului dar acest mers oarecum nenatural avea sa ma coste 3 frumuseti de bataturi pe care le-am simtit cum se formeaza si incep sa ma jeneze la fiecare pas. In saua Iepii fac ultimul popas. Culmea de pe care tocmai am coborat isi arunca deja umbra peste jumatate din sa. Soarele si-a mai pierdut din putere si imediat ce incep sa cobor dincolo de linia culmii intru in umbra unde e de-a dreptul placut. Chiar daca am baut si ultima picatura de apa nu ma opresc la primul loc unde pot "realimenta" ci doar la paraul dinainte de intrarea in padure unde beau inca o portie zdravana si umplu bidonul pentru ultima oara. Tentatia de a ma descalta si a-mi racori picioarele e mare dar nu vreu sa risc sa nu ma mai pot incalta. Simt besicile la degete si in talpa piciorului drept si imi dau seama ca daca pe cele de la degete le pot oarecum rezolva cu plasturi, cea din buza talpii trebuie mai intai perforata, stoarsa si apoi lasata sa se vindece. Prefer sa raman cu acele pernite dureroase decat cu rosaturi deschise si usturatoare. Plec la vale si intru in padure. E liniste si placut. Stiu sigur ca nu-i suflet de om pe cativa kilometri patrati in jurul meu. Stana de deasupra intrarii in padure a disparut si dupa urmele intalnite, pare-se ca oile acelea au plecat deja din munte. Dealtfel dimineata la urcare am intalnit pe valea Raului Mare cateva turme ce mergeau in jos. Imi reamintesc ca e totusi 02.09 iar toamna e, cel putin teoretic, intrata in drepturi. Prin padure umbra e mai deasa si lumina mai putina, dar imi dau seama ca voi ajunge la masina fara a fi nevoit sa scot frontala. Mai piui din cand in cand, asa, preventiv, sa nu dau nas in nas cu Martinel care cu siguranta isi face veacul prin aceste locuri. Dealtfel in iarna, pe zapada, i-am vazut urmele de fiecare data cand am fost pe aici. Ultima portiune a coborarii e acea spurcata zona cu crengi, praf si pietris. Cu toata atentia, alunec de cateva ori dar reusesc sa ma redresez inainte  sa iau contact cu solul. Noroc cu betele care ma ajuta sa-mi recapat echilibrul. Injur, bineinteles, cu atat mai mult cu cat la fiecare dezechilibrare besicile preseaza pe peretele bocancului aducandu-mi aminte ca picioarele isi cer dreptul la odihna. Din cauza secetei pamantul uscat si framantat de copitele animalelor s-a transformat intr-un fel de praf. Incaltarile mele au o culoare uniforma ce se identifica cu tarana. Ajung pe ultimile doua serpentine si vad jos in drum masina. In cele din urma ma opresc langa ea si verific cronometrul. 9 ore si jumatate, e 19:20 PM si am incheiat aceasta tura cu succes. Initial nu as fi crezut ca voi ajunge pana pe Caleanu si ma voi intoarce in aceeasi zi. A fost un drum lung, stiam ca asa va fi, dar m-am simtit in forma si am reusit sa-l fac in mod rezonabil. Daca ma opream pe vf. Nedeia, conform planului initial, probabil aveam timp de stat la soare in prostie si m-as fi bronzat si eu omeneste, nu doar pe jumatate de fata, cu maieu ca tractoristii si cu pantalonasi, dar satisfactiea nu era nici pe departe asa de mare.
Acum, dupa ce am descarcat si analizat putin datele de pe GPS lucrurile se leaga oarecum mai bine, iar termenul de raid imi pare cel mai aproape de realitatea acelei zile: 31,6 km parcursi - 16,8 km dus, 14,8 intors. 1906 m diferenta de nivel urcati si tot atatia coborati. 4 ore si 45 de minute dus si cam tot atata pe intors. Aproape 8 litri de apa bauti. Daca e sa dau crezare si bioritmului, la data efectuarii turei eram undeva la jumateatea partii pozitive, pe ascendent, in ceea ce priveste forma fizica, deci, vorba aia, se poate si mai mult.
A te confrunta cu tine insuti poate parea un gen bizar de competitie, deoarece nu te masori  cu altcineva. Trebuie sa fiu sincer si sa recunosc faptul ca in momentul in care am decis, pe platoul virfului Nedeia, sa ma duc pana pe Caleanu am intrat in competitie cu mine insumi, cu acel "mine" care-mi spunea: "nu ai destul timp, nu o sa poti tine ritmul necesar, nu o sa ai suflu si energie sa urci pana sus deoarece va trebui sa ajungi si inapoi, va trebui sa renunti si sa te intorci cand vei fi aproape de varf si asta o sa te afecteze, stai dracului aici asa cum ti-ai propus initial si prajeste-te la soare ca-ti strici singur ziua". Sunt si acum constient ca a existat acea posibilitate, ca odata plecat sa nu pot sa realizez ce mi-am propus si asta sa-mi afecteze in mod negativ moralul acelei zile. Probabil ca as fi fost capabil sa "extrag" partea pozitiva e respectivei experiente, insa o nereusita ramane totdeauna o nereusita. Pasivitatea iti da intr-adevar un sentinet caldut de comfort si siguranta. N-ai cu ce compara, nu prea stii in ce ape te scalzi. E ca o ceata laptoasa ce mai repede te imbie sa inchizi ochii decat sa incerci sa te orientezi. Competitia, inclusiv cea cu tine insuti, este exact contrariul. E o continua provocare de a te masura cu ceva sau cineva, chiar cu tine insuti, de a-ti dori mai mult, de a-ti forta limitele. Ratiunea de a nu depasi bariera imaginara a unui risc asumabil si/sau acceptabil face parte din ecuatie. De orice fel ar fi, competitia te poate duce pe culmile agoniei dar si ale extazului. Traim fiecare asa cum alegem.


