Fagaras - No. 1 & 3 prin Hartopul Ursului

"Am cautat o aventura, o experienta, alpinism in natura pura, am cautat un loc al linistii intr-o lume in care stress-ul e parte a vietii cotidiene, in care succesul e mult mai important decat performanta ... si in cele din urma am gasit ceea ce cautam, o experienta ce nu poate fi cumpara cu bani"

        Michi Lerjen - Patagonia, winter 2012

Ideea initiala dospea de ceva vreme in mintile noastre. O tura de trekking se cam lasase asteptata in ultima vreme, asa ca, dupa cateva amanari si tergiversari ajungem sa "batem in cuie" pentru sfarsitul lui octombrie o iesire in Fagaras. Si ca sa nu ne mai incurcam cu jumatati de masura, tinta e direct nr. 1 al Carpatilor nostri, adica vf. Moldoveanu. 

"Alpii Transilvaniei" cum frumos i-a numit cineva, imi sunt aproape necunoscuti la modul direct. Desi am studiat deseori harta lor iar povestile ascultate sunt nenumarate, contactul meu nemijlocit cu acest masiv se rezuma la o ascensiune din tinerete pe vf. Vanatoarea lui Buteanu si o mai recenta plimbare, cu vreo 2-3 ani in urma, impreuna cu Piti, peste culmea de deasupra tunelului de la Balea, traversare peste Paltinu si retur la lac prin saua Caprei. Conditia fizica si kilogramele pe care le aveam cu ceva ani in urma nu mi-ar mai fi dat sansa unei ture cat de cat serioase in acest masiv. Acum lucrurile stau cu totul altfel. Pentru anul asta erau in discutie vreo 3 variante, Arpasel-Vartopel, vf. Podragu si Vistea-Moldoveanu pe varianta valea Vistei - caldarea Hartopu Ursului (nemarcata si foarte rar umblata). Primele doua le ratez cu brio din lipsa de timp. Acum fac pe dracu-n patru si reusesc sa ma sincronizez cu Stelica si Iancsi asa ca de duminica 21.10.2012 si pana marti 23.10.2012 voi fi iarasi la munte.

In ultimul moment Stelica e nevoit sa abandoneze asa ca "in carti" ramanem doar eu si Iancsi. Plec din Hunedoara duminica pe la pranz. Piti ma duce la Simeria si de aici, ca-n vremurile aprigei tinereti, iau trenul spre Alba Iulia unde urma sa "regrupam". N-am mai fost cu personalul .... pardon, "regio" de nu mai tin minte cand insa cu "automotorul" n-am mai fost de cand eram copil. Trenul galben fara locomotiva soseste in statie, ma urc si ma asez exact in spatele "locomotivistului". Usa de la cabina e deschisa si mecanicul sporovaie cu oarece preteni ce se afla pe banchetele de langa mine. Atmosfera e una specifica trenurilor de navetisti. Sunt fascinat si destins asa ca nici nu-mi dau bine seama cand ajung la Alba Iulia. Il sun pe Iancsi care va veni sa ma ia din zona garii doar peste mai bine de o ora. N-am mancat nimic de dimineata asa ca ma cam roade stomacul. Am tot timpul din lume sa halesc ceva si ma decid sa intru intr-o pizzerie de langa gara. Imi aduc aminte ca de data asta nu sunt sofer si inainte de pizza, comand o bere bruna si rece. Localul e aprope gol si cu toate acestea astept ceva vreme pana primesc de mancare. Pana la urma insa ospatarul imi baga sub nas o farfurie cat capacul de la buda peste marginile careia se revarsa o pizza enorma. Imi pun mintea cu ea si o dovedesc, ajutat si de cele cateva inghitituri de bere ramase pe fundul paharului. Termin si plec, Iancsi tocmai suna cand sunt aproape de benzinaria unde planuisem sa-l astept. Vine, ma "salta" si pe'aici ti-e drumul !!! Pana la Ucea sporovaim despre verzi si uscate. Apoi viram dreapta si din orasul Victoria ne indreptam spre est, ca mai apoi sa intram pe valea Vistei. Oprim doar aproape de capatul forestierului unde lasam masina. Luam rucsacii in spinare si pornim pe vale in sus. Avem de mers cam 2 ore pana la refugiul ce se afla la iesirea din padure. Acolo urma sa innoptam. Pornesc GPS-ul dar acesta refuza sa se initializeze. A mai facut odata figura asta dar inca nu-mi dau seama de ce. Vede satelitii insa "doarme in post". A doua zi aveam sa constat ca e din cauza bateriilor. Panasonic-urile care le-am luat special pentru el, cand sunt incarcate full, se pare ca-s putin cam prea "tari". Cu gioarsele de chinezarii care le tin de rezerva, merge fara probleme. Cararea serpuieste prin padure, cand de-o parte cand de cealalta a raului. Sunt trei traversari, peste punti solide. Valea e destul de ingusta. Mergem destinsi si chiar inainte de lasarea intunericului, la o ora si jumatate de la plecare, ajungem la refugiu.

