Fagaras - No. 1 & 3 prin Hartopul Ursului

"Am cautat o aventura, o experienta, alpinism in natura pura, am cautat un loc al linistii intr-o lume in care stress-ul e parte a vietii cotidiene, in care succesul e mult mai important decat performanta ... si in cele din urma am gasit ceea ce cautam, o experienta ce nu poate fi cumpara cu bani"

        Michi Lerjen - Patagonia, winter 2012

Ideea initiala dospea de ceva vreme in mintile noastre. O tura de trekking se cam lasase asteptata in ultima vreme, asa ca, dupa cateva amanari si tergiversari ajungem sa "batem in cuie" pentru sfarsitul lui octombrie o iesire in Fagaras. Si ca sa nu ne mai incurcam cu jumatati de masura, tinta e direct nr. 1 al Carpatilor nostri, adica vf. Moldoveanu. 

"Alpii Transilvaniei" cum frumos i-a numit cineva, imi sunt aproape necunoscuti la modul direct. Desi am studiat deseori harta lor iar povestile ascultate sunt nenumarate, contactul meu nemijlocit cu acest masiv se rezuma la o ascensiune din tinerete pe vf. Vanatoarea lui Buteanu si o mai recenta plimbare, cu vreo 2-3 ani in urma, impreuna cu Piti, peste culmea de deasupra tunelului de la Balea, traversare peste Paltinu si retur la lac prin saua Caprei. Conditia fizica si kilogramele pe care le aveam cu ceva ani in urma nu mi-ar mai fi dat sansa unei ture cat de cat serioase in acest masiv. Acum lucrurile stau cu totul altfel. Pentru anul asta erau in discutie vreo 3 variante, Arpasel-Vartopel, vf. Podragu si Vistea-Moldoveanu pe varianta valea Vistei - caldarea Hartopu Ursului (nemarcata si foarte rar umblata). Primele doua le ratez cu brio din lipsa de timp. Acum fac pe dracu-n patru si reusesc sa ma sincronizez cu Stelica si Iancsi asa ca de duminica 21.10.2012 si pana marti 23.10.2012 voi fi iarasi la munte.

In ultimul moment Stelica e nevoit sa abandoneze asa ca "in carti" ramanem doar eu si Iancsi. Plec din Hunedoara duminica pe la pranz. Piti ma duce la Simeria si de aici, ca-n vremurile aprigei tinereti, iau trenul spre Alba Iulia unde urma sa "regrupam". N-am mai fost cu personalul .... pardon, "regio" de nu mai tin minte cand insa cu "automotorul" n-am mai fost de cand eram copil. Trenul galben fara locomotiva soseste in statie, ma urc si ma asez exact in spatele "locomotivistului". Usa de la cabina e deschisa si mecanicul sporovaie cu oarece preteni ce se afla pe banchetele de langa mine. Atmosfera e una specifica trenurilor de navetisti. Sunt fascinat si destins asa ca nici nu-mi dau bine seama cand ajung la Alba Iulia. Il sun pe Iancsi care va veni sa ma ia din zona garii doar peste mai bine de o ora. N-am mancat nimic de dimineata asa ca ma cam roade stomacul. Am tot timpul din lume sa halesc ceva si ma decid sa intru intr-o pizzerie de langa gara. Imi aduc aminte ca de data asta nu sunt sofer si inainte de pizza, comand o bere bruna si rece. Localul e aprope gol si cu toate acestea astept ceva vreme pana primesc de mancare. Pana la urma insa ospatarul imi baga sub nas o farfurie cat capacul de la buda peste marginile careia se revarsa o pizza enorma. Imi pun mintea cu ea si o dovedesc, ajutat si de cele cateva inghitituri de bere ramase pe fundul paharului. Termin si plec, Iancsi tocmai suna cand sunt aproape de benzinaria unde planuisem sa-l astept. Vine, ma "salta" si pe'aici ti-e drumul !!! Pana la Ucea sporovaim despre verzi si uscate. Apoi viram dreapta si din orasul Victoria ne indreptam spre est, ca mai apoi sa intram pe valea Vistei. Oprim doar aproape de capatul forestierului unde lasam masina. Luam rucsacii in spinare si pornim pe vale in sus. Avem de mers cam 2 ore pana la refugiul ce se afla la iesirea din padure. Acolo urma sa innoptam. Pornesc GPS-ul dar acesta refuza sa se initializeze. A mai facut odata figura asta dar inca nu-mi dau seama de ce. Vede satelitii insa "doarme in post". A doua zi aveam sa constat ca e din cauza bateriilor. Panasonic-urile care le-am luat special pentru el, cand sunt incarcate full, se pare ca-s putin cam prea "tari". Cu gioarsele de chinezarii care le tin de rezerva, merge fara probleme. Cararea serpuieste prin padure, cand de-o parte cand de cealalta a raului. Sunt trei traversari, peste punti solide. Valea e destul de ingusta. Mergem destinsi si chiar inainte de lasarea intunericului, la o ora si jumatate de la plecare, ajungem la refugiu.