 Hunedoara   06.09.2012

4 septembrie 2012

3 zile in Carpatii de curbura



Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful unui munte fara sa stie ca adevarata fericire este in felul in care urci pantele abrupte spre varf.

                              Gabriel Jose Garcia Marquez




Concediul acestui an avea sa fie altfel decat cele petrecute in ultima perioada. O serie de planuri la care ne-am inhamat, fiind prioritare, ne-au determinat sa renuntam la modul "clasic" de relaxare, asa ca am zis ca macar vreo 2-3 zile la munte am merita si noi. Planuri erau destule dar nu ne doream ceva de "rupt salele" asa ca Fagarasul, Bucegiul si Piatra Craiului cam iesau din socoteli. Tura de jur imprejurul Raului Ses am hotarat sa o lasam pe cand se mai racoreste, ca multe altele, dealtfel. Discut cu Stelica si pana la urma, din multiplele variante, ramane in picioare ceva in zona Brasovului, initial cu Ciucas si Leaota. Pana la urma aveam sa renuntam la Leaota si sa ne reorientam catre Piatra Mare, ramanand astfel in zona Carpatilor de curbura.
Prognoza meteo pentru inceputul saptamanii era de rahat si s-a adeverit a fi reala in proportie ce 100%.
 Plecam luni, 27.08.2012 din Hunedoara pe un inceput anemic de ploaie care se intensifica pe drum pentru ca in Alba Iulia sa fie una serioasa de-a binelea. Ii luam pe Codre si Stelica si demaram mai departe. Ne tine tot asa pana pe la Brasov, e motivant al dracului, mai ales dupa saptamani intregi de canicula care aproape ca ne-a blocat la mantinela planurile de munte pentru ultima perioada. Totusi pe aici pare-se ca frontul de ploi nu a ajuns inca si decidem sa facem prima oprire si sa intram in cea dintai etapa:

Ziua 1 - Canionul 7 Scari  

Ne angajam pe drumul spre Predeal si imediat dupa iesirea din Brasov facem stanga, la Dambul Morii. Lasam masina la mai putin de 1 km de mers, intr-o parcare. Indicatoarele sunt bune si explicite. Luam cu noi doar aparatul de fotografiat si plecam spre 7 Scari nu inainte de a intreba inca odata un localnic ce vietuieste in zona, despre drumul ce duce la canion. Replica e de neuitat: "Mergeti voi pe drumul asta pana se termina si dupa aia o luati la stanga. Un padurar face de aici si pana acolo, 30 de minute. Cat o sa faceti voi, nu stiu !!!" Ii multumim si plecam cu zmbetul pe buze. Ne mai oprim pe drum si ne uitam la indicatoarele care dau detalii despre traseele ce intra in masiv. Atunci ne decidem sa renuntam la Leaota in favoarea Pietrei Mari si alegem ca intr-una din zilele ce urmeaza sa incercam sa urcam varful cu acelasi nume. Nu suntem inca decisi ce traseu sa urmam. Deocamdata, fiind trecuti de mijlocul zilei ne vom multumi cu parcurgerea canionului. Pana la intrarea in acesta e asa cum spusese cetateanul de la bariera, urmam un drum de pamant si piatra ce parcurge valea dupa care ne angajam pe o carare foarte bine definita pana la intrarea in canion. Auzisem si citisem cate ceva despre el, e dealtfel, ca mai toate obiectilele turistice de interes popular din zona Valea Prahovei - Brasov, vizitat de un numar mare de persoane (... si voit ma abtin sa folosesc termenul de "turisti"). Ajungem la intrare. Pe peretele din dreapta, langa prima scara se afla o tabla pe care scrie "traseu inchis". Inchis pe dracu, tabla aia e uitata acolo de cand lumea, citisem pe undeva ca si-n 2009 tot acolo era. Intram in canion. E amenajat destul de binisor, are scari destul de solide si platforme bine ancorate.




 Acum, daca pe ici pe colo se ma hataie cate ceva sau mai sunt ceva stinghii lipsa, asta nu poate descuraja decat niste mototoli.




 Mergem grupat, Stelica primul, eu ultimul si fetele la mijloc. Canionul e frumos dar din loc in loc tot mai gasesti ceva mizerie, cate un PET, resturi de ambalaje, etc. Se vede de departe ca e circulat la greu, ceea ce imi da o oarecare senzatie de insatisfactie. Fata de canionul de la Baile Romane, e bulevard. Ideea lui Stelica, de a-l face in mod clasic, de sus in jos, in rapeluri succesive e una frumoasa dar irealizabila. Ajngem la scara mare si constatam ca nu e fixata perfect dar nici nu pune probleme de a nu putea fi utilizata. Urcam pe rand, picurii cascadei se amesteca in caderea lor cu cei de ploaie, care tocmai reincepe. Debitul paraului ce traverseaza canionul e unul destul de lesinat asa ca nu ne udam aproape deloc. Urc ultimul in spatele lui Piti si din varful scarii ma uit in jos. Cascada nu-mi pare la fel de inalta ca cea mai mare dintre cele de la Baile Romane. Continuam alternanta de scari si platforme cu portiuni unde deschiderea permite mersul pe carare.





 Peretii sunt impresionanti si pe alocuri deschiderea lor e foarte ingusta. Din acest punct de vedere, 7 scari bate Baile Romane.




