Ampoita - o zi plina

Iarna pasagera de la mijlocul lui septembrie ne-a stricat planurile pentru Fagaras saptamana trecuta. Pentru weekend-ul asta Stelica imi facuse o propunere pentru ceva in Cheile Turzii dar am reactionat cu intarziere fiind prins al dracului cu o gramada de treburi asa ca sambata seara cand am catadicsit sa-l sun avea deja alt aranjament. E loc de "bagat" in gaska dar iarasi suna a Ampoita si parca nu mai am chef sa ma duc pana acolo pentru jumatate de zi. Totusi dupa doua runde de discutii stabilim ca va fi o zi plina in care putem face mai multe chestii. Piti are chef sa se odihneasca asa ca varianta mea de rezerva, cu bicla, pica in coada listei cu optiuni. Pana la urma Ampoita e un loc bun pentru noi tentative si pentru "rupt gheara" vorba lui Steli. Vremea se anunta prielnica pentru duminica, 30.09.2012 si pe deasupra eu mai aveam o restanta care-mi ramasese in minte si nu-mi dadea pace. Venise timpul "sesiunii de toamna". 
Imi pregatesc bagajul pentru a doua zi. Cand scot papucii de catarat din cutia lor originala, revad acea inscriptie minuscula de pe capac, precedata de un semn al exclamarii, care tradusa liber, suna ceva de genul: "endrofinele secretate cu ocazia practicarii acestui sport (cel pentru care sunt destinati papucii) pot crea dependenta" !!! Prima data cand am citit acest mesaj l-am ignorat cu desavarsire. Analizand ultima perioada, atat in ceea ce ma priveste cat si pe cei din jurul meu, incep sa am motive serioase sa cred ca acel mesaj nu e pus acolo intamplator. 
Asez echipamentul in rucsak si leg casca si papucii de el. O sa am ocazia sa-mi probez si "strachina" pe viu, sa vad cat de tare o sa curga apele pe scafarlia mea cand m-oi screme acolo, pe stanca. Sper ca proba sa fie una la rece si sa n-am noroc de vre-o piatra care sa-i testeze duritatea. Cateva sandvich-uri si o sticla de apa completeaza bagajul.
Stelica urma sa primeasca duminica vizita unui vechi prieten si camarad de muntzomaneala care venea tocmai de la Arad insotit de prietena sa, cu dor de catarat, pe care din diferite motive il abandonase de vreo 10 ani. Doamna nu mai facuse niciodata catarare asa ca avea sa fie un botez inedit pentru ea si o revenire la pasiuni ale tineretii pentru el. 
Plec destul de dimineata si cu ceva inainte de 10:00 ajung la Alba Iulia. Stelica, matinal de felul sau, e gata, insa nu primise inca telefon de la prietenul sau asa ca mai tandalim putin pe la el. Intre timp imi da dispozitivul de filare si rapel pe care l-a cumparat de la Cluj. E mic si usor, cam cat jumatate din 8-ul de rapel. Il studiez putin dupa care telefonul suna. Aradenii sunt prin Aiud si vin incoace. Stabilim sa ne intalnim undeva in drumul spre Ampoita, asa ca noi plecam spre iesirea din Alba. Ne oprim la marginea orasului si ii asteptam pe terasa unui han. Intre timp Steli imi spune ca s-a inteles si cu Iancsi sa vina, insa el va ajunge doar dupa pranz. Nu asteptam mult si companionii acestei zile, apar. Facem cunostinta, schimbam cateva vorbe dupa care decidem sa nu mai pierdem vremea si ne indreptam spre Ampoita. Ajungem in cateva minute, parcam masinile si ne pornim spre locul de catarat. Ritualul e acelasi, Stelica pune mansa dupa care, pe rand, incepem sa ne cataram. Pentru Cornel e revenirea la o pasiune mai veche si chiar daca nu s-a mai catarat de cativa ani buni, treaba asta e ca mersul pe bicicleta. Regaseste repede placerea de a se catara, de a pasi pe stanca cu delicatetea unui balerin, atingando doar cu extremitatile membrelor. E o placere deseori dureroasa, atunci cand toata greutatea corpului se sprijina pe doar cativa centimetri patrati. Efortul izometric duce nu de putine ori muschii la limita, un tremurat incontrolabil punand stapanire pe ei. Atunci nu mai prea ai timp, ori gasesti repede solutia urmatoarei miscari, ori cazi. Traseele de pe fata cu mansele de picior sunt oarecum atipice calcarului, cu muchii si suprafete destul de framantate. Dupa semnele de la baza imi pare ca aici a fost odata o cariera. Stelica e de aceasi parere. Lipsesc aproape complet alveolele, clepsidrele si alte chestii specifice peretilor de calcar. Dupa Cornel urmeaza Claudia.