 Semisfera rosu-alba e la o aruncatura de bat de iesirea din padure si in lumina amurgului mai apuc sa vad o bucata din stancaria golului alpin. Noaptea se lasa repede. Scoatem frontalele si ne instalam. Refugiul e destul de nou si arata excelent. E curat si ingrijit, incapator si bine pozitionat. Suntem doar noi doi asa ca ne alegem locurile de dormit preferential, pe priciul de jos.

 Intindem saltelele si sacii dupa care incepem cu bucataritul. Aducem apa, pornesc primusul si servim o supa instant. Iancsi nu-i tocmai in apele lui, il paste un pui de viroza sau bronsita, e cu "boabele" dupa el si le serveste la ora fixa. Pe deasupra are o tuse destul de urata dar pe ansamblu e bine, ignora situatia pe cat poate iar cu moralul e la cote maxime. Eu ma infrupt dintr-o ceapa si ceva uscaturi carnoase, imi fac un ceai si-l servesc ca desert, cu biscuiti. Afara s-a lasat intunericul si e liniste totala. Mai scarpinam o vreme limba cu tot felul de nimicuri dupa care, in jur de 21:00 ne varam in sacii de dormit. Mai povestim pret de vreo jumatate de ora dupa care trecem la somn. Atipesc putin dar ma trezesc de la tusea lui Iancsi. Il necajeste destul de rau, se foieste de pe o parte pe alta incercand sa-i gaseasca o pozitie propice. Il compatimesc in gand si ma rog sa reuseasca sa se aline. Intr-un tarziu se linisteste si atipesc iarasi. Distractia insa abia acum incepe !!!! Ma trezesc brusc cu senzatia ca un avion urmeaza sa se prabuseasca peste refugiu. Nuuuuuu, nici vorba, Iancsi s-a linistit si a reusit sa adoarma iar acum .... sforaie !!!! La inceput am senzatia ca ma insel, dar scotand mana din sac si asezando pe placajul priciului am confirmarea. Tot refugiul vibreaza la unison cu sforaiturile lui Iancsi. E infernal !!! Nu-mi ramane decat sa astept. Decat sa-l trezesc si sa inceapa sa tuseasca iarasi mai bine'l las sa se odihneasca. Dupa un timp se fataie, se rastoarna si se linisteste .... cam 10 secunde, dupa care reia cu si mai mult patos. Nu-mi dau seama cand se opreste si reusesc sa  atipesc. Am chiar un vis scurt dupa care povestea se repeta. Noaptea mea e un slalom printre franturi de vise si reprize de sforaituri apocaliptice iar cand in cele din urma il aud desfacand sticla de cafea, stiu ca a venit dimineata.

Strangem lucrurile, facem repede un ceai/cafea prospata, ne echipam si la 8:20 plecam de la refugiu. Ziua se anunta una foarte frumoasa, nu e nici un nor pe cer iar temperatura aerului e mai ridicata decat ma asteptam. Iesim imediat din padure si urmam marcajul triunghi rosu care duce spre portita Vistei, pret de o ora. In fata noastra se ridica acum zidul aparent impenetrabil dintre vf. Hartopul Ursului si vf. Vistea. Acolo undeva in dreapta e portita Vistei in care iese cararea ce se catara in acea sa abrupta si inalta. Soarele incepe sa lumineze culmea din dreapta noastra. 

Vf. Vistea ne prezinta impunatoarea-i piramida. Dupa o ora de parcurs, ajungem la punctul in care parasim cararea pentru a incepe urcusul in dreapta, spre caldarea Hartopu Ursului. Traseul este unul nemarcat si foarte putin frecventat. Nu exista o carare propriu-zisa, se merge mai mult la inspiratie pe vagi urme ale hatasurilor de capre negre. Ne croim drum pe unde consideram ca e mai facil, urmand aproximativ firul de apa ce coboara din caldare. Aceasta e una suspendata, undeva la 2000 m altitudine, marginita in partea vestica de Padina Otelei iar la vest de creazta Zanoagei. Caldarea e una "seaca" adica fara lac, plina de bolovani si foarte salbatica.

 Traversam padina de la nord la sud admirand spintecatura Vistei ce se afla in dreapta, dincolo de vale.  Aici panta s-a muiat mult. Privim de departe un ciopor de capre negre ce traverseaza caldarea prin zona plina de grohotis pe unde urma sa trecem si noi. Ajungem la capatul padinei si facem o pauza. Urmeaza o traversare usor ascendemta spre stanga, pe campul de grohotis. 

