Pe spinarea inzapezita a balaurului

Planul cu Creasta Oslii il aveam in cap de ceva vreme. Fusesem pe vf. Oslea de doua ori, ambele dati in conditii de vara, urcand din pasul Jiu-Cerna. De fiecare data mi-a parut o plimbare, o tura neverosimil de usoara. Mi-a casunat pe o tura de iarna in ziua cand m-am gandit sa speculez un acces mai facil spre creasta, ca urmare a unui concurs organizat in zona. Dupa ce-am pus la punct detaliile cu Stelica, am stabilit ca in 06.03.2012 sa facem tura, impreuna cu inca doi prieten de-ai lui, mari amatori de munte. 

Toate bune si frumoase, prognoza meteo perfecta. Plecam cu noaptea in cap, ne adunam in Calan pe la cinci si jumate dimineata, ajungem cu bine la locul faptei - Vechiul canton silvic Campusel ... pe un drum care in ultimii sai kilometrii a fost mai mult pationar. La 08:00 intram in traseu, pe valea Ursului. Destul de frig, se lipeau narile ... undeva pe la minus 15, daca nu mai bine. Pornesc cronometrul. Prima parte a traseului - buna, zapada batuta, inaintam destul de repede ... insa nu exact pe unde arata harta celor cu concursul ci mai in dreapta, spre vest. Imi era tot mai clar ca nu o sa urcam in creasta acolo unde mi-as fi dorit, dar inca trageam sperante. Dupa vreo ora de mers pe vale, prindem un bot de culme, impadurit, pe unde continuau ceva urme, nu foarte convingatoare, dar ce urmau un marcaj facut cu ceva banda pentru delimitari. Panta devine ceva mai aspra, mai rupem noi urmele, ne mai afundam, mai bombanim si cam in 20 - 30 de minute iesim din padure. In fata noastra, pana sub culmea principala, un plai in urcare tot mai accentuata cu urme tot mai vagi. Incepem lupta, Stelica deschizator de drum. Zapada pana pe la genunchi, cu crusta, mai mare placerea. Din cand in cand se ducea dracului piciorul pana la sold cu chinul de rigoare al extragerii ulterioare. Panta nu arata prea incantator, cu placi de vant din loc in loc. Gandul la o avalansa nu era tocmai cel mai vesel imbold pentru a inainta. Daca era sa plece, crusta de la suprafata nu ne prea dadea mari sperante, masina de tocat gata pregatita. Totusi ne mai imbarbata faptul ca nu se vedea nici o urma ca zapada sa fi plecat pe undeva, nici macar pe fetele mai inclinate si pe deasupra era inca destul de frig. Doar sunetul de gol de sub pasi cand mai traversam cate o placa de vant ne dadea oaresce fiori. Castigand altitudine am vazut ca cei cu concursul alesesera pana la urma sa urce pe o culme mai in dreapta noastra, spre vest, ce parea oarecum mai blanda. Noi eram undeva la mijloc, intre planul initial - ce trebuia sa ne scoata pe vf. Coada Oslii si realitatea finala, care ducea undeva pe la mijlocul culmii principale. Spre capatul urcarii zapada a devenit tot mai tare si cand am simtit ca nu mai pot sparge crusta cu varful bocancului, m-am oprit, mi-am pus coltarii si am scos pioletul. Speram ca de acum sa inceapa distractia. Pana in culme n-am mai avut mult, probabil inca vreo 15 minute. Ne ridicasem deja bine, vedeam creasta ce venea in urcare dinspre est, iar in capatul ei, vf. Coada Oslii. Am injurat in barba, ratasem cam 1/3 din ea, fara a mai pune in socoteala Coada Oslii, dar asta era, "bine si asa rau" mi-am zis. In creasta ne-am oprit vreo 10 minute, intr-un loc unde vantul doar adia, am mancat ceva, ne-am rehidratat si am privit de jur imprejur.