 Fetele se descurca bine, ne mai oprim la facut poze, ne mai zgaim de jur imprejur si nici nu ne dam seama cand ne trezim la iesire. Nu am retinut care e diferenta de nivel de la un capat la altul dar pe general, chiar daca nu pot spune ca nu mi-a placut, 7 Scari nu m-a impresionat in mod deosebit. Probabil as prefera oricand un canion dotat doar cu cateva spituri pe care sa-l parcurg din rapel in rapel si cu o caruta de sudalmi la fiecare aterizare in apa rece si revigoranta. Ca sa raman obiectiv pana la capat trebuie sa spun ca in conditiile date, la 7 Scari nu-ar fi mers aceasta varianta fara costum de neopren, apa fiind destul de rece iar temperatura aerului la fel. La iesire intalnim un indicator ce ne spune ca suntem la 2 ore de cabana Piatra Mare ceea ce suna destul de tentant in primul moment. Facem totusi socoteala si constatam ca nu ne-ar prea ajunge timpul. Decidem sa ne intoarcem pe varianta ocolitoare, coborarea prin canion nefiind nici macar o optiune de palmares. Toata tura ne ia pe dea-ntregul 2 ore si jumatate asa ca avem timp suficient sa ajungem la Muntele Rosu, punctul de pornire pentru tura ce o planuisem in Ciucas. Decidem sa lasam Piatra Mare pe mai tarziu si plecam spre Sacele - Babarunca - Muntele Rosu. Ajungem la cabana iarasi pe ploaie. Temperatura aerului a scazut simtitor, muntele e invaluit de ceturi si bate vantul. Varianta de a pune cortul e cel putin pentru fete una sumbra asa ca decidem sa ne cazam la cabana. Conditiile sunt mai mult decat ok, camere cu 2 paturi, terasa, apa calda, curent electric, frigider, televizor !!! Cabana pe naiba, asta e motel, singurul lucru comun cu conditiile de cabana fiind toaleta si dusurie (da, stiu, la cabana nu-s dusuri) de la capatul holului, dar cum suntem numai noi in toata cladirea, acestu lucru chiar nu constituie nici un impediment, poate doar unul cu privire la numarul de pasi ce trebuie facuti pana la respectivele "locatii". Cabana-motel are si un restaurant dragut unde ne omenim cu cate o ciorba. Restul mesei de cina il servim pe teransa comuna a camerelor, cu vedere spre masiv. Ceturile invaluie culmea si pana la lasarea serii avem parte de un spectacol cu conotatii sumbre pentru planurile noastre de a doua zi. Totusi, speranta moare ultima ....




  


Ziua 2 - Fabulosul Ciucas

Dormim bine si ne trezim destul de devreme, cam pe cand se lumina de ziua. Arunc o privire pe geam si constat ca situatia e cam aceeasi ca aseara, norii atarna pe culmea din fata cabanei, vremea e posomorata iar sindugra diferenta e ca nu mai ploua. 



In schimb bate vantul destul de tare. Cu o seara inainte, la meteo se anuntau vanturi de 80 km/h in zona. Raman optimist si trag speranta ca acest vant sa imprastie norii. Pregatim cate ceva de mancare pentru drum, facem o cafea, strangem lucrurile si eliberam camera. In jur de ora 08:25 plecam spre cabana Ciucas pe o vreme care nu promitea nimic. Cararea urmeaza o curba de nivel ascendenta si apoi descendenta, ocolind o culme din stanga cabanei. In aproximativ 40 de minute intersectam paraul Berii si totodata si drumul ce urca din soseaua Babarunca - Cheia la cabana Ciucas. Urmam in linie ascendenta drumul, trecem mai sus pe langa un izvor de unde luam apa. Urcam in continuare, drumul e destul de abrupt si pe alocuri pavat cu traverse vechi de beton. De undeva de deasupra noastra deslusim suntetul unui picon. Dupa un cot al drumului dam cu ochii de utilajul care largeste drumul. Langa el e si un buldozer plus mizeria de nedescris facuta de acesta. Traversam cateva sleauri de noroi si ne continuam drumul. In scurt timp iesim din padure. O ultima panta si din ceata se intrezareste silueta cabanei Ciucas. Complet refacuta, cabana e de fapt un motel in toata regula, mai cocheta si eleganta ca cea de la Muntele Rosu. vizibilitatea e aproape zero. Intram in restaurantul cabanei si servim un ceai. La toaleta avem parte de toate dotarile - apa calda, sapun, servete de sters mainile. Stam vreo 20 de minute dupa care decidem sa plecam. Incepem sa urcam pe langa cabana prin ceata laptoasa. Undeva in dreapta, pe o fata de deal, deslusim o turma de oi. In scurt timp ajungem la o intersectie de carari si tinem stanga, cu destinatie spre vf. Ciucas. Cealalta carare duce in partea opusa, spre saua Chirusca si mai apoi vf. Gropsoarele, vf. Zaganului si coborarea spre Cheia. Vantul bate tot mai zdravan pe masura ce castigam altitudine dar ceata nu se lasa deloc, ne invaluie in continuare lasandu-ne sa vedem la cel mult 80 - 100 m. Nu ne facem probleme de orientare, masivul e foarte bine marcat si in plus GPS-ul inregistreaza track-ul, deci si prin absurd, daca dam de dracu, voi activa functia trackback ce ne va duce inapoi exact pe unde am venit. Trecem pe langa un mic laculet la care mai bine i se potriveste statutul de balta. Pare a folosi ca adapatoare pentru oi. Pantele sunt relativ domoale, nu simtim nici un efort la urcare. Ajungem intr-o poiana si in fata noastra incepe sa se desluseasca un prim "mototoi". Nu o sa gasiti probabil niciunde definitia acestui cuvant, insa deoarece l-am folosit pe tot parcursul acelei zile o sa-l folosesc si aici, definindu-l ca "mot mare de piatra, cu forme rotunjite". termenul de stanca imi pare oarecum impropriu pentru ce aveam sa vedem in acea zi, asa ca prefer sa folosesc si in continuare o terminologie proprie. Mototoiul aduce cu o claie de fan gigantica.