 Semisfera rosu-alba e la o aruncatura de bat de iesirea din padure si in lumina amurgului mai apuc sa vad o bucata din stancaria golului alpin. Noaptea se lasa repede. Scoatem frontalele si ne instalam. Refugiul e destul de nou si arata excelent. E curat si ingrijit, incapator si bine pozitionat. Suntem doar noi doi asa ca ne alegem locurile de dormit preferential, pe priciul de jos.

 Intindem saltelele si sacii dupa care incepem cu bucataritul. Aducem apa, pornesc primusul si servim o supa instant. Iancsi nu-i tocmai in apele lui, il paste un pui de viroza sau bronsita, e cu "boabele" dupa el si le serveste la ora fixa. Pe deasupra are o tuse destul de urata dar pe ansamblu e bine, ignora situatia pe cat poate iar cu moralul e la cote maxime. Eu ma infrupt dintr-o ceapa si ceva uscaturi carnoase, imi fac un ceai si-l servesc ca desert, cu biscuiti. Afara s-a lasat intunericul si e liniste totala. Mai scarpinam o vreme limba cu tot felul de nimicuri dupa care, in jur de 21:00 ne varam in sacii de dormit. Mai povestim pret de vreo jumatate de ora dupa care trecem la somn. Atipesc putin dar ma trezesc de la tusea lui Iancsi. Il necajeste destul de rau, se foieste de pe o parte pe alta incercand sa-i gaseasca o pozitie propice. Il compatimesc in gand si ma rog sa reuseasca sa se aline. Intr-un tarziu se linisteste si atipesc iarasi. Distractia insa abia acum incepe !!!! Ma trezesc brusc cu senzatia ca un avion urmeaza sa se prabuseasca peste refugiu. Nuuuuuu, nici vorba, Iancsi s-a linistit si a reusit sa adoarma iar acum .... sforaie !!!! La inceput am senzatia ca ma insel, dar scotand mana din sac si asezando pe placajul priciului am confirmarea. Tot refugiul vibreaza la unison cu sforaiturile lui Iancsi. E infernal !!! Nu-mi ramane decat sa astept. Decat sa-l trezesc si sa inceapa sa tuseasca iarasi mai bine'l las sa se odihneasca. Dupa un timp se fataie, se rastoarna si se linisteste .... cam 10 secunde, dupa care reia cu si mai mult patos. Nu-mi dau seama cand se opreste si reusesc sa  atipesc. Am chiar un vis scurt dupa care povestea se repeta. Noaptea mea e un slalom printre franturi de vise si reprize de sforaituri apocaliptice iar cand in cele din urma il aud desfacand sticla de cafea, stiu ca a venit dimineata.

Strangem lucrurile, facem repede un ceai/cafea prospata, ne echipam si la 8:20 plecam de la refugiu. Ziua se anunta una foarte frumoasa, nu e nici un nor pe cer iar temperatura aerului e mai ridicata decat ma asteptam. Iesim imediat din padure si urmam marcajul triunghi rosu care duce spre portita Vistei, pret de o ora. In fata noastra se ridica acum zidul aparent impenetrabil dintre vf. Hartopul Ursului si vf. Vistea. Acolo undeva in dreapta e portita Vistei in care iese cararea ce se catara in acea sa abrupta si inalta. Soarele incepe sa lumineze culmea din dreapta noastra. 