O zi superba dar nu cu o vizibilitate perfecta. Se vedea totusi, de la Paring si Sureanu inspre est pana la Muntii Mehedintului, Godeanu si Tarcu in sud-vest si vest. In fata noastra, spre nord - nord est, spectacolul Retezatului in toata frumusetea lui hivernala. Spre sud, in pacla, campia Olteniei. Plecam mai departe, spre vest, pe creasta. Pa fata sudica, care e mai inclinata, cornise aproape in continuu, cand mai mari, cand mai mici. Tinem distanta de rigoare. Marea surpriza e faptul ca, fata de ceea ce ma asteptam, creasta e mult mai usoara.

Zapada viscolita nu ne pune deloc probleme, in unele zone fiind rasa pana la firul ierbii. Coltarii isi fac datoria si imi confera siguranta pe portiunile ingetate, pioletul il folosesc mai mult de fandoseala, ca tot pusesem pe rucsac unul dintre betele de treking. Incet, incet, dupa o gramada de pauze pentru filmat si fotografiat, incepem sa ne apropiem de vf. Oslea. Baietii tot inaintea mea, eu codas, preocupat cu filmul si pozele. Urcusul pe varf e o nimica toata, nici nu-mi dau seama cand ajung sus, unde companionii mei ma asteptau deja. Facem pozele de rigoare, ne mai foim putin, admiram inca odata peisajul in cele patru zari dupa care ii dam domol la vale, tot pe creasta, pentru a ne angaja mai apoi in ultimul urcus, spre vf. Pestisanu, cel care incheie creasta in extremitatea sa vestica. In circa 15 - 20 de minute suntem pe varf. O ultima privire in zari dupa care incepem coborarea, direct spre Piatra Traznita, pe fata nordica, nefiresc de viscolita, unde peticele de iarba alterneaza cu zone inzapezite, fara ca acestea sa ne puna vreo problema. Coboram rapid si ne regrupam langa Piatra Traznita. Aici scoatem coltarii care nu mai sunt de nici o trebuinta, leg si pioletul, ca tot l-am plimbat aproape degeaba, mai ciugulim cate ceva si plecam la vale.

Portiunile de zapada inca alterneaza cu cele de iarba, dar zapada e mai groasa, unde nu putem fenta, ne bagam pana la genunchi. Urme ... ioc. Coborarea spre Pasul Jiu-Cerna e un dans prin si pe zapada. Portiunile de zapada tare, in care crusta ne tine .... pe unii mai mult, pe altii mai putin, alterneaza cu zone in care ne afundam temeinic, pana la genunchi si peste. Pe finalul coborarii, prin padure, ne-a mai fugit piciorul pe langa cate un bradut ingropat in zapada, de ne-am trezit infipti pana la brau. In pas ... nici urma de vreo urma !!!! Mai facem o pauza, ne mai alimentam cu cate ceva si plecam la vale. Dupa socotelile mele cel putin vreo 4 - 5 km pana la masina. Ne-am aliniat in sir indian si am inceput sa rupem pe rand, cate 5 minute fiecare. A mers bine coborarea, mai povestind, mai cu mici opriri, am parcurs toate serpentinele pe care vara le urcasem si coborasem cu Loganul. De la Casa de vanatoare Campusel drumul - deja pe portiunea asfaltata, era deschis ... cu ceva portiuni de gheata. Dupa inca un kilometru am ajuns la masina. Cronometrul, pornit la placarea in tura, imi indica exact 9 ore. Intoarcerea spre casa e fara istoric.Si acum, in concluzie: doua mici dezamagiri, traseul de urcare ce speram sa ne scoata mai spre est si dificultatea crestei, mult sub ceea ce ma asteptam sa fie. Marea satisfactie a frumusetii peisajului in mantie alba, bucuria efortului fara compromisuri in conditii de iarna, placerea unei companii cu oameni de munte adevarati si nu in ultimul rand, personala inexplicabila si perpetua fascinatie a Oslii, un munte in afara lumii dezlantuite, singuratic, solemn. Un loc al regasirii de sine.