 Ne mai apropiem si dam de o alta intersectie de carari. In stanga e cea care duce spre saua Tigailor, cea din dreapta spre vf. Ciucas. Noi tinem dreapta si ne indreptam spre partea dreapta a mototoiului. In scurt timp santem langa el si-l ocolim. Roca e conglomerat, un fel de beton natural format din pietre rotunjite fixate intr-un fel de ciment natural. Formele fara colturi par a fi rezultatul eroziunii. Cunosteam acest gen de roca mai mult din povestile lui Stelica despre Bucegi. L-am remarcat de cateva ori din tren pe cand parcurgeam Valea Prahovei. Contactul cu el imi  pare unul oarecum bizar, mie unul, "calcator" de granituri, sisturi si cateodata calcare. Prima comparatie care-mi vine in minte e cea cu structura unor picioare vechi de poduri pe care le mai intalnisem pe Strei, acel betoane mancate de ape dealungul vremii. Povestesc putin cu Stelica despre particularitatile catatarii pe asemenea roca, ce difera oarecum de catararea pe calcar sau pe granituri ori sisturi. Urcam in continuare. Ceata e la fel de persistenta, desi vantul bate destul de tare. Valatuci laptosi ne inconjura si ne lasa din cand in cand sa vedem giganticele siluete fantomatice ce parca ne urmaresc. Ajungem la intrare intr-un horn. Aici e un alt mototoi, ceva mai svelt, cu alura de coloana. Nu ma pot abtine, trebuie sa vad, macar vreo 2 metri cu e sa te catari pe asa ceva. Stelica ma avertizeaza ca s-ar putea sa fie destul de firabil si ca am sanse sa raman cu vreo piatra in mana cand mi-e lumea mai draga, ceea ce se si intampla, spre norocul meu, nu tocmai cand acea piatra reprezenta priza principala. Injur si dau cu ea de pamant. Intr-adevar, senzatia e ciudata. Prizele de maini sunt oarecum altfel decat pe calcar. Ai senzatia ca te tii de niste buci de cur sau poate de tatele unei fete mari. Oricum, nu e nimic sexual in toata tarasenia si chiar daca piatra (tare ca ...) e idealul pentru bucile sau tatele oricarei fomei, eu ma las pagubas inainte de a ma trezi ca mai raman odata in mana cu vreun pietroi ori si mai rau, sa trag vreo tranta de care n-am nici o nevoie. Intram pe horn si urcusul se accentueaza. Nu e cine stie ce, se merge lejer dar cu atentie.



 Il parcurgem fara probleme si la iesire am senzatia ca suntem oarecum in creasta. Continuam pe cararea foarte bine definita si marcata, pe langa tufe de ienupar, merisor si ici colo, de afin. Gustam pe rand din fiecare, aromele muntelui ne umplu gurile. Ne apropiem de un stalp de marcaj si in fata noastra incep sa razbata din ceata formele a doua coloane cu aspect deoasebit.



 Le recunosc imediat din ceea ce citisem in prealabil despre acest masiv. Sunt "Babele la sfat". Ne oprim langa ele si facem cateva fotografii cu siluetele acestora. O cararuie se desprinde din cea principala si merge pe langa perete, in dreapta babei mai mici. Piti o zbugheste intr-acolo si se posteaza in strunga dintre baba mica si peretele mototoiului ce o strajuieste.



 Trag cateva cadre cu siluetele ce se deslusesc din ceata mai mult ca niste contururi. Apoi ma duc si eu pana acolo. In cealalta parte a strungii, din ceata, contururile altor mototoaie se intuiesc in planuri mai apropiate sau mai indepartate. Fac si de aici cateva poze cu ce se vede, nebanuind ce lume ireala se afla sub picioarele mele. Codre ne surprinde pe amandoi in strunga, siluete parca in miniatura a celor doua coloane de piatra, mult mai celebre. 

photo by Codre

Revenim in carare si ne continuam drumul.





 Ridic ochii spre cer si vad pentru prima data un petic de albastru. Valatucii de ceata se misca tot mai repede iar vantul bate tare. Sper in sinea mea ca toate acestea sa duca la ceea ce-mi doresc cel mai tare, dar raman retinut. Un alt stalp indicator, un mic platou, o urcare scurta printre niste tufe de ienupar si la ora 12:10 suntem pe vf. Ciucas.



 Vantul sufla ca turbatul si nu se vede nimic in nici o directie. Facem poza de rigoare si hotaram sa coboram cu cativa metri sub varf, intr-un loc mai ferit pentru a manca ceva. Ne instalam dar nu apucam sa bagam de doua ori in gura cand in fata noastra, exact din directia din care am venit ceata se imprastie si ne lasa sa vedem pentru prima data formatiunile pietroase specifice acestui masiv. Trei mototoaie lipite unul de altul stau in fata noastra, ca niste aratanii aparute din neant. 