 Nu s-am mai catarat niciodata dar muntele si stanca nu-i sunt deloc straine. Adaptarea e foarte rapida si o urmaresc cu admiratie cat de bine se descurca. E disciplinata (nu ca mine) si asculta sfaturile primite de la cei de jos. Reuseste sa faca toate mansele de picior. Alternam la catarat, asigurat, fotografiat si odihnit. Asa e mult mai bine, imi prieste de minune. Am pierdut numarul manselor pe care le-am facut. 

Ultima e una care prezinta o mica surplomba si e cea mai dificila dintre cele facute azi. Stelica o trece. Cornel nu. Claudia nici nu se gandeste sa o incerce, dupa care urmez eu. Am studiato din ochi si mi-am facut un plan cum sa o atac, inclusiv cu un acrosaj de calcai .... daca o sa fiu in stare !!! Incep sa urc si inainte de a ajunge la partea cea mai dificila nu sunt atent, ma dezechilibrez si cad. Raman in coarda si Stelica incepe sa ma coboare. Ii strig sa nu ma lase jos ca mai incerc odata. Reiau catararea si ajung sub surplomba. Ma pozitionez bine si reusesc sa apuc prizele de deasupra ei. Sunt intins ca o rama, stau pe varful degetelor de la picioare si gambele imi sunt incordate la maxim. Incerc o ridicare dar imi dau imediat seama ca nu mai am suficienta energie si pe deasupra risc sa-mi paraie iarasi tendoanele daca incerc sa ma salt printr-o smucitura. Stelica ma incurajeaza dar nu-mi doresc sa termin aici ziua de catarat din cauza unui supra-efort asa ca-l rog sa ma lase jos. Acum stiu cum voi aborda acest pasaj data viitoare.

 Cobor si ma odihnesc putin, cu atat mai mult cu cat urma sa  rezolv o chestia amanata de data trecuta. Mai stam de povesti si hotaram sa facem toti 2-erul acela de 2 lungimi de coarda. Au trecut 4 luni de la prima mea catarare si sunt increzator ca voi putea face acest traseu ca si cap de coarda. Ne impartim in 2 echipe. Prima va fi formata din Stelica, cap, Claudia la mijloc si Iancsi imediat in urma ei, pentru a-i da sfaturi si a o ajuta daca va fi nevoie. Cea de-a doua echipa va fi formata din Cornel, secund si cu mine, cap. Ne mutam la baza traseului, pe peretele estic. Soarele, care pana acum a stat mai mult ascuns dupa o panza de norisori firava dar suficienta cat sa-i filtreze razele astfel incat noi sa ne simtim confortabil, a iesit acum si incepe sa arda. Nu-mi mai scot papucii de catarat si rau fac deoarece am ceva de asteptat pana voi intra in traseu si chiar daca s-au mai asezat pe picior, aveau sa ma chinuie putin pana sus. Stelica pleaca primul, nu mai pune bucla in primul spit care e cam aiurea pozitionat deoarece provoaca o frecare serioasa a corzii. Nu dureaza mult si-l pierdem din vedere si ceva mai tarziu il auzim piuind, ceea ce inseamna ca a ajuns in regrupare, s-a asigurat si e gata sa-i fileze pe cei ce vin dupa el. Pleaca si Claudia urmata la cativa metri de Iancsi. Inainteaza cu prudenta dar nu au nici o problema. Noi asteptam sa treaca de traverseul spre dreapta care e pasul traseului. Ne cam ia naiba de cald deoarece soarele se incapatineaza sa stea deasupra noastra. Incep sa simt papucii in picioare asa ca la primirea semnalului ca putem sa incepem sa urcam si noi, nu mai am nici o ezitare, iau rucsak-ul in spate si o tulesc la deal. Prima portiune e banala, chiar daca e cam friabila si trebuie sa ai putina atentie unde pui piciorul. Trec de primul tufis si incep sa traversez stanga. Am deja mai bine de 10 m sub mine si inca n-am ajuns la prima asigurare. Prizele sunt bune si nu-mi pun nici un fel de probleme. Echilibrul e ok. Coarda vine de jos si asta e ceva inedit pentru mine. O repozitionez din cand in cand pentru ca sa nu-mi vina printre picioare. Gestul e oarecum fara importanta deoarece nu sunt asigurat inca in nici o bucla asa ca rezultatul unei eventuale caderi ar fi acelasi. Simt un sentiment  identic cu cel perceput in abruptul nordic al Retezatului. Nu e vorba de teama ci mai degraba de o intensificare accentuata a concentrarii asupra fiecarui gest. In minte imi revine gandul "acum n-ai voie sa gresesti". Fac traversarea si ajung la prima bucla, prin care trec coarda. De cum lucrurile stau oarecum altfel. Spun oarecum deoarece o cadere, chiar daca nu se mai pune problema de a-mi fi fatala, cu siguranta mi-ar provoca o gramada de julituri, belituri si poate si fracturi, asa ca nu e cazul sa las "garda jos". Pornesc dreapta, mai asigur odata dupa care urmeaza pasul, acea traversare ceva mai expusa. Urmatorul spit e dupa ea asa ca aici daca pic se va lasa cu balans si probabil cu juliturile de rigoare. Imi reamintesc faptul ca ultima data cand am facut acest traseu cu Nicu si Iancsi m-am cacarit putin in acest punct, negasind o priza de mana care sa-mi confere cat de cat siguranta. De data asta sunt decis sa merg mai mult la echilibru asa ca ma angajez in traversare. Spre mirarea mea n-am nici o problema sau emotie. Pe ultimii doi pasi inainte de a ajunge la urmatoarea asigurare corda se intinde si din cauza frecarii simt cum ma cam tine. E o senzatie destul de tampita ca atunci cand esti intr-un echilibru destul de relativ sa simti ca ceva te trage in jos si parca incearca sa te scoata din pozitia si asa destul de firava pe care o ai. Zic ceva in gand despre un paste si o mama, asa, la modul general, dar merg mai departe fara consecinte si ajung la asigurarea de la capatul traversarii. De aici urmeaza o portiune ascendenta printr-un fel de culoar. Urc fara nici un fel de probleme si in cele din urma ajung in regrupare.