Vf. Vistea ne prezinta impunatoarea-i piramida. Dupa o ora de parcurs, ajungem la punctul in care parasim cararea pentru a incepe urcusul in dreapta, spre caldarea Hartopu Ursului. Traseul este unul nemarcat si foarte putin frecventat. Nu exista o carare propriu-zisa, se merge mai mult la inspiratie pe vagi urme ale hatasurilor de capre negre. Ne croim drum pe unde consideram ca e mai facil, urmand aproximativ firul de apa ce coboara din caldare. Aceasta e una suspendata, undeva la 2000 m altitudine, marginita in partea vestica de Padina Otelei iar la vest de creazta Zanoagei. Caldarea e una "seaca" adica fara lac, plina de bolovani si foarte salbatica.

 Traversam padina de la nord la sud admirand spintecatura Vistei ce se afla in dreapta, dincolo de vale.  Aici panta s-a muiat mult. Privim de departe un ciopor de capre negre ce traverseaza caldarea prin zona plina de grohotis pe unde urma sa trecem si noi. Ajungem la capatul padinei si facem o pauza. Urmeaza o traversare usor ascendemta spre stanga, pe campul de grohotis. 

E cea mai urata portiune a traseului. Grohotisul e complet instabil. Solicitarea fizica e incomparabil mai mica decat pe portiunea de urcare insa trebuie sa fim permanent concentrati la fiecare pas. Mie personal partea asta nu-mi place deloc dar trebuie sa o parcurg. La finele ei ajungem la baza celui mai scurt horn care ne poate scoate in creasta principala a Fagarasului. De jur imprejur, caldarea e flancata de un brau de stanca crestat pe alocuri de hornuri salbatice. Cel prin care urmeaza sa urcam noi e cel mai facil. Ajungem in cele din urma la baza lui. Acum avem ocazia sa-l vedem mai de aproape. In partea sa inferioara e plin de grohotis, si acesta la fel de instabil ca si cel de pe traversare. Singura optiune e aceea de a o tine ascendent pe langa unul dintre pereti.

 Alegem initial sa o facem pe langa cel din stanga. Urcam unul in spatele celuilalt cu multa atentie. Nu se pune problema unei caderi periculoase insa orice alunecare pe pietrele acelea colturoase poate provoca julituri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. Panta se accentueaza iar hornul se ingusteaza tot mai mult. Rucsak-ul din spatele meu bate bine pe la 10 kg, cel putin. Iancsi are unul ceva mai mic. Efortul se intensifica. Sunt portiuni unde e nevoie de catarare elementara. Prizele de mana sunt la discretie. Trebuie totusi sa le verificam pe fiecare deoarece zona e deosebit de friabila si nu odata ramanem cu piatra in mana. Pentru cele de picior nu se poate discuta decat de instabilitate. In partea finala hornul se ingusteaza de-a binelea si avem cativa metri unde suntem nevoiti sa calcam in opozitie, pe peretii hornului. Ne distram putin tragandu-ne in chip unul pe altul din pozitii sugubete. hornul nu are insa nici o saritoare asa ca putem sa mergem legat pana la capat.

 In cele din urma parasim hornul, pe ultimii sai metri inierbati. In fata ochilor se deschide perspectiva culmilor fagarasene. Suntem la 1347 m altitudine. E ora 12:15 minute, la aproape 4 ore de la plecarea de la refugiu. Am iesit in fine la soare. Caldarea Hartopu Ursului a fost permanent in umbra, avand o expunere nordica. Asta ne-a avantajat putin pe horn unde pamantul inghetat bocna a fixat cat de cat pietrisul marunt aflat pe unele portiuni. Spre stanga se intinde cararea ce duce spre fereastra mica a Sambetei. Spre dreapta e cararea ascendenta pe care aveam sa o urmam si ce trece pe sub varful Hartopul Ursului. De aici se deschide perspectiva catre portita Vistei dar mai ales catre Vistea si Moldoveanu. 