Punem mana pe aparatele de fotografiat si fugim in carare ca sa imortalizam momentul. Dau sa ma intorc spre locul unde ne asezasem pentru masa cand vad ca deasupra varfului a aparut un petic mare de cer albastru. Intuiesc deschiderea spre partea opusa asa ca alerg pana pe varf. Ma uit in jos si mi se taie respiratia. Sub picioarele mele, spre nord si nord-vest, norii s-au zdremtuit si ma lasa sa vad o imagine de vis. Grupuri de mototoaie tasmesc din pasunea de pe versant pana si dupa nivelul padurii. Undeva jos se vad stana si drumuri de pamant. soarele razbate pe alocuri si formeaza un joc inimaginabil de lumini si umbre. Tot peisajul e asezonat cu fuioare de ceata ce se plimba de ici colo.



 Apuc sa pozez de 2-3 ori si o rafala de vant inchide scena cu o alta cortina deasa de ceata. Aud strigate din spatele meu. Piti, codre si Stelica se agita de partea cealalta a crestei. Cortina s-a ridicat spre tigai iar privelistea e greu de descris in cuvinte. Incepuse spectacolul acelei zile de neuitat. Mancam printre alergaturi de colo colo si rafale de vant turbate, care aproape ne muta din loc. Ferestrele de cer senin sunt tot mai mari si dese iar perspectivele se deschid tot mai departe. 



Vedem pana spre Babarunca si culmea Bratocei. Ceata inca ascunde partial peisajul dar acest lucru da un farmec aparte imaginii ce ne inconjoara. Suntem pur si simplu proiectati in mijlocul unei lumi fabuloase, parca ireale. Am un sentiment putenic de deja vu dar inca nu-l pot ancora de un reper concret. In nici un caz nu e vorba de pozele pe care le vazusem pe net.



 Cerul se deschide tot mai mult dar pretul e vantul puternic si temperatura ce a scazut simtitor fata de ultimile saptamani cand am crezut ca ne ia dracu de cald. Ne-am pus glugile pe cap iar Piti si Stelica au recurs la manusi. Pe mine racoare ma revigoreaza asa ca prefer sa las frigul sa ma "piste" putin. Incepem sa coboram spre saua tigailor, ceea ce inseamna de fapt un inconjor prin dreapta varfului Ciucas, cum privim spre sud. Peisajul e intro continua metamorfoza. In partea dreapta trecem pe langa niste pereti destul de masivi si compacti pe cand in stanga avem o vaioaga parca scoasa din cartile de povesti.





 Pajisti inierbate peresarate cu tufe de ienupar, ici si colo cate un brad si mototoaie de conglomerat, fiecare de alta forma si marime, unice, bizare, fascinante. Trec printr-un moment aproape electrizant cand realizez sursa sentimentului de deja vu. "The lord of the rings". Nu stiu exact dace peisajul se identifica cu unul din film, dar atmosfera si sentimentul puternic al intruziunii intr-o lume fabuloasa, fantastica si unica e identic cu cel pe care l-am avut la vizionarea acelei povesti. Ceata are contributia ei majora iar clipele magice se succed intr-o insiruire parca atemporala.



 Nu simt nici un efort, aproape ca nu mai percep bataia vantului si trebuie sa fac eforturi pentru a-mi aminti ca ar fi bine sa mai si fotografiez cate ceva din acest spectacol unic al naturii ori sa mai marchez cate un waypoint pe GPS. Suntem cu totul vrajiti de acest peisaj. Am stiut intotdeauna ca exista o lege universala a compensatiei si ea mi se confirma acum inca odata. Orbecaiala din prima jumatate a zilei ne este acum rasplatita de clipe la care cu sovaiala am sperat.




 Ajungem in saua Tigailor. Aici perspectiva se deschide spre vest pana in Tara Barsei unde vedem partial Brasovul. Privim in toate partile si suntem parca, fiecare dintre noi, Alice in tara minunilor. Cararea continua in fata noastra peste Bratocea insa noi alegem varianta ce coboara in stanga, pe sub Tigai, pentru a inchide bucla in intersectia de unde vazusem de dimineata primul mototoi.




 E ora 13:30 si odata ce am inceput coborarea, vantul se calmeaza. Suntem pe buza unei vaiugi ce ne duce pe la poalele masivului central, dominat de vf. Ciucas ce are o altitudine cu putin sub 2000 m. Nu ne mai saturam privind unicitatea fiecarui mototoi, fiecarei formatiuni. Sunt parca figuri impietrite in care poti deslusi, cu putina imaginatie, infinite interpretari. Jocul de umbre ce alterneaza cu spoturi luminoase e imposibil de descris in dinamica sa ce parca, prin insasi aceasta nestatornicie, creaza o atmosfera ce aproape ne hipnotizeaza.






 Sunt pe punctul de a pierde notiunea timpului, facand parca echilibristica la limita intre real si fantastic. Acum, cand scriu mi-e mult mai greu sa-mi amintesc detalii ale cararii pe care am umblat decat ale peisajului ce m-a inconjurat si asta din simplu motiv ca nu prea stiu pe unde am calcat. Suntem in punctul cel mai de jos al traseului si incepem sa urcam. Undeva sus recunosc "babele la sfat". Minuscule parca intre gigantii ce le inconjoara. Ceata s-a imprastiat aproape de tot. Nori pufosi mai brazdeaza cerul si un plafon franjurat se stabileste undeva mult deasupra liniei crestei.




 Urcam si incet, incet, ajungem il lateralul culmii. Aici e un platou ce ne va duce pe nesimtite la punctul unde cararile se intersecteaza. Dam de o stana dar oile nu sunt acolo. Mai facem ceva fotografii si traversam spre sud-est pana intalnim iarasi semnele indicatoare a celor doua carari.



 Aici am inchis bucla si parasim parca "taramul vrajit". Coboram spre cabana Ciucas dar ziua noastra in acest masiv e departe inca de a se fi terminat deoarece calea de intoarcere spre Muntele Rosu nu va mai fi aceeasi.