 Sub pomuletul ce se afla aici, cei trei din prima echipa stau destul de inghesuiti, incercand sa imparta umbra. Ca sa nu ne inghesuim si mai mult, Iancsi o tuleste in sus, pe cea de-a doua lungime de coarda. Eu ma sigur si-mi scot casca de pe cap. Sunt leoarca, soarele asta m-a inebunit si nici aici nu stau tocmai la umbra ca lumea. Papucii ma strang de-a binelea dar nu-mi vine sa ma descalt de tot asa ca doar ii desiretez. Senzatia de comfort e partiala dar e mai bine decat nimic. Piui si Cornel pleaca si el. Stelica are o pozitie mai buna langa pom si il asigura el. Eu ma rog ca soarele sa intre in nori dar ma rog degeaba. Nu dupa mult timp apare si Cornel. E incantat de traseu si remarca faptul ca nu-i tocmai o plimbare prin parc, cu toate ca traseul e cotat doar cu gr. 2. De fapt acum cand m-am mai documentat, am un mic dubiu deoarece am gasit pe net o descriere a traseelor de catarare de aici, pe care cel care l-am parcurs noi, denumit "Central" e dat ca fiind de gr. 3, cel putin pana in prima regrupare. 

E mare inghesuiala acum, aici sub pom asa ca Stelica si Claudia pleaca in ce-a de-a doua lungime care e mai scurta si mai usoara. Ajung sus destul de repede dupa care plec si eu, tot cap, in sus. E o portiune destul de scurta de catarare elementara dupa care ies pe o zona friabila ceva mai putin inclinata si in final pe platoul din varful turnului. Mi-e cald de mor si mi-e si sete.

 Ajung langa cei din prima echipa si abia acum constat ca am parcurs cea de-a doua lungime cu papucii desiretati. Ma descalt de-a binelea si picioarele mele au parte de o binemeritata destindere. Vine si Cornel, acum suntem toti asa ca putem sa ne tragem sufletul, sa schimbam cateva impresii, sa ne adapam si sa facem pozele de rigoare.

