Alb de noiembrie

Initial incepuse altfel. Steli era disponibil, tocmai ce vorbise cu un cunoscut pentru o iesire de weekend pentru doua zile, ii inaintase si propunerile pentru ce si cum, cu doua variante. Vorbim la telefon si ma intreaba daca nu suntem dispusi si noi – eu si Piti. Facem consiliu de familie si Piti imi sugereaza sa ma duc doar eu, sa facem o “fecioreasca”. Ok, sunt setat iarasi pe osteneala asa ca ii zic lui Steli ca ma lipesc. Intre timp omul cu care planificase iesirea, renunta. Mai face Steli niste tentative de a aduna ceva gasca dar care nu se concretizeaza, asa ca ramanem doar noi doi. Am privilegiul sa aleg eu din cele doua alternative (Cozia sau Vladeasa) si aleg Vladeasa. Cozia ramane pe toamna viitoare, mai devreme, adica prin octombrie cand, zice-se ca e colorata foarte frumos padurea.

Ce planuisem noi, doi baieti, cu Vladeasa ? Pai s-o luam de prin toate partile, impreuna si deodata, doua zile consecutiv !!!

Bine, bine, nu intelegeti gresit. Vladeasa e o culme alungita nord-sud, care are un varf aflat oarecum la mijlocul acelei culmi si spre care se poate urca din ambele parti.

Prima zi urma s-o luam prin fata ….. o Doamne, reformulez: prima zi urma sa urcam in culme prin partea nordica, pe traseul ce trece pe la cabana Vladeasa, iar a doua zi prin partea opusa …. da, ati inteles, pe la sud, pe traseul ce urca dinspre cascada Voalul Miresei.

Vineri vrem sa facem rezervare la cabana Vladeasa dar e plin ochi asa ca ne schimbam abordarea si o rezolvam la o pensiune in Rachitele. Asta s-ar putea sa ne dea putin peste cap si planurile initial, dar vom vedea la fata locului.

Sambata ma urnesc de acasa de dimineata, il iau pe Steli de la Alba si ajungem relativ repede la locul de cazare. Ne instalam dar nu pierdem vremea. Decidem sa mergem la Rogojelu, sa lasam masina unde se poate si de acolo …. mai vedem noi cat si ce apucam sa facem. Ajungem in sat si parcam undeva spre capatul asfaltului, pe la 1100 m altitudine. Daca intentionam sa ajungem pe varf, aveam vreo 700 m diferenta de nivel iar ora era 12:30. Plecam la deal si inaintam destul de bine. Pana la cabana Vladeasa e dat o ora (4 km) iar noi ajungem in 40 de minute. Inainte de cabana incepe zapada, in petice.

Zabovim doar pret de cateva poze si continuam, cu intentia de a urca macar pana in culme. Stabilim sa mergem pana la ora 15:30 dupa care va trebui sa facem cale intoarsa. Ziua e scurta acum, asa ca dupa 17:30, mai ales in padure se intuneca. Urcam pe linia tentativei de teleski (care mai tarziu aveam sa aflam ca e in constructie, dar proiectul e blocat – tipic romanesc) iar pe la jumatatea distantei intre cabana si culme decidem sa ne punem parazapezile, deoarece stratul era tot mai mare si mai consistent. Sunt urme destule si desi zapada nu e una tocmai usoara – pare-se ca pe timpul zilei s-a muiat putin iar apoi a fact crusta – pe urmele de pasi e destul de intepenita si se merge ok. Ajunsi la ultima portiune inainte de a iesi in culme lasam linia teleski-ului si o luam oblic stanga. Dupa 10-15 minute suntem deja in culme si pare-se ca timp avem inca destul. 

In fata noasta mai vazusem doua grupuri inca de pe  la cabana. Acum erau mult mai aproape ceea ce ne spunea ca ritmul nostrum a fost unul bunicel. In scurt timp ii ajungem din urma si ii depasim dupa o scurta conversatie, asa cum le sade bine unor oameni de munte, nu trecand unul pe langa altul ca boul pe langa stalpul gardului. Urcarea e mult mai domoala si in curand ajungem pe un platou de pe care vedem statia meteo ce se afla pe varf.