Coboram pana la refugiul dinainte de portita. Facem si aici o pauza dupa ce inspectam refugiul. Daca totul ar fi fost ok, aici as fi preferat sa innoptam, dar lucrurile nu aveau sa stea chiar asa. Cu toate ca se simtea ceva mai bine, pentru Iancsi inca o noapte dormita in refugiu n-ar fi fost o optiune tocmai favorabila.  Mai mult decat atat, inca o tura de "serenade" nocturne nu ma tenta nici pe mine asa ca amandoi am convenit sa ne intoarcem acasa in aceeasi zi. Asta avea sa insemne o coborare de circa 1500 m din portita Vistei pana la masina si de mai bine de 1700 m de pe vf. Moldoveanu.

Valea Vistei e undeva sub picioarele noastre. Diferenta de nivel pana in creasta e de mai bine de 600 m, cam de trei ori cat de la Bucura pana in saua Bucurii. Urcarea pe Vistea e una ce arata destul de spectaculos. Pornim intr-acolo si ne angajam pe serpentina destul de abrupta.

 Urcam cu spor cei 200 m diferenta de nivel si la ora 13:48 suntem pe cel de-al treilea varf al Carpatilor - Vistea, 2527 m. Perspectiva ce se deschide spre vest e impresionanta. Culmile Fagarasului se intind pana aproape de orizont. Nu cunosc foarte bine masivul, dar recunosc imediat Vanatoarea lui Buteanu.

 Iancsi imi prezinta insiruirea celorlalte varfuri pana dincolo de Negoiu. Facem poze, stam putin si decidem sa plecam spre Moldoveanu. Vistea e un varf nedreptatit. Aflat in imediata vecinatate a numarului unu, nu are nici macar o borna mai de Doamne'ajuta. Doar un indicator cu sageti care ne spune incotro ne indreptam. Culmea care leaga cele doua varfuri e una nu foarte lata. Urcusul pana aici m-a solicitat putin asa ca trebuie sa fiu atent unde pun piciorul.

 Ajungem in "V"-ul dinainte de Moldoveanu. Aici e o coborare si apoi o urcare ceva mai abrupta. Vad ca sunt montate lanturi dar daca tot trebuie sa ma ajut de maini, nu o sa-mi ingradesc placerea de a simti sub degete racoarea pietrei. Iau betele de trekking intr-o mana si cobor in fundul "V"-ului. De acolo Iancsi ma ispiteste sa urc pe "varianta de iarna" adica direct in sus si nu pe cararea care "fenteaza" putin spre stanga. O fac cu multa placere.

 Revin in culme si in cateva minute suntem pe vf. Moldoveanu - 2544 m. Ma uit la cronometru. Ei, pe naiba, parca-i facatura. Sunt exact 6 ore de la plecarea din refugiul de pe valea Vistei. Daca vf. Vistea arata auster, vf. Moldoveanu e ca o sorcova. Cruci, steaguri, panglici, placi si placute, zorzoane si tot felul de nimicuri lasate acolo de cei ce l-au calcat. Pana si monede puse pe postamentul de beton. Deh, e cel mai inalt varf al tarii si probabil o anumita parte din cei ce trec pe acolo simt nevoia sa-si materializeze intr-un anumit fel vremelnica prezenta in acel loc. Facem pozele de rigoare spre toate cele patru zari si admiram privelistea culmilor si varfurilor ce ne inconjoara.

 Spre est se vad Bucegii si putin din Piatra Craiului iar spre vest, dincolo de ultimile culmi ale masivului se vede releul de pe Cozia si rotunjimile mult mai domoale ale Lotrului. Infulecam ceva dulciuri si stam de povesti. Nici nu ne dam seama cand au trecut 25 de minute. E vremea sa incepem drumul de intoarcere.

Sunt patru masive in Carpati cu varfuri peste 2500 m: Fagaras, Retezat, Parang si Bucegi. Acolo, pe Moldoveanu mi-a venit prima data ideea ca la anul sa incerc sa le fac pe toate. Vom vedea. Plecam la vale, pana in portita Vistei urmand acelasi traseu. De aici incepem lunga coborare prin portita, in serpentine si mai departe, spre fundul vaii Vistei. Inainte de plecarea de pe Moldoveanu mi-am pus genuncherele si bine am facut. Coborarea e destul de solicitanta iar genunchii mei trebuie sa suporte si kilogramele in plus ale rucsak-ului. Trecem prin portita, facem cele cateva serpentine dupa care traversam spre est, pe sub peretele masiv. Urmeaza o serpuire interminabila a cararii pana in fundul vaii.