 E cald ca dracu asa ca hotaram sa nu mai pierdem timpul si sa coboram undeva la umbra. Trecem de cealalta parte a turnului, pentru rapel. Stelica pregateste tot ce trebuie si coboara primul, cu tot cu aparatul de fotografiat dar fara rucsak-ul propriu pe care constata ca l-a uitat doar dupa ce ajunge jos. Ii propun in gluma sa i-l arunc dar nu-mi agreaza propunerea spunand ca are in el telefonul. Si fara telefon, tot nu-l aruncam ! Cornel il ia peste a lui si face din ambele, partial pline, cat unul adevarat. Pentru Claudia, rapelul e o alta "miscare" in premiera asa ca o asiguram cu o a doua coarda de sus. Se descurca insa foarte bine si ajunge jos fara probleme. Iancsi inoada cele doua corzi urmand ca noi sa facem rapel pe ambele. Primul pleaca pe ele Cornel, urmat de Iancsi. Eu raman ultimul si cu toate ca Stelica imi striga de jos sa fac rapelul pe opt deoarece pe dispozitivul de filare o sa vin foarte greu, ma incapatinez sa vad cum e. Dupa ce Iancsi ajunge jos, ma prind pe coarda, ma dezasigur din bucla si plec la vale. Stelica a avut dreptate, deoarece ambele corzi sunt ceva mai groase, in pozitie normala, cu Suttle-ul prins direct de caraba de la ham, pot sta atarnat fara a tine mana pe corzi, atat de mare e frecarea. Pentru a cobori trebuie sa procedez oarecum invers decat la opt, adica sa ridic de coarda pentru a micsora frecarea si a putea cobori. 

Ajung jos unde Claudia si Cornel isi iau ramas bun de la noi, ei avand un drum mai lung de parcurs, pana acasa, la Arad. Noi trei ne tragem la baza primului turn, la umbra, unde ne apucam sa infulecam cateva sandvich-uri. Ne muiem putin dar, inainte de a adormi pe iarba, ne mobilizam cu gandul de a mai face ceva. E putin trecut de ora 15 PM si timp ar mai fi. Stelica propune sa incercam un V-ar numit "Cufurin" - haoiasa denumire !!! Ca de obicei, el urca primul si pune mansa, dupa care coboara.

 Urmeaza Iancsi care pare putin distrat si inainte de pasul traseului scapa o priza si cade in coarda. Reia cu indarjire, trece si ajunge sus.

 Dupa ce coboara imi vine si mie randul. Parca incep sa resimt putin oboseala unei zile pline si am ceva indoieli ca o sa reusesc sa merg pana sus. Totusi sunt decis sa incerc. Schimb insa abordarea si voi incerca sa merg cu minimum de efort. Asta inseamna ca n-am sa smucesc, n-am sa fortez dar in schimb voi duce echilibrul pana la limita. Incep sa urc si chiar daca peretele e vertical inaintez bine. Echilibrul e cam "la mustata" dar reusesc sa nu duc efortul la limita. Prizele sunt destul de mici si incerte. Am strania senzatie ca sunt ca o omida pe trunchiul unui pom. Iancsi imi striga de jos: "... daca te incalzeste cu ceva, sa sti ca eu acolo am cazut". Ma umfla rasul. Bineinteles ca nu ma incalzeste cu nimic, dar incerc sa fiu atent si trec, inclusiv de pas. Ce urmeaza de aici in sus e o urcare usor dreapta ce nu-mi pune nici un fel de probleme. O parcurg si ajung in top.

 Stau sa-mi trag sufletul timp de cateva secunde dupa care solicit sa fiu lasat jos. Gata, pentru azi a fost destul. O zi cu adevarat plina  care mi-a mers la suflet, intr-o companie pe masura. Strangem lucrurile si ne despartim de Iancsi care a parcat masina in alta parte. 
Am comiso si pe asta. O experienta noua, senzatii noi. Probabil va mai trece ceva timp pana cand o sa ma incumet sa pun o mansa sau sa merg intr-un traseu mai serios ca si cap de coarda, dar primul pas a fost facut. E oarecum altfel, dar sunt convins ca in mare parte tine si de obisnuinta. Probabil ca cel mai greu e de facut pasul psihic. O cadere in cap de coarda e referinta in catarare. O spun fara insa ca sa mi-o si doresc !!!
La intoarcerea spre Alba Iulia, in masina, impreuna cu Steli, constatam ca ceva pute !!! Acel "ceva" suntem noi, fara dubiu, ceea ce va impune masuri de urgenta dupa ce ajungem la casele noastre. Pana atunci insa ne distram pe tema asta. N-am obiceiul sa iau autostopisti, chiar daca sunt sigur in masina, insa de data asta cu siguranta nu voi opri nici daca face autostopul miss Univers !!!
Ma despart de Stelica si plec spre casa la amurg, nu inainte de a o suna pe Piti pentru a-mi exprima dorinta sa-mi puna macar trei sticle de bere in frigider. Un gest inutil dealtfel, deoarece ea le pusese deja. Stie prea bine ce tine pe langa casa ....  


Hunedoara 06.10.2012