E cea mai urata portiune a traseului. Grohotisul e complet instabil. Solicitarea fizica e incomparabil mai mica decat pe portiunea de urcare insa trebuie sa fim permanent concentrati la fiecare pas. Mie personal partea asta nu-mi place deloc dar trebuie sa o parcurg. La finele ei ajungem la baza celui mai scurt horn care ne poate scoate in creasta principala a Fagarasului. De jur imprejur, caldarea e flancata de un brau de stanca crestat pe alocuri de hornuri salbatice. Cel prin care urmeaza sa urcam noi e cel mai facil. Ajungem in cele din urma la baza lui. Acum avem ocazia sa-l vedem mai de aproape. In partea sa inferioara e plin de grohotis, si acesta la fel de instabil ca si cel de pe traversare. Singura optiune e aceea de a o tine ascendent pe langa unul dintre pereti.

 Alegem initial sa o facem pe langa cel din stanga. Urcam unul in spatele celuilalt cu multa atentie. Nu se pune problema unei caderi periculoase insa orice alunecare pe pietrele acelea colturoase poate provoca julituri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. Panta se accentueaza iar hornul se ingusteaza tot mai mult. Rucsak-ul din spatele meu bate bine pe la 10 kg, cel putin. Iancsi are unul ceva mai mic. Efortul se intensifica. Sunt portiuni unde e nevoie de catarare elementara. Prizele de mana sunt la discretie. Trebuie totusi sa le verificam pe fiecare deoarece zona e deosebit de friabila si nu odata ramanem cu piatra in mana. Pentru cele de picior nu se poate discuta decat de instabilitate. In partea finala hornul se ingusteaza de-a binelea si avem cativa metri unde suntem nevoiti sa calcam in opozitie, pe peretii hornului. Ne distram putin tragandu-ne in chip unul pe altul din pozitii sugubete. hornul nu are insa nici o saritoare asa ca putem sa mergem legat pana la capat.

 In cele din urma parasim hornul, pe ultimii sai metri inierbati. In fata ochilor se deschide perspectiva culmilor fagarasene. Suntem la 1347 m altitudine. E ora 12:15 minute, la aproape 4 ore de la plecarea de la refugiu. Am iesit in fine la soare. Caldarea Hartopu Ursului a fost permanent in umbra, avand o expunere nordica. Asta ne-a avantajat putin pe horn unde pamantul inghetat bocna a fixat cat de cat pietrisul marunt aflat pe unele portiuni. Spre stanga se intinde cararea ce duce spre fereastra mica a Sambetei. Spre dreapta e cararea ascendenta pe care aveam sa o urmam si ce trece pe sub varful Hartopul Ursului. De aici se deschide perspectiva catre portita Vistei dar mai ales catre Vistea si Moldoveanu. 

Coboram pana la refugiul dinainte de portita. Facem si aici o pauza dupa ce inspectam refugiul. Daca totul ar fi fost ok, aici as fi preferat sa innoptam, dar lucrurile nu aveau sa stea chiar asa. Cu toate ca se simtea ceva mai bine, pentru Iancsi inca o noapte dormita in refugiu n-ar fi fost o optiune tocmai favorabila.  Mai mult decat atat, inca o tura de "serenade" nocturne nu ma tenta nici pe mine asa ca amandoi am convenit sa ne intoarcem acasa in aceeasi zi. Asta avea sa insemne o coborare de circa 1500 m din portita Vistei pana la masina si de mai bine de 1700 m de pe vf. Moldoveanu.

Valea Vistei e undeva sub picioarele noastre. Diferenta de nivel pana in creasta e de mai bine de 600 m, cam de trei ori cat de la Bucura pana in saua Bucurii. Urcarea pe Vistea e una ce arata destul de spectaculos. Pornim intr-acolo si ne angajam pe serpentina destul de abrupta.

 Urcam cu spor cei 200 m diferenta de nivel si la ora 13:48 suntem pe cel de-al treilea varf al Carpatilor - Vistea, 2527 m. Perspectiva ce se deschide spre vest e impresionanta. Culmile Fagarasului se intind pana aproape de orizont. Nu cunosc foarte bine masivul, dar recunosc imediat Vanatoarea lui Buteanu.

 Iancsi imi prezinta insiruirea celorlalte varfuri pana dincolo de Negoiu. Facem poze, stam putin si decidem sa plecam spre Moldoveanu. Vistea e un varf nedreptatit. Aflat in imediata vecinatate a numarului unu, nu are nici macar o borna mai de Doamne'ajuta. Doar un indicator cu sageti care ne spune incotro ne indreptam. Culmea care leaga cele doua varfuri e una nu foarte lata. Urcusul pana aici m-a solicitat putin asa ca trebuie sa fiu atent unde pun piciorul.