 Privim spre est si nord-est, acolo unde Carpatii se incovoaie spre nord. Imaginea e foarte frumoasa si nu ne mai saturam admirand departarile. Ciucasul e oarecum ca o potcoava. Iata ce scrie pe "Wiki" despre el:  "....Sunt alcatuiti din doua culmi principale, culmea Ciucas - Bratocea pe aliniamentul SV-NE si culmea Gropsoarele-Zaganu pe directia NV-SE, unite prin înseuarea muntelui Chirusca. Culmea Ciucas - Bratocea reprezinta partea de vest a masivului, ce se împarte în doua compartimente separate de saua Tigailor. Culmea Ciucas reprezinta compartimentul nordic, atingând înaltimea maxima în Vârful Ciucas (1954 m), iar culmea Bratocea reprezinta componenta sudica, întinzându-se pe mai bine de 5 km. Culmea Gropsoarele-Zaganu se întinde pe mai bine de 4 km, având un relief mai monoton în partea de nord, înaltimea maxima fiind vârful Gropsoarele de 1883 metri." De deasupra cabanei Ciucas hotaram sa ne intoarcem peste saua Chirusca - culmea Gropsoarele asa ca o tinem tot inainte. Cararea traverseaza o seria de poieni si palcuri de padure inainte de a se angaja intr-un urcus destul de lejer spre sa. Peisajul insa s-a schimbat complet. Seamana mult cu Sureanu, singura deosebire fiind completa inexistenta a jneapanului, acesta fiind inlocuit in totalitate de suprafete intinse acoperite cu ienupar. Ajungem in sa de unde avem o alta perspectiva, ce-i drept mult mai indepartata asupra partii centrale a masivului. Aici vantul bate iarasi in draci.



 Pornim dealungul culmii intr-o urcare destul de lejera. Codre si Stelica sunt undeva in fata. Unghiul fata de partea centrala se schimba permanent. Acum se vede foarte bine si cabana Ciucas precum si partea finala a drumului ce duce pana la ea. Ajungem iarasi intr-un fel de sa de unde cararile se bifurca iarasi. Spre sud incepe o noua urcare spre vf. Gropsoarele care e la 30 de minute de aici. Spre vest-sud vest e cararea ce trebuie sa o urmam noi, dealungul culmii Muntelui Rosu ca mai apoi, pret de o ora sa ne coboare la cabana. 




Culmea e scurta, incepem sa coboram si sa urcam pe ea pana in punctul in care cararea prinde o fata a culmii si se lasa spre cabana ce se vede undeva jos. Sunt ultimile locuri de unde putem admira minunatele mototoaie pe care am haladuit in aceasta zi. In stanga noastra, culmea Zaganului ne mai aduce aminte ca suntem in Ciucas, aratandu-ne o vaga replica a peisajului din zona centrala. Cararea intra in padure si panta se accentueaza. Urmeaza o serie destul de lunga de serpentine si in cele din urma, dupa 9 ore de la plecare, ajungem in parcarea din fata cabanei Muntele Rosu.
Imaginea acestei zile as putea s-o rezum destul de bine in expresia "un munte (aproape) fara colturi". Experienta acestei zile nu numai ca mi-e dificil sa o rezum, dar imi vine destul de greu sa o exprim. Cu siguranta Ciucasul e un munte "cam altfel" cel putin fata de ceea ce am vazut sau cu ce am fost obisnuit pana acum. E o "compensare totala" a muchiilor si colturilor cu care Retezatul meu drag mi-a obisnuit ochii de atatia ani incoace. Nu as fi crezut ca un munte atat de rotunjit poate fi si atat de spectaculos, dar unicitatea Ciucasului, cel putin in opinia mea, rezida in atmosfera de basm pe care peisajele sale o induc in imaginatia fiecaruia dintre noi. Ciucasul nu mi-a parut deloc dificil. Am avut totusi privilegiul de a-l gasi pustiu, desi banuiesc cu teama ca in mod normal nu e asa tot timpul. E un munte facil, aproape de zone intens populate, bine marcat, cu cabane bine plasate, un masiv destul de compact ca distante. Aproape sigur voi reveni si-n viitor in Ciucas, cel putin pentru a face culmea Bratocea daca nu pentru o tura de 2 zile in care sa traversez intregul masiv, dar trebuie sa raman realist si sa-mi dau seama ca sansele de a prinde iarasi conditiile meteo si implicit peisajele zilei de 28.08.2012 sunt extrem de mici. Dar oare cum o fi aratand muntele asta iarna ???




Ziua 3 - Piatra Mare, o asteptare de aproape 30 de ani.

