Cand te mananca in cur si te scarpini in nas.

Aveam iarasi neastampar si chef de haladuiala. Prognoza meteo era de alta parere dar eu nu aveam timp de consultari. Mie imi trebuia sa ma duc la munte si mai mult decat atat, vroiam o tura de test, adica “ma cam saturasem” de vreme buna, soare, senin si d’al de astea. Vroiam ceva “hard”, adica un fel de antrenamant pentru cand o fi sa dau de dracu.

Ok, asa cum am spus, prognoza pentru weekend-ul 07-08.10 era mizerabila, cu frig, ninsoare, vant si tot tacamul. Piti imi spune “du-te unde vezi cu doi ochi”. Mie nu-mi trebuie mai mult. Planific o tura pentru sambata, ca tot se anunta ninsoare si temperaturi negative. Nu-mi iese, dar o mut duminica. Tura cu pricina, urcare pe vf. Retezat de la Rausor peste Valereasca si Preluci si coborare …. pe unde o-i mai vedea.

Plec cu noaptea in cap si pe la 08:00 AM intru in traseu de la Rausor. Vremea e acceptabila, nu-i prea frig (pornesc cu softshell-ul pe mine dar dupa zece minute il dau jos si raman doar in tricoul cu maneca lunga sub care mai aveam un maieu). Sus e acoperit dar pe vale vizibilitatea o buna. Urc lansat pana la stana Valereasca unde ajung in 35 de minte, dupa care iau in piept culmea din dreapta cu acelasi nume. De aici incepe chiciura care creaza un peisaj mirific (mai tarziu avea sa-mi iasa mirificul asta pe nas), toata natura fiind “ornata”. Admir peisajul. 

In jos, pe valea Raului Mare si spre Tara Hategului era insorit insa in sus, spre golul alpin, lucrurile se aratau total diferit. Trag tare si ies din padure destul de repejor si incep sa trag nadejdie ca mai mult de 3 ore, 3 ore si jumatate nu-mi va lua pana pe varf. Cum trec de stancaraia de pe Valereasca treaba se schimba de-a binelea. Intru cu capul in nori, vizibilitatea se reduce semnificativ dar nu am probleme, cararea e bine deslusita prin jnepenis iar marcajul destul de bun. Dupa iesirea din padure apare si zapada, ninsa proaspat cu o zi in urma. La intalnirea cu culmea Prelucilor se cam termina cu jnepenisul si urmeaza zona bolovanoasa. De aici incepe si “distractia”. Norul e si mai gros, vantul se inteteste, vizibilitatea scade undeva la 20-30 m dar “bucuria” principala e faptul ca pe langa zapada, totul e acoperit cu chiciura. Foarte frumos, doar ca aluneca din orice pozitie, parca ar fi dat cu ulei, iar eu trebuie sa umblu pe toti bolovanii astia, pana hat la naiba, pe varful Retezat. Ultima data cand am facut tura, a fost cu ceva ani in urma si in sens invers – pe coborare. Atunci ne-a prins ploaia si am zis ca pietrele aluneca, fiind ude. Da, alunecau, am si dat un cur de pamant, dar fata de cum erau acum, atunci a fost o gluma.

Schimb viteza, cresc concentrarea si incep “umblatul ca pe oua”. Continui sa urc cu bagare de seama la fiecare pas. Abordarea e cu totul alta. Daca pe uscat ma bazez pe aderenta talpii si prefer ca atunci cand pasesc pe bolovani sa calc pe muchii sau pe suprafete, acum e complet invers – cautam imbinarile dintre pietre unde sa pot bloca piciorul fara sa ma bazez deloc pe aderenta (nici Vibram-ul lu’ dracu nu sta pe asa ceva).

Treaba merge binisor, reusesc sa ma tin in echilibru si sa inaintez, insa cu alt spor, mult mai incet. Colac peste pupaza, chiciura se pusese pe aproape toate suprafetele, indiferent de inclinatia lor, statea foarte bine si pe cele aproape verticale sau chiar verticale, acoperind numai bine marcajele, asa ca, impreuna cu ceata mi-au facut viata si mai amara. Efectiv am fost nevoit sa ma opresc langa fiecare marcaj si sa caut cu privirea unde e urmatorul. Chestia asta mi-a mancat o gramada de timp. Stratul de zapada, chiar daca nu era mai mare de 3-4 degete, a fost suficient cat sa acopere urmele cararii asa ca toate elementele erau parca contra mea.