 Ajungem in "V"-ul dinainte de Moldoveanu. Aici e o coborare si apoi o urcare ceva mai abrupta. Vad ca sunt montate lanturi dar daca tot trebuie sa ma ajut de maini, nu o sa-mi ingradesc placerea de a simti sub degete racoarea pietrei. Iau betele de trekking intr-o mana si cobor in fundul "V"-ului. De acolo Iancsi ma ispiteste sa urc pe "varianta de iarna" adica direct in sus si nu pe cararea care "fenteaza" putin spre stanga. O fac cu multa placere.

 Revin in culme si in cateva minute suntem pe vf. Moldoveanu - 2544 m. Ma uit la cronometru. Ei, pe naiba, parca-i facatura. Sunt exact 6 ore de la plecarea din refugiul de pe valea Vistei. Daca vf. Vistea arata auster, vf. Moldoveanu e ca o sorcova. Cruci, steaguri, panglici, placi si placute, zorzoane si tot felul de nimicuri lasate acolo de cei ce l-au calcat. Pana si monede puse pe postamentul de beton. Deh, e cel mai inalt varf al tarii si probabil o anumita parte din cei ce trec pe acolo simt nevoia sa-si materializeze intr-un anumit fel vremelnica prezenta in acel loc. Facem pozele de rigoare spre toate cele patru zari si admiram privelistea culmilor si varfurilor ce ne inconjoara.

 Spre est se vad Bucegii si putin din Piatra Craiului iar spre vest, dincolo de ultimile culmi ale masivului se vede releul de pe Cozia si rotunjimile mult mai domoale ale Lotrului. Infulecam ceva dulciuri si stam de povesti. Nici nu ne dam seama cand au trecut 25 de minute. E vremea sa incepem drumul de intoarcere.

Sunt patru masive in Carpati cu varfuri peste 2500 m: Fagaras, Retezat, Parang si Bucegi. Acolo, pe Moldoveanu mi-a venit prima data ideea ca la anul sa incerc sa le fac pe toate. Vom vedea. Plecam la vale, pana in portita Vistei urmand acelasi traseu. De aici incepem lunga coborare prin portita, in serpentine si mai departe, spre fundul vaii Vistei. Inainte de plecarea de pe Moldoveanu mi-am pus genuncherele si bine am facut. Coborarea e destul de solicitanta iar genunchii mei trebuie sa suporte si kilogramele in plus ale rucsak-ului. Trecem prin portita, facem cele cateva serpentine dupa care traversam spre est, pe sub peretele masiv. Urmeaza o serpuire interminabila a cararii pana in fundul vaii.

 Urmam in continuare firul acesteia si ajungem la locul in care dimineata am inceput urcarea spre caldarea Hartopu Ursului dupa ce inainte am trecut pe langa muchia cu acelasi nume. Inainte de a ajunge la intrarea in padure simt ca incep sa ma doara talpile. Bocancii mei si-au facut treaba cu prisosinta in aceasta zi. Am fost insprat ca mi-am luat Barun-ul si nu pe cei de vara. Rigiditatea talpii m-a ajutat mult la numeroasele calcaturi pe muchiile ascutite ale sistului fagarasan dar acum incep sa platesc pretul acestei rigiditati. Am in rucsak pantofii de trekking cu care am urcat in picioare pana la refugiu in ziua precedenta dar nu mai am nici un chef sa-i schimb. O sa suport inca o ora si jumatate durerea ce-mi aminteste de un alt drum de aproape 30 de km facut in tinerete, tot in niste bocanci rigizi, intre Obarsia Lotrului si Petrosani. Intram in padure si facem un ultim popas la refugiul care ne-a fost gazda cu o noapte in urma.   

Bem apa si ne umplem pentru ultima data bidoanele. Strangem sireturile la bocanci si plecam la vale. Mai avem cel mult o ora pana la lasarea intunericului asa ca ne pregatim si frontalele pentru orice eventualitate. Talpile ma dor insa e suportabil asa ca voi continua pana la masina tot in bocanci care imi dau siguranta pe glezne, ceea ce e destul de important acum cand piciorul e oarecum obosit. Coborarea pe valea Vistei, prin padure e cumva contracronometru deoarece eu vreau sa prind ultimul tren pe aceasta zi din Alba Iulia. Ne ia o ora pana la masina si ajungem cu putin inainte de a fi necesar sa aprindem frontalele. Am facut 10 ore si jumatate, in total. Ziua e pe sfarsite, la fel si periplul nostru in Fagaras. Punem bagajele in masina si plecam spre casa. Acum e de-a dreptul intuneric. Noapte buna, Fagaras.