Vantul bate destul de tare si la cabana Muntele Rosu asa ca decidem sa plecam din Ciucas. Vom cauta un loc de campare undeva pe drum sau vom petrece noaptea la Dambul Morii deoarece ziua a treia o vom dedica Pietrii Mari. Oprim pe drum in cateva locuri dar nu-i de stat niciunde asa ca in cele din urma campam pe pajistea de la Dambul Morii, acolo de unde pleca traseele spre Piatra Mare. Masina o lasam la vreo 200 m de corturi pe care le punem pe malul paraului. Locul e ok iar seara ne prinde indeletnicindu-ne cu facutul mancarii si a ceaiurilor. Halim bine si pe saturate dupa tura din Ciucas si apoi ne culcam. Noaptea e linistita, acompaniata doar de susurul paraului. Ne mai foim, mai amortim, de, ca la cort. Nu e frig deloc asa ca sacii de dormit raman doar pe rol de paturi. Lasam sub tenta cortului punga cu resturile de mancare si la un moment dat avem parte de inspectia unui caine ce-si facea veacul in zona. Dupa un "Mars" zis rastit si urmat de o apasata trimitere la originile ma-sii il aud fugind. Nu s-a mai intors ceea ce inseamna ca am fost destul de convingator. Lumina zorilor inroseste interiorul cortului si ma trezeste in jurul orei 07:00. Il aud pe Stelica tragand fermoarul cortului si il imit. Soarele n-a rasarit inca si afara e destul de racoare. Ma pun in miscare, aprind primusul si fac ceaiul. Fetele fac ochi si ele, urmeaza tabieturile binecunoscute, strangem catrafusele si la ora 09:15 plecam in sus pe drumul familial. Diferenta de nivel ce ne asteapta in aceasta zi e una destul de serioasa, in jur de 1200 m asa ca ne economisim energia plecand intr-un ritm mai lent. Cararea merge prin padure si aici e racoare si placut. Prima portiune urmeaza o vale seaca dupa care se angajaza in serpentine pe fata unei culmi ce coboara spre nord-nord vest. Cararea e bine conturata si marcata, doar in vreo doua bifurcatii e putin cam neinspirat lasata in coada de peste. Ajungem la intersectia unde caile se bifurca spre Prapastia Ursilor  si o varianta spre 7 Scari. Noi o tinem dreapta si dupa un urcus destul de lung, la cam 2 ore si 40 de minute iesim in poiana "Campul cu varza". 




De aici nu mai e mult si ajungem la Cabana Piatra Mare. Cladirea veche e o ruina dar exista si una noua, mai micuta, cu alura de cabana reala. Ne intampina un caine negru slabanog si prietenos. Pe iarba, ceva mai incolo zace traditionalul cioban. 




Ne salutam si Stelica intra in vorba cu el. Cateva povesti si un binemeritat moment de odihna dupa cei 1000 m diferenta de nivel urcati. Intr-un tarc langa cabana 3 superbi ciobanesti, albi ca laptele si creti ca un miel. Arata ca niste ursi polari, cu o privire blanda. Nu ne prea da mana sa bagam degetele prin plasa tarcului, desi vin destul de blanzi sa ne vada. Indicatorul ne spune ca mai avem o oara pana in varf si 200 m diferenta de nivel.Privelistea e frumoasa spre nord unde Brasovul si Dambul Morii se vad ca din avion, iar spresud-est Ciucasul straluceste in soare. Pornim pe varianta mai putin fericita, urcand dambul din spatele cabanei pentru ca apoi sa coboram la locul de jonctiune cu cararea ce-l ocoleste.




 Noi plecam ceva mai incet, Piti resimte oboseala zilei de ieri cumulata du diferenta de nivel din aceasta zi. Codre si Stelica sunt mai in fata. Traversam o portiune cu panta moale dupa care ne angajam pe niste serpentine pietroase pe la baza unor stanci. Dupa ce parcurgem cateva Piti se opreste si-mi spune ca e prea obosita ca sa continue, ca mai are nevoie de o rezerva de energie pentru coborarea lunga ce ne asteapta si ca prefera sa se intoarca la cabana decat sa se epuizeze inutil. Insista sa ma duc singur pe vaf dar refuz sa o las sa se intoarca singura la cabana. Facem cale intoarsa dupa circa 30 de minute de la plecarea de la  Piatra Mare. Mergem incet si dupa cam inca atata timp ajungem in poiana insorita si ne oprim undeva in spatele micutei cladiri. Simt un coplesitor sentiment de frustrare. In 1983, la inceputul lunii august eram inca in armata, la Predeal. Privisem mai bine de un an si jumatate Piatra Mare de pe fereastra cazarmii. Fara a fi spectaculos, acel munte ma atragea, vroiam sa-l urc. Aveam cu ceva mai putin de-o luna pana la liberare si intr-una din duminici am cerut o invoire de o zi cu intentia ca impreuna cu doi camarazi, unul din Sacele si altul din Baia Mare sa facem vf. Piatra Mare pe la cabana Susai, un traseu de 8 ore dus-intors din Predeal. Spre marea noastra dezamagire si fara nici un motiv, dobitocul de locotenent caruia ii cerusem invoirea, ne-a refuzat. De ciuda am tras o betie crancena in seara acelei zile si dupa nici 3 saptamani am parasit Predealul definitiv. Visul Pietrei Mari a ramas adormit 29 de ani iar acum eram la o aruncatura de bat dar parea sa-mi scape iarasi printre degete. Ne asezam pe iarba si ne odihnim putin. Vremea e frumoasa, soarele straluceste pe cer. N-am liniste si nu pot sta locului. Ma duc si culeg niste crengute de zmeura pentru ceai. A trecut mai bine de o ora si jumatate de la plecarea de la cabana si astept ca Stelica si Codre sa se intoarca. Atunci Piti imi spune "de ce nu te duci singur pana pe varf ???" Simt ca mi se urca tot sangele la cap. Refuz, argumentand ca nu mai am timp si oricum nu o las singura. Ea insista, ca doar acolo e ok, se mai odihneste, nu e singura (mai aparusera niste tineri ce se tolanisera pe iarba ceva mai incolo si sporovaiau). Tamplele incep sa-mi bubuie, simt cum parca toata armata lui Scaraotchi imi invadeaza muschii corpului, parca cineva mi-a pus foc la cur. Sar in picioare, iau betele de trekking si aparatul de fotografiat si ii strig din mers ca ma intorc cat pot de repede. O iau la fuga pe cararea ce ocoleste dambul pe curba de nivel. Sunt usor ca un fulg si nu simt nici un efort. Ale dracului endrofine, perspectiva posibilitatii de a ajunge pe varf mi-a alimentat automat chimia organismului si m-am autodrogat aproape instantaneu. Incep sa respir sacadat fortat pentru a-mi alimenta plamanii cu cat mai mult oxigen. Pornesc  si cronometrul de pe GPS. Ajung urgent la serpentine si incep sa le urc in ritm sustinut, folosind si betele de trekking. Inspir pe 2 pasi si expir suierand pe urmatorii doi. Ajung la locul de unde m-am intors cu Piti si fara sa ma opresc arunc o privire pe cronometru: 10 minute !!! Da, sunt iarasi in forma zilelor mele bune. Ii dau inainte si dupa inca vreo 2 serpentine il aud pe Stelica piuind. Ii raspund si dupa alte 3 schimbari de directie ne intalnim. Au amandoi moace ingrijorate dar nu apuca sa ma intrebe nimic ca eu le-o retez scurt: "cat mai am pana in varf ???" Stelica zice: "30 de minute, dar ce s-a intamplat". Le explic si se linsitesc deoarece se temusera de un accident - entorsa, luxatie. Dau sa plec si Codre zice "Steli, du-te cu el, da-mi mie rucsacul si mergeti fara bagaj". Eu ii multumesc dar spun ca nu-i nevoie, ca ma duc singur si o sa alerg cat pot de repede. Ma uit la Stelica si vad ca-i lucesc ochii. "Ahaa, iti arde de facut efort" zic in gand, dupa care cu voce tare "No hai sa merem". O zbughim impreuna in sus si intram in hornul Pisicii. Sarim din piatra in piatra ca niste capre negre si il parcurgem aproape plutind peste treptele naturale de calcar ce formeaza cararea. Suntem in platou si pana pe varf e o aruncatura de bat. Trecem printre dulaii tolaniti si blazati ai unei turme ce paste mai incolo si ajungem pe varf. Ma uit la cronometru si belesc ochii cat cepele: 23 de minute. Ei da, asa mai merge. Privelistea circulara ce mi se infatiseaza de pe varf merita tot efortul. Din coada Fagarasilor si pana in Carpatii orientali, trecand peste Iezer-Papusa, Piatra Craiului, Bucegi, Postavarul, Baiului, Grohotisului si Ciucas. Tara Barsei e la picioarele noastre inspre nord iar Predealul spre sud. Vedem peretii si muchiile Bucegilor, partiile de la Predeal, Garbova si Azuga, Cota 1400, Costila, Caraimanul, Bucsoiu, Omu, Coltii Morarului, Costila-Galbenele, creasta care Stelica o facuse cu cateva saptamani mai inainte, abruptul estic a Pietrii Craiului cu vf. La Om si toata creasta sa de la sud la nord. Facem ceva poze, Stelica imi mai da cateva detalii despre Bucegi si Piatra Craiului dupa care o tulim la vale.