Dupa vreo 3 ore de mers simt ca ma ia foamea si decid sa ma opresc sa mananc. Dau de o zona ferita unde vantul nu batea deloc. Totusi cand ma opresc iau imediat softshell-ul pe mine deoarece temperatura era sub zero GrC iar eu pe spinare numai uscat nu eram. Pun rucsacul jos si cand sa scot mancarea, aud undeva langa mine in stanga un zgomot ca de falfait de aripi. Ma uit si la vreo 2 metri, intr-o scobitura de piatra vad o pasaruica contorsionata, cu aripile ravasite. Ma apropii si vad ca se agita dar nu reuseste sa o ia din loc. Ajung la ea, o apuc usurel si constat ca unul dintre picioruse e blocat intr-un smoc de iarba cu chiciura. Probabil a stat acolo peste noapte, chiciura s-a topit in jurul ei in prima faza iar apoi a inchetat in jurul piciorusului. Am scos manusa, am prins piciorusul impreuna cu smocul de iarba in pumn si duca cateva secunde gheatza s-a topit. Am deschis mana in care o tineam si pasaruica mi-a facut tai, tai, cu curu’ indreptandu-se probabil spre o viata mai buna.  Eu, ramas iarasi singur si fericit ca nu trebuie sa impart cu nimeni mancarea, m-am apucat de halit.

 Ceaiul din termos a fost o binecuvantare, chiar daca temperatura nu era cu mult sub zero. Termin de infulecat si plec mai departe. Continui sa orbecai si la un moment dat nu mai reusesc sa gasesc marcajul deloc. Cunosc totusi aceasta fata vestica a varfului si decid sa o iau direct in sus pe un culoar larg ce se arata accesibil. Nu puteam mai rau decat sa dau in muchia ce strajuieste abruptul nordic si de acolo  in sus pe ea urma sa ajung pe varf. Nu a fost sa fie deoarece eram exact pe culoarul pe care merge cararea spre varf. Dupa nici 20 de metri dau iarasi de marcaj si in 15 minute ies pe platou. Ajung pe varf unde vizibilitatea e zero. Am facut 4 ore si 30 de minute, exact cum scrie pe indicatorul de la Rausor, dar am pierdut o gramada de vreme pe ultima jumatate a traseului de urcare. Ma pozez si ma filmez, mai beau un ceai si rontzai un baton cu ceva cereale insipide.

 E pustiu si eram convins ca asa avea fi toata ziua, dar deodata aud voci. Ma uit la stanga si vad ca apar doi baieti. Ajung si ei pe varf si intram in vorbe. Ii intreb pe unde au venit si-mi spun ca direct de la Stevia. Nu comentez dar in sinea mea imi zic ca vorbersc prostii – direct de la Stevia pe vf. Retezat e catarare, oricum o iei. Mai tarziu aveam sa ma lamuresc ce vroiau de fapt sa spuna. Mai palavragim putin, le dau o sticla cu apa ca ramasesera fara (cum dracu sa ramana fara apa, amandoi, nu stiu. Or fi crezut ca ling zapada ….) dupa care ne pregatim sa coboram. Ei ma intreaba cum e pe unde am urcat eu. Le spun ca e destul de solicitant si oricum mai lung decat pe culoarul spre Lolaia. Eu unul nu prea aveam chef sa cobor pe unde venisem. La urcare e cum e, dar la coborare, pe patinoarul ala, sansele sa tragi o tranta sunt maxime. Se decid si ei sa coboare pe culoar si apoi pe culmea Lolaii. O luam la vale, eu cu o vaga emotie deoarece la urcare se deschisese la un moment dat o fereastra spre fata nordica si am vazut ca arata infiorator – toata stancaraia era “glazurata” cu chiciura. Ajungem la intrare pe culoar si temerile mi se confirma. Totul e alb, acoperit cu zapada si tapetat cu chiciura. Pornim la vale si incepe calvarul. Totul, dar absolut totul aluneca – piatara, iarba, pietris, tot. Piciorul nu sta pe nimic stabil. Calc si simt cum incepe sa plece, trebuie sa fac repede urmatorul pas pana nu-mi pierd echilibrul. Am avut inspiratia sa pun betele de treking pe rucsak si sa-mi iau de acasa doua perechi de manusi una peste alta. Ma tin cum pot, curat pietrele si smocurile de iarba de chiciura si zapada si incerc sa gasesc cat de cat prize de mana pe care sa ma pot baza daca imi fug picioarele. Cobor cu atentie maxima si unde mai dau de cate o zona unde pot sa ma fixez cat de cat, incerc sa intuiesc si sa-mi pregatesc urmatoarele miscari. Mi-e clar ca spre deosebire de conditiile normale in care, daca cazi, chiar daca iti rupi cate ceva si te zdrelesti, te opresti undeva pe bolovaii de mai jos, de data asta daca plec la vale sunt sanse mari sa nu ma mai opresc pana in valea Stanisoarei, probabil bucati.

Asa cum spuneam, urcarea e urcare, te mai tii, te mai priponesti, dar la coborare gravitatia e regina.

Am mai facut culoarul asta in conditii de iarna, cu zapada pe el, dar e cu totul alta poveste. Cand e zapada in care pui coltarul si infigi pioletul, te duci la deal fara probleme. Acum nu era nici vorba de folosit coltari, n-ar fi ajutat la nimic. Poate ca totusi pioletul putea fi de folos, sa-l blochez in niscaiva fisuri …. poate.

Cei doi baieti coboara undeva mai in stanga mea, tin buza stancoasa de la marginea culoarului. Pe acolo am urcat cu Steli in 2013 dar acum nu ma imbie deloc, cu poleiala care e pe bolovanii aia.