Ce ne face oare, pe unii dintre noi sa lasam comfortul atat de facil al civilizatiei in favoarea unei placi de placaj pe post de pat, a unei folii de cauciuc in loc de saltea, a unui sac de dormit ingust pe post de patura si calorifer totodata, a rucsak-ului in loc de perna, a unei lanterne protapite in frunte ca unica sursa de lumina in bezna noptii, a unor mese frugale luate in picioare in locul chiolhanelor zemoase servite tolanit vraiste, a unei cani de ceai fierbinte sau a apei de izvor in locul feluritelor bauturi de ragaieli porcesti provocatoare, a cerului instelat in locul televizorului cu "n"-spe mii de programe idioate, a mersului pe propriile picioare in locul autoturismului omniprezent, a vegetatiei aspre si zgaraicioase in locul gazonului impecabil din parcuri sau din propria curte ... si altele, cate si mai cate. Ce ne poate oare face sa ignoram simptomele si efectele unei boli, sa ne asumam voluntar bataturi, rosaturi, febra musculara, crampe, carcei sau chiar julituri ori lovituri dureroase ? Sa ne caram in propria spinare cele strict trebuincioase in loc sa inghesuim toate nimicurile inutile in portbagajul masinii, sa induram arsita, ploaia ori vantul sau poate si mai rau, viscolul crancen, zapada si gerul ?

Intr-o lume in care succesul a devenit mult mai important decat performanta si in care stress-ul e componenta a vietii cotidiene, probabil ca acesta e pretul pentru ceea ce niciodata nu vom putea cumpara cu bani. E pretul pentru experienta pasiunii pure. Unii suntem dispusi sa-l platim, dar oare cati suntem aceia ???

Hunedoara  28.10.2012

Ampoita - o zi plina

Iarna pasagera de la mijlocul lui septembrie ne-a stricat planurile pentru Fagaras saptamana trecuta. Pentru weekend-ul asta Stelica imi facuse o propunere pentru ceva in Cheile Turzii dar am reactionat cu intarziere fiind prins al dracului cu o gramada de treburi asa ca sambata seara cand am catadicsit sa-l sun avea deja alt aranjament. E loc de "bagat" in gaska dar iarasi suna a Ampoita si parca nu mai am chef sa ma duc pana acolo pentru jumatate de zi. Totusi dupa doua runde de discutii stabilim ca va fi o zi plina in care putem face mai multe chestii. Piti are chef sa se odihneasca asa ca varianta mea de rezerva, cu bicla, pica in coada listei cu optiuni. Pana la urma Ampoita e un loc bun pentru noi tentative si pentru "rupt gheara" vorba lui Steli. Vremea se anunta prielnica pentru duminica, 30.09.2012 si pe deasupra eu mai aveam o restanta care-mi ramasese in minte si nu-mi dadea pace. Venise timpul "sesiunii de toamna". 
Imi pregatesc bagajul pentru a doua zi. Cand scot papucii de catarat din cutia lor originala, revad acea inscriptie minuscula de pe capac, precedata de un semn al exclamarii, care tradusa liber, suna ceva de genul: "endrofinele secretate cu ocazia practicarii acestui sport (cel pentru care sunt destinati papucii) pot crea dependenta" !!! Prima data cand am citit acest mesaj l-am ignorat cu desavarsire. Analizand ultima perioada, atat in ceea ce ma priveste cat si pe cei din jurul meu, incep sa am motive serioase sa cred ca acel mesaj nu e pus acolo intamplator. 
Asez echipamentul in rucsak si leg casca si papucii de el. O sa am ocazia sa-mi probez si "strachina" pe viu, sa vad cat de tare o sa curga apele pe scafarlia mea cand m-oi screme acolo, pe stanca. Sper ca proba sa fie una la rece si sa n-am noroc de vre-o piatra care sa-i testeze duritatea. Cateva sandvich-uri si o sticla de apa completeaza bagajul.
Stelica urma sa primeasca duminica vizita unui vechi prieten si camarad de muntzomaneala care venea tocmai de la Arad insotit de prietena sa, cu dor de catarat, pe care din diferite motive il abandonase de vreo 10 ani. Doamna nu mai facuse niciodata catarare asa ca avea sa fie un botez inedit pentru ea si o revenire la pasiuni ale tineretii pentru el. 
Plec destul de dimineata si cu ceva inainte de 10:00 ajung la Alba Iulia. Stelica, matinal de felul sau, e gata, insa nu primise inca telefon de la prietenul sau asa ca mai tandalim putin pe la el. Intre timp imi da dispozitivul de filare si rapel pe care l-a cumparat de la Cluj. E mic si usor, cam cat jumatate din 8-ul de rapel. Il studiez putin dupa care telefonul suna. Aradenii sunt prin Aiud si vin incoace. Stabilim sa ne intalnim undeva in drumul spre Ampoita, asa ca noi plecam spre iesirea din Alba. Ne oprim la marginea orasului si ii asteptam pe terasa unui han. Intre timp Steli imi spune ca s-a inteles si cu Iancsi sa vina, insa el va ajunge doar dupa pranz. Nu asteptam mult si companionii acestei zile, apar. Facem cunostinta, schimbam cateva vorbe dupa care decidem sa nu mai pierdem vremea si ne indreptam spre Ampoita. Ajungem in cateva minute, parcam masinile si ne pornim spre locul de catarat. Ritualul e acelasi, Stelica pune mansa dupa care, pe rand, incepem sa ne cataram. Pentru Cornel e revenirea la o pasiune mai veche si chiar daca nu s-a mai catarat de cativa ani buni, treaba asta e ca mersul pe bicicleta. Regaseste repede placerea de a se catara, de a pasi pe stanca cu delicatetea unui balerin, atingando doar cu extremitatile membrelor. E o placere deseori dureroasa, atunci cand toata greutatea corpului se sprijina pe doar cativa centimetri patrati. Efortul izometric duce nu de putine ori muschii la limita, un tremurat incontrolabil punand stapanire pe ei. Atunci nu mai prea ai timp, ori gasesti repede solutia urmatoarei miscari, ori cazi. Traseele de pe fata cu mansele de picior sunt oarecum atipice calcarului, cu muchii si suprafete destul de framantate. Dupa semnele de la baza imi pare ca aici a fost odata o cariera. Stelica e de aceasi parere. Lipsesc aproape complet alveolele, clepsidrele si alte chestii specifice peretilor de calcar. Dupa Cornel urmeaza Claudia.