 E mai aproape decat ne inchipuiam si in 15 minute suntem acolo. E ora 15:15, am facut 2 ore si 45 de minute, suntem in graphic si chiar am ajuns pe vf. Vladeasa. Ne intampina un dulau alb cu cenusiu care are intentii pasnice. Peisajul e minunat. Sus pe platou zapada e mai maricica, a viscolit zilele trecute, pomii si tufele sunt “glazurate”, o imagine de iarna autentica. Jos, pe culmile mai scunde si mai departe, pe intinderea Podisului Transilvaniei  - atat cat avem vizibilitate - e inca toamna, totul e in nuante de ruginiu. Aici sus, la 1840 m iarna s-a instalat deja. Nu suntem convinsi ca are sa si ramana definitiv pana la primavara, dar asa cum arata acum ne da sentimentul ca deja ne-am intalnit de-a binelea cu anotimpul alb.

Mai facem niste poze, ne mai uitam de jur imprejur, mai identificam ce culmi si ce munti ne inconjoara. Incet, incet, plafonul de nori de deasupra noastra se compacteaza. Soarele s-a lasat spre asfintit dar inca mai razbeste piezis. Contrastul e fantastic si reusim sa facem cateva fotografii deoasebite.

 Odata ce soarele dispare incepe sa adie si un drac de vant iar temperatura scade destul de accentuat. Ne luam rapid masurile de rigoare dupa care ne asezam pe o piatra si mancam repede cate un sandwich. Ca sa-l terminam mai repede il impartim cu un alt catel care tocmai venise sa ne tina companie. Ne uitam la ceas si e deja aproape 16:00 asa ca plecam la vale.

 Coboram bine si fara oprire pana la cabana. Aici facem o scurta pauza doar ca sa dam jos parazapezile dupa care continuam pe drumul ce coboara printre ultimile case rasfirate ale satului Rogojelu. E aproape intuneric cand ajungem la masina. Am facut cu totul 5 ore si suntem bucurosi ca ma ajuns pana pe varf.

Urmeaza intoarcerea la pensiune, cina si povestile in camera pana dupa ora 23:00 cand ne bagam la somn.

A doua zi Steli imi da desteptarea. E 7:50 iar la 8:30 aveam micul dejun. Ca de obicei, nu pierdem vremea si la 8:50 sarim in masina. La iesirea din Rachitele facem dreapata pe indicatorul de “Cascada Voalul Miresei – 6 km”. Drumul e asfaltat pana aproape de cascada si rezonabil pana la cascada. Oprim aici putin pret de cateva poze. Lumina e destul de lesinata iar contrastul intre albul spumei de apa si stancile inchise la culoare e unul foarte puternic, chiar prea puternic pentru niste poze cat de cat bunicele. Facem ce putem in aceste conditii si plecam mai departe.

 De aici drumul e tot mai prost, foarte pietreos, dar margem cu grija pana la un moment dat cand ai impresia ca intri in iad. Pe ambii versanti padurea e complet culcata la pamant. Furtuna a facut ravagii. Am mai vazut efectele ei si in alte parti, dar cum arata zona asta, niciunde. Pe o portiune de cel putin 150-200 m, pe ambele parti ale vaii, nu mai e nici un copac in picioare. Drumul se ingusteaza din cauza copacilor cazuti, albia paraului e partial colmatata iar apa curge acum mai mult pe drum, care din aceasta cauza e si mai rau spalat. Merg ca printrun culoar si la un moment dat imi dau seama ca nu mai pot inainta. De intors, nici vorba. Steli se da jos si ma piloteaza iar eu o iau la vale, cu spatele…. vreo 200 m, peste bolovani, ogase, sleauri, paraias, balti si tot tacamul. O distractie pe cinste !!! Reusesc sa nu pleznesc masina de nimic si in cele din urma parchez in siguranta, intr-o alveola generoasa a drumului astfel incat sa nu incurc pe nimeni care eventual ar vrea sa se aventureze mai departe.

Luam ranitele in spinare si da-i la deal, pe drum in sus. Tinem marcajul punct albastru care insoteste drumul pana la un indicator dubios care arata destul de ambiguu mai multe directii. Pe pomi insa nu vedem nici o continuare a marcajelor pomenite asa ca decidem sa urmam in continuare drumul pe punctul albastru. Proasta decizie, deoarece asta avea sa ne coste cel putin o ora in plus fata de varianta pe triunghi galben. Indicatiile de pe tablele de la intersectii sunt oarecum neclare si asta ne-a indus in eroare. Alegem drumul care urca pe directia vest. Pietrele Albe sunt acum in spatele nostrum ceea ce nu e ok. Trecem si de vechiul canton silvic si tinem aceeasi directie. Pe alocuri gasim brazi cazuti de-a curmezisul drumului peste care trebuie sa sarim. Exista insa destule urme asa ca nu ne pierdem optimismul: sau ajungem unde trebuie sau ajungem dracului la Padis …. pana a doua zi.