 Ritmul e si mai indracit, muschii ne sunt incalziti si mergem ca la carte. 



N-am cronometrat cat am stat pe varf, dar cand ne-am oprit langa fete, in fata cabanei, cronometrul imi indica 43 de minute de la plecarea din acest punct, adica facusem dus-intors cu 15 minute mai putin decat e dat timpul doar de dus. Fetele ne asteapta vesele. 
S-au distrat de minune cu cei trei dulai care au primit liber din tarc si care sunt extrem de prietenosi. Piti atipise la soare si s-a trezit efectiv cu o limba cat toate zilele pe fata.



 Hera, cateaua, se apropie si vine si randul meu. Ma pun jos si incepem distractia. Se opreste langa mine, o mangai, o prind de cap si scap nelins la limita. Are o capatana mai mare decat a mea, e blanoasa si creata, alba ca o oaie. Blana e neasteptat de moale. Se vede ca sunt caini ingrijiti. Imi da laba, e bine crescuta. O prind de laboanta si constat ca e cat palma mea. O mangai iarasi si ii face vadita placere. Piti trage cadru dupa cadru si prinde niste secvente de tot haiul.




 Ne mai tragem putin sufletul si decidem sa coboram. Ma mai uit odata spre varf. Chiar au trecut 29 de ani de atunci ??? Dar oare ce conteaza. Am totusi insatisfacia faptului ca Piti n-a fost acolo alaturi de mine. Dar poate vom reveni si vom face traseul planificat initial, dinspre Predeal, cu o diferenta de nivel ceva mai mica. Decidem sa nu ne mai intoarcem pe unde am venit ci pe varianta dinspre 7 Scari dar cu ocolirea canionului pe care nu mai avea nici un rost sa-l parcurgem. Coborarea pe partea asta e mai aspra dar si mai scurta. Trebuie sa calcam cu atentie deoarece piatra aluneca destul de rau. Suntem atenti si nu avem nici o problema. Intr-o ora suntem deasupra canionului, in punctul de unde ne intorsesem acum 3 zile. Coboram prin padure pe acelasi traseu si dupa inca o ora suntem la masina, la 7 ore si jumatate de la plecare.
Fara a egala ca frumusete Ciucasul, Piatra Mare e un munte care iti rasplateste efortul doar la final, printr-o priveliste de neuitat asupra masivelor din zona Carpatilor de curbura si nu numai. Probabil ca intr-o zi geroasa de iarna, claritatea aerului inghetat poate oferi privelisti mai indepartate, dar si asa, la sfarsit de august, perspectiva ce se prezinta de pe vf. Piatra Mare e una greu de uitat. Personal, e o victorie tarzie a unui vis al tineretii. Tarzie, dar nu prea tarzie. Multumesc Piti pentru impuls.