 Nu s-am mai catarat niciodata dar muntele si stanca nu-i sunt deloc straine. Adaptarea e foarte rapida si o urmaresc cu admiratie cat de bine se descurca. E disciplinata (nu ca mine) si asculta sfaturile primite de la cei de jos. Reuseste sa faca toate mansele de picior. Alternam la catarat, asigurat, fotografiat si odihnit. Asa e mult mai bine, imi prieste de minune. Am pierdut numarul manselor pe care le-am facut. 

Ultima e una care prezinta o mica surplomba si e cea mai dificila dintre cele facute azi. Stelica o trece. Cornel nu. Claudia nici nu se gandeste sa o incerce, dupa care urmez eu. Am studiato din ochi si mi-am facut un plan cum sa o atac, inclusiv cu un acrosaj de calcai .... daca o sa fiu in stare !!! Incep sa urc si inainte de a ajunge la partea cea mai dificila nu sunt atent, ma dezechilibrez si cad. Raman in coarda si Stelica incepe sa ma coboare. Ii strig sa nu ma lase jos ca mai incerc odata. Reiau catararea si ajung sub surplomba. Ma pozitionez bine si reusesc sa apuc prizele de deasupra ei. Sunt intins ca o rama, stau pe varful degetelor de la picioare si gambele imi sunt incordate la maxim. Incerc o ridicare dar imi dau imediat seama ca nu mai am suficienta energie si pe deasupra risc sa-mi paraie iarasi tendoanele daca incerc sa ma salt printr-o smucitura. Stelica ma incurajeaza dar nu-mi doresc sa termin aici ziua de catarat din cauza unui supra-efort asa ca-l rog sa ma lase jos. Acum stiu cum voi aborda acest pasaj data viitoare.