Dam in cele din urma de un alt drum care ne pune pe directia corecta. Ocolim un pinten gras pe curba de nivel si in cele din urma ajungem la rarisul de padure din care putem vedea saua dintre culmea Vladeasa si Pietrele Albe. Traversam cateva poieni si intr-una chiar ne oprim pentru o pauza de hidratare. Soarele arde de-a binelea, asa ca ne dezbracam si punem putin hainele la uscat. 

Mie chiar mi-e cald (vesnica mea problema cu caldura - de-ar fi iarna 12 luni pe an) asa ca decid sa raman dezbracat, cu atat mai mult cu cat Steli ma “ameninta” ca o sa urmeze panta cea mai inclinata a turei de azi. Asa si este, in cel mult zece minute suntem aproape in sa de unde viram stanga si ne angajam pe o fata a culmii care urma sa ne scoata direct sus. Pornim direct  pe linia pantei. In prima tremie zapada e in petice si mai fentam, dar apoi devie compacta si tot mai mare. Exista urme suficiente dar parca e mai bine prin cea neatinsa, piciorul sta mai ferm chiar daca efortul e pe masura. Nu stiu cum ii e lui Steli dar eu ma felicit ca am ramas dezbracat. Transpiratia imi curge pe sirea spinarii dar macar nu sufar de cald … prea tare. Pe masura ce ne apropiem de culme incepe o vaga adiere de vant ceea ce ma racoreste si mai bine si-mi da, parca un imbold suplimentar, sau, vorba unei reclama la o otrava: “… iti da aaaaariiiiipi”.

Dupa 250 m diferenta de nivel de la plecarea din sa, iesim in cele din urma pe platou. Panta se moaie brusc. Acum mergem aproape pe plat (sau cel putin asa am senzatia). Soarele continua sa bata asa ca nu ma incumet sa ma imbrac. Imediat avem vizibilitate asupra varfului Vladeasa sud. Pana pe el nu facem mai mult de 15-20 de minute. 

Ajunsi aici dam un prim tur de orizont. Vizibilitatea e mai buna decat in ziua precedenta. Apusenii isi intend culmile rasfirate  ca un evantai inspre est, sud-est, sud, sud-vest si vest. Varful Biharia se vede clar, inclusiv eolienele de pe culmea din stanga. Steli care e familiarizat cu acest masiv identifica si imi spune care e fiecare culme pe care o vedem. Apoi ne uitam mai departe si constatam ca in zare se vad niste maisve mai inalte, ce se ridica peste linia cetii care domina zonele joase. Direct spre sud se distinge inconfundabilul Retezat. Putem sa identificam fara nici o problema varfurile, de la dreapata la stanga: Retezat, Bucura, Peleaga, Papusa, vf. Mare. Mai la stanga, spre est e o bucata plata din linia cetii dupa care iarasi o culme crenelata tasneste spre cer. Avem niste dubii, initial credem ca e Fagarasul dar e prea aproape de Retezat. Din pozitia in care suntem concluzionam ca nu poate fi altceva decat Parangul urmat de Sureanu. Mai spre est se vede ceva din Lotrului. Se pare ca Fagarasul e cumva in spatele culmilor Muntelui Mare si nu-l putem vedea de aici. Ne intoarcem spre est si dincolo de tot podisul Transilvaniei vedem la orizont Ceahlaul si Calimanii. Ceva mai clar si mai aproape, spre nord-est se vad Rodnei si Tiblesul. Jos e mare alpina. Facem niste poze si plecam spre vf. Vladeasa care e la nici 10 minute. Pe Vladeasa sud pe pusa o placa cu "Varful Vladeasa". Fac o comparatie de altitudine si constat ca e aiurea, Vladeasa sud e mai scund un pic. Diferenta de nivel e cam tot atata, vreo 10 metri asa ca practic aproape mergem pe loc drept. Ajungem pe varf. 