 Urmam in continuare firul acesteia si ajungem la locul in care dimineata am inceput urcarea spre caldarea Hartopu Ursului dupa ce inainte am trecut pe langa muchia cu acelasi nume. Inainte de a ajunge la intrarea in padure simt ca incep sa ma doara talpile. Bocancii mei si-au facut treaba cu prisosinta in aceasta zi. Am fost insprat ca mi-am luat Barun-ul si nu pe cei de vara. Rigiditatea talpii m-a ajutat mult la numeroasele calcaturi pe muchiile ascutite ale sistului fagarasan dar acum incep sa platesc pretul acestei rigiditati. Am in rucsak pantofii de trekking cu care am urcat in picioare pana la refugiu in ziua precedenta dar nu mai am nici un chef sa-i schimb. O sa suport inca o ora si jumatate durerea ce-mi aminteste de un alt drum de aproape 30 de km facut in tinerete, tot in niste bocanci rigizi, intre Obarsia Lotrului si Petrosani. Intram in padure si facem un ultim popas la refugiul care ne-a fost gazda cu o noapte in urma.   

Bem apa si ne umplem pentru ultima data bidoanele. Strangem sireturile la bocanci si plecam la vale. Mai avem cel mult o ora pana la lasarea intunericului asa ca ne pregatim si frontalele pentru orice eventualitate. Talpile ma dor insa e suportabil asa ca voi continua pana la masina tot in bocanci care imi dau siguranta pe glezne, ceea ce e destul de important acum cand piciorul e oarecum obosit. Coborarea pe valea Vistei, prin padure e cumva contracronometru deoarece eu vreau sa prind ultimul tren pe aceasta zi din Alba Iulia. Ne ia o ora pana la masina si ajungem cu putin inainte de a fi necesar sa aprindem frontalele. Am facut 10 ore si jumatate, in total. Ziua e pe sfarsite, la fel si periplul nostru in Fagaras. Punem bagajele in masina si plecam spre casa. Acum e de-a dreptul intuneric. Noapte buna, Fagaras.

Ce ne face oare, pe unii dintre noi sa lasam comfortul atat de facil al civilizatiei in favoarea unei placi de placaj pe post de pat, a unei folii de cauciuc in loc de saltea, a unui sac de dormit ingust pe post de patura si calorifer totodata, a rucsak-ului in loc de perna, a unei lanterne protapite in frunte ca unica sursa de lumina in bezna noptii, a unor mese frugale luate in picioare in locul chiolhanelor zemoase servite tolanit vraiste, a unei cani de ceai fierbinte sau a apei de izvor in locul feluritelor bauturi de ragaieli porcesti provocatoare, a cerului instelat in locul televizorului cu "n"-spe mii de programe idioate, a mersului pe propriile picioare in locul autoturismului omniprezent, a vegetatiei aspre si zgaraicioase in locul gazonului impecabil din parcuri sau din propria curte ... si altele, cate si mai cate. Ce ne poate oare face sa ignoram simptomele si efectele unei boli, sa ne asumam voluntar bataturi, rosaturi, febra musculara, crampe, carcei sau chiar julituri ori lovituri dureroase ? Sa ne caram in propria spinare cele strict trebuincioase in loc sa inghesuim toate nimicurile inutile in portbagajul masinii, sa induram arsita, ploaia ori vantul sau poate si mai rau, viscolul crancen, zapada si gerul ?

Intr-o lume in care succesul a devenit mult mai important decat performanta si in care stress-ul e componenta a vietii cotidiene, probabil ca acesta e pretul pentru ceea ce niciodata nu vom putea cumpara cu bani. E pretul pentru experienta pasiunii pure. Unii suntem dispusi sa-l platim, dar oare cati suntem aceia ???

Hunedoara  28.10.2012