 Cobor si ma odihnesc putin, cu atat mai mult cu cat urma sa  rezolv o chestia amanata de data trecuta. Mai stam de povesti si hotaram sa facem toti 2-erul acela de 2 lungimi de coarda. Au trecut 4 luni de la prima mea catarare si sunt increzator ca voi putea face acest traseu ca si cap de coarda. Ne impartim in 2 echipe. Prima va fi formata din Stelica, cap, Claudia la mijloc si Iancsi imediat in urma ei, pentru a-i da sfaturi si a o ajuta daca va fi nevoie. Cea de-a doua echipa va fi formata din Cornel, secund si cu mine, cap. Ne mutam la baza traseului, pe peretele estic. Soarele, care pana acum a stat mai mult ascuns dupa o panza de norisori firava dar suficienta cat sa-i filtreze razele astfel incat noi sa ne simtim confortabil, a iesit acum si incepe sa arda. Nu-mi mai scot papucii de catarat si rau fac deoarece am ceva de asteptat pana voi intra in traseu si chiar daca s-au mai asezat pe picior, aveau sa ma chinuie putin pana sus. Stelica pleaca primul, nu mai pune bucla in primul spit care e cam aiurea pozitionat deoarece provoaca o frecare serioasa a corzii. Nu dureaza mult si-l pierdem din vedere si ceva mai tarziu il auzim piuind, ceea ce inseamna ca a ajuns in regrupare, s-a asigurat si e gata sa-i fileze pe cei ce vin dupa el. Pleaca si Claudia urmata la cativa metri de Iancsi. Inainteaza cu prudenta dar nu au nici o problema. Noi asteptam sa treaca de traverseul spre dreapta care e pasul traseului. Ne cam ia naiba de cald deoarece soarele se incapatineaza sa stea deasupra noastra. Incep sa simt papucii in picioare asa ca la primirea semnalului ca putem sa incepem sa urcam si noi, nu mai am nici o ezitare, iau rucsak-ul in spate si o tulesc la deal. Prima portiune e banala, chiar daca e cam friabila si trebuie sa ai putina atentie unde pui piciorul. Trec de primul tufis si incep sa traversez stanga. Am deja mai bine de 10 m sub mine si inca n-am ajuns la prima asigurare. Prizele sunt bune si nu-mi pun nici un fel de probleme. Echilibrul e ok. Coarda vine de jos si asta e ceva inedit pentru mine. O repozitionez din cand in cand pentru ca sa nu-mi vina printre picioare. Gestul e oarecum fara importanta deoarece nu sunt asigurat inca in nici o bucla asa ca rezultatul unei eventuale caderi ar fi acelasi. Simt un sentiment  identic cu cel perceput in abruptul nordic al Retezatului. Nu e vorba de teama ci mai degraba de o intensificare accentuata a concentrarii asupra fiecarui gest. In minte imi revine gandul "acum n-ai voie sa gresesti". Fac traversarea si ajung la prima bucla, prin care trec coarda. De cum lucrurile stau oarecum altfel. Spun oarecum deoarece o cadere, chiar daca nu se mai pune problema de a-mi fi fatala, cu siguranta mi-ar provoca o gramada de julituri, belituri si poate si fracturi, asa ca nu e cazul sa las "garda jos". Pornesc dreapta, mai asigur odata dupa care urmeaza pasul, acea traversare ceva mai expusa. Urmatorul spit e dupa ea asa ca aici daca pic se va lasa cu balans si probabil cu juliturile de rigoare. Imi reamintesc faptul ca ultima data cand am facut acest traseu cu Nicu si Iancsi m-am cacarit putin in acest punct, negasind o priza de mana care sa-mi confere cat de cat siguranta. De data asta sunt decis sa merg mai mult la echilibru asa ca ma angajez in traversare. Spre mirarea mea n-am nici o problema sau emotie. Pe ultimii doi pasi inainte de a ajunge la urmatoarea asigurare corda se intinde si din cauza frecarii simt cum ma cam tine. E o senzatie destul de tampita ca atunci cand esti intr-un echilibru destul de relativ sa simti ca ceva te trage in jos si parca incearca sa te scoata din pozitia si asa destul de firava pe care o ai. Zic ceva in gand despre un paste si o mama, asa, la modul general, dar merg mai departe fara consecinte si ajung la asigurarea de la capatul traversarii. De aici urmeaza o portiune ascendenta printr-un fel de culoar. Urc fara nici un fel de probleme si in cele din urma ajung in regrupare.

 Sub pomuletul ce se afla aici, cei trei din prima echipa stau destul de inghesuiti, incercand sa imparta umbra. Ca sa nu ne inghesuim si mai mult, Iancsi o tuleste in sus, pe cea de-a doua lungime de coarda. Eu ma sigur si-mi scot casca de pe cap. Sunt leoarca, soarele asta m-a inebunit si nici aici nu stau tocmai la umbra ca lumea. Papucii ma strang de-a binelea dar nu-mi vine sa ma descalt de tot asa ca doar ii desiretez. Senzatia de comfort e partiala dar e mai bine decat nimic. Piui si Cornel pleaca si el. Stelica are o pozitie mai buna langa pom si il asigura el. Eu ma rog ca soarele sa intre in nori dar ma rog degeaba. Nu dupa mult timp apare si Cornel. E incantat de traseu si remarca faptul ca nu-i tocmai o plimbare prin parc, cu toate ca traseul e cotat doar cu gr. 2. De fapt acum cand m-am mai documentat, am un mic dubiu deoarece am gasit pe net o descriere a traseelor de catarare de aici, pe care cel care l-am parcurs noi, denumit "Central" e dat ca fiind de gr. 3, cel putin pana in prima regrupare. 

E mare inghesuiala acum, aici sub pom asa ca Stelica si Claudia pleaca in ce-a de-a doua lungime care e mai scurta si mai usoara. Ajung sus destul de repede dupa care plec si eu, tot cap, in sus. E o portiune destul de scurta de catarare elementara dupa care ies pe o zona friabila ceva mai putin inclinata si in final pe platoul din varful turnului. Mi-e cald de mor si mi-e si sete.

 Ajung langa cei din prima echipa si abia acum constat ca am parcurs cea de-a doua lungime cu papucii desiretati. Ma descalt de-a binelea si picioarele mele au parte de o binemeritata destindere. Vine si Cornel, acum suntem toti asa ca putem sa ne tragem sufletul, sa schimbam cateva impresii, sa ne adapam si sa facem pozele de rigoare.