Pana aici ne mai intersectam cu 2 grupuri. Aici incepe sa se intensifice putin vantul. Nu cine stie ce, dar suficient cat sa ma determine sa ma imbrac. Eram ud si pe deasupra dadusem si rucsakul jos din spinare. Ne zgaim spre nord/nord-vest si intuim conturul unui masiv ce se ridica in departate peste linia cetii/poluarii. Nu poate fi altceva decat Tatra care e stiut ca in zilele cu supervizibilitate se vede de pe Vladeasa.

Acum e timpul sa facem o pauza mai lunga. Apare si cainele cu care facusem cunostinta cu o zi inainte. Acel dulau cenusiu cu moaca fioroasa dar bland si prietenos. E la cersit, dar pare-se ca nu e singurul. La un moment dat, de dincolo de gardul statiei meteo se arata o pufosenie aproape complet alba. Deabia se distinge pe zapada. E un motan simpatic si prietenos care a simtit ca ar putea fi ceva de capatuiala. Se cunoaste bine cu dulaul, deoarece acesta nu are nici o reactie si nici felina nu are nici un stress.

 Doar cand le arunca Steli ceva de mancare, regula celui mai tare intra in functie. Dulaul se stropseste la motan iar acesta doar pastreaza distanta, fara sa fie prea speriat sau sa fuga. Scot si eu ceva de mancare cu toate ca nu imi era foame si impart frateste, adica 1/3 eu , 1/3 motanul si 1/3 cainele. Steli ramaine in afara socotelii, el are resursele proprii. Le arunc bucatile in directii diferite ca sa evit conflictul, dupa care fiecare ne savuram fericiti portia. Motanul prinde curaj si dupa ce infuleca ce a primit, vine langa mine si ma miorlaie la cap. Primeste un mic bonus, bineinteles, dupa care pleaca sa contemple peisajul. Serios, nu vorbesc prostii, se poate vedea in poza. Pur si simplu s-a asezat pe o bucata de bolovan unde nu era zapada si privea in zare. 

Ei, privea in zare pe dracu, statea sa-l bata soarele pe moaca si sa se mai incalzeasca. M-am dus langa el si ne-am facut cateva selfie-uri impreuna, asa, de amintire.

Steli mai negociaza cu dulaul, ii mai da ceva si de la el si toata lumea e fericita. Ok, asa zic eu. Probabil ca la cat era, cainele nu s-ar fi saturat nici daca ii dadeam toata mancarea, de la amandoi.

Bem si ceai si ne pregatim de intoarcere. Inchisesem bucla si eram multumiti. Urcasem vf. Vladeasa de doua ori, in doua zile consecutive, pe doua trasee diferite, din doua parti opuse: nord si sud. Pana la urma asta am si vrut, s-o luam din toate partile, si prin fata, si prin spate, impreuna si deodata, satisfactie curata !!!!

Drumul de intoarcere a fost acelasi pana in saua dintre Vladeasa si Pietrele Albe. La coborare panta cea inclinata a fost o poveste frumoasa, prin zapada neatinsa unde piciorul se infigea pana spre genunch si acolo ramanea, fara riscul sa mai alunece. Am coborat aproape topaind.

 Din sa am continuat sa tinem culmea descendenta ce “defileaza” prin fata Pietrelor Albe, paralel cu acestea. E un raris de padure cu poieni frumoase si perspectiva permanenta asupra pietrelor. 

Pe aici ar fi trebuit sa urcam daca aveam minte si indicatoare clare, dar nu e nici o problema, tura a fost super faina si asa. Ultima portiune a coborarii intra complet in padure. Aici mai avem de sarit peste niste brazi cazuti in carare si cam atat. Iesim la drum si in cele din urma regrupam la masina. Au trecut 7 ore de la plecare si am urcat o diferenta de nivel de 800 m.

Dupa doua zile petecute acolo pot spune ca mi-a placut in Vladeasa, chiar daca nu e un munte inalt, chiar daca nu e un munte greu. Foarte pretabil pentru ski de tura, cu mentiunea ca pe panta pe care am urcat/coborat nu m-as incumeta in conditii de zapada mare si proaspat ninsa sau placa de vant.  Pe deasupra e si orientata sud, deci poate pleca. Exista posibilitatea de a face multe ture de aici, in directii diferite, mai ales daca te cazezi la cabana Vladeasa pentru a putea intra cat mai de dimineata in traseu.

Incep sa descopar Apusenii si chiar imi plac.