Cu toate ca aveam morcovul bine infipt, ma mai opresc ici si colo sa fac niste poze. 

Nu se vede mare lucru, e ceata si totul e invaluit in nuante de gri. Cei doi baieti iau avans si cand ajung la capatul culoarului imi striga ca ei se duc inainte. Ii salut de la revedere si le spun sa aiba grija de ei. Mai fac cateva poze si continui sa cobor. Nu mai e mult si ajung si eu la baza culoarului. Ma opresc si ma mai uit odata in sus. Injur de mama (de mama lui, nu de a mea), mai zic ceva urat despre capul meu care m-a dus pe acolo si plec mai departe. Urmeaza binecunoscuta traversare care insa imi pare floare la ureche.

 Totusi sunt atent sa nu alunec. Chiar n-am chef de julituri, belituri sau de vreo luxatie. Ajung si deasupra hornurilor estice care vin direct de la Stevia. Nu,categoric nu, e imposibil ca astia doi sa fi urcat pe acolo.

 Plec mai departe si merg pe urmele lor. Acum ma lamuresc de ce au zis ca au venit “direct”. Nu la mult timp dupa ce trec de hornuri, urmele vireaza la stanga, nu continua sa tina creasta, spre saua Lolaii. Intuiesc unde duc si le urmez. E o culme descendenta care coboara …. sa zicem mai direct si se intalneste cu cararea ce vine din sa, exact deasupra ultimei serpentine, acolo unde e o portiune mai abrupta si pamantoasa ce se termina in vale. 

Aici, la intalnirea cu cararea, ceata se imprastie pentru cateva momente si am o scurta vedere spre taul Steviei. Exact cat sa scot aparatul si sa fac o poza.

 Apoi totul devine iarasi gri laptos. Chiciura inca impodobeste jnepenisul, dar pe pietre lucrurile stau ceva mai bine.

De aici in jos tura devine banala. In vale sunt deja sub nivelul norilor si la intrarea in padure, inainte de Condor incepe sa ploua inghetat. Cobor fara oprire si pe la nivelul varfului partiei, adica dupa ultima coborare mai accentuata din padure, ploaia inghetata se transforma in ploaie normala. In 9 ore sunt inapoi la baza partiei, locul unde am lasat masina. Sunt bine mersi, dar nu mi-a fost tocmai moale. Sentimentul de nesiguranta care l-am incercat pe culoarul nor-estic la coborare a fost ceva cu totul nou, chiar daca nu umblu la munte de ieri, de azi.

Turele solo sunt un subiect destul de controversat. Exista o multime de pareri si argumente, atat pro cat mai ales contra. Eu personal, fara a o considera  ca optiune exclusiva, sunt pentru acest gen de ture. Sa va spun de ce:

-          Esti doar cu tine insuti, ai de fiecare data o ocazie extraordinara sa-ti aduni gandurile, sa nu fi bruiat de nimeni si nimic, sa te incarci/descarci emotional intr-un mediu in care simti o reala placere sa te afli la acel moment dat. Nu e vorba ca poti sa urli ca tampitul in pustii ….

-          Esti doar pe “mana ta”. Indiferent de ce faci sau ce patesti, se intampla datorita propriilor tale decizii, actiuni si capacitati. E un foarte bun antrenament din toate punctele de vedere. Fiecare reusita iti da tot mai multa incredere in tine. Totodata insa, te forteaza sa faci toate eforturile pentru a duce lucrurile la bun sfarsit, cu discernamant. Eu cred ca e un bun exercitiu pentru a deveni mai responsabil.

-          Te ajuta sa-ti cunosti si sa-ti intuiesti mai bine propriile limite si sa gasesti calea cea mai inteleapta pentru a te apropia cat mai bine de ele.

-          Iti da libertatea de a-ti stabili singur tintele care vrei sa le atingi sau pe care vrei sa incerci sa le atingi. Poti forta sau poti sa o lasi mai moale fara a avea pe cineva care gafaie sau asteapta dupa time.

-          Iti releva in modul cel mai onest si brutal toate slabiciunile, angoasele, etc. Nu mai e nimeni acolo care sa-ti spuna: “hai ca poti”, “lasa, nu-i nimic”, “ las’ ca trece”, “ e usor, merge, merge” etc. etc.

Poate ca vor exista destui care sa spunca ca oricum, toate formele sub care se practica activitatile legate de munte implica riscuri, eforturi, etc. etc. …. La ce sa mai pui “gaz pe foc”, sa te expui inutil sau sa “ti-o cauti cu lumanarea”.

Ei bine, ca o premeditare a raspunsului care l-as da, de data asta nu o sa pun de la mine nimic, ci o sa inchei cu doua citate pe care sunt convins ca multi dintre voi le cunoasteti deja:

“ Daca tu crezi ca aventura e periculoasa, incearca rutina: e letala” – Paolo Coelho

“ Viata incepe acolo unde se sfarsete zona ta de comfort” – Neale Donald Walsh

08.10.2017