 E cald ca dracu asa ca hotaram sa nu mai pierdem timpul si sa coboram undeva la umbra. Trecem de cealalta parte a turnului, pentru rapel. Stelica pregateste tot ce trebuie si coboara primul, cu tot cu aparatul de fotografiat dar fara rucsak-ul propriu pe care constata ca l-a uitat doar dupa ce ajunge jos. Ii propun in gluma sa i-l arunc dar nu-mi agreaza propunerea spunand ca are in el telefonul. Si fara telefon, tot nu-l aruncam ! Cornel il ia peste a lui si face din ambele, partial pline, cat unul adevarat. Pentru Claudia, rapelul e o alta "miscare" in premiera asa ca o asiguram cu o a doua coarda de sus. Se descurca insa foarte bine si ajunge jos fara probleme. Iancsi inoada cele doua corzi urmand ca noi sa facem rapel pe ambele. Primul pleaca pe ele Cornel, urmat de Iancsi. Eu raman ultimul si cu toate ca Stelica imi striga de jos sa fac rapelul pe opt deoarece pe dispozitivul de filare o sa vin foarte greu, ma incapatinez sa vad cum e. Dupa ce Iancsi ajunge jos, ma prind pe coarda, ma dezasigur din bucla si plec la vale. Stelica a avut dreptate, deoarece ambele corzi sunt ceva mai groase, in pozitie normala, cu Suttle-ul prins direct de caraba de la ham, pot sta atarnat fara a tine mana pe corzi, atat de mare e frecarea. Pentru a cobori trebuie sa procedez oarecum invers decat la opt, adica sa ridic de coarda pentru a micsora frecarea si a putea cobori. 

Ajung jos unde Claudia si Cornel isi iau ramas bun de la noi, ei avand un drum mai lung de parcurs, pana acasa, la Arad. Noi trei ne tragem la baza primului turn, la umbra, unde ne apucam sa infulecam cateva sandvich-uri. Ne muiem putin dar, inainte de a adormi pe iarba, ne mobilizam cu gandul de a mai face ceva. E putin trecut de ora 15 PM si timp ar mai fi. Stelica propune sa incercam un V-ar numit "Cufurin" - haoiasa denumire !!! Ca de obicei, el urca primul si pune mansa, dupa care coboara.

 Urmeaza Iancsi care pare putin distrat si inainte de pasul traseului scapa o priza si cade in coarda. Reia cu indarjire, trece si ajunge sus.

 Dupa ce coboara imi vine si mie randul. Parca incep sa resimt putin oboseala unei zile pline si am ceva indoieli ca o sa reusesc sa merg pana sus. Totusi sunt decis sa incerc. Schimb insa abordarea si voi incerca sa merg cu minimum de efort. Asta inseamna ca n-am sa smucesc, n-am sa fortez dar in schimb voi duce echilibrul pana la limita. Incep sa urc si chiar daca peretele e vertical inaintez bine. Echilibrul e cam "la mustata" dar reusesc sa nu duc efortul la limita. Prizele sunt destul de mici si incerte. Am strania senzatie ca sunt ca o omida pe trunchiul unui pom. Iancsi imi striga de jos: "... daca te incalzeste cu ceva, sa sti ca eu acolo am cazut". Ma umfla rasul. Bineinteles ca nu ma incalzeste cu nimic, dar incerc sa fiu atent si trec, inclusiv de pas. Ce urmeaza de aici in sus e o urcare usor dreapta ce nu-mi pune nici un fel de probleme. O parcurg si ajung in top.

 Stau sa-mi trag sufletul timp de cateva secunde dupa care solicit sa fiu lasat jos. Gata, pentru azi a fost destul. O zi cu adevarat plina  care mi-a mers la suflet, intr-o companie pe masura. Strangem lucrurile si ne despartim de Iancsi care a parcat masina in alta parte. 
Am comiso si pe asta. O experienta noua, senzatii noi. Probabil va mai trece ceva timp pana cand o sa ma incumet sa pun o mansa sau sa merg intr-un traseu mai serios ca si cap de coarda, dar primul pas a fost facut. E oarecum altfel, dar sunt convins ca in mare parte tine si de obisnuinta. Probabil ca cel mai greu e de facut pasul psihic. O cadere in cap de coarda e referinta in catarare. O spun fara insa ca sa mi-o si doresc !!!
La intoarcerea spre Alba Iulia, in masina, impreuna cu Steli, constatam ca ceva pute !!! Acel "ceva" suntem noi, fara dubiu, ceea ce va impune masuri de urgenta dupa ce ajungem la casele noastre. Pana atunci insa ne distram pe tema asta. N-am obiceiul sa iau autostopisti, chiar daca sunt sigur in masina, insa de data asta cu siguranta nu voi opri nici daca face autostopul miss Univers !!!
Ma despart de Stelica si plec spre casa la amurg, nu inainte de a o suna pe Piti pentru a-mi exprima dorinta sa-mi puna macar trei sticle de bere in frigider. Un gest inutil dealtfel, deoarece ea le pusese deja. Stie prea bine ce tine pe langa casa ....  


Hunedoara 06.10.2012