Tura soft de 8 ore si 1100 m diferenta de nivel

"Nu iti planifica niciodata ceea ce nu poti face, 
mai bine fa ceea ce nu ti-ai planificat"


                              Proverb idiot


Ma cam saturasem de asteptat sa se compacteze zapada. Cele cateva tatonari in zilele dedicate skiului de partie imi dadusera ceva indicii vagi despre modul in care evolua consistenta zapezii. Dorinta de a urca in caldari ma tot imboldea, pe de o parte. Incalzirea brusca si cantitatea mare de zapada precum si sfaturile unor prieteni ma determinau sa fiu precaut. "Datul cu avalansa" nu   era un gand care sa ma incante.
Asadar, ma sfatuiesc cu Stelica, ca doi oameni citavi la cap ce suntem, mai amanam o iesire care nu prea parea sa se potriveasca acum, din mai multe puncte de vedere si ne decidem, pana una alta pentru o iesire mai lejera, cu principalul scop declarat de a ne praji putin la soare. Cum eu verificasem cu o saptamana in urma intrarea in caldarea Steviei dinspre refugiul Condor si totul parea in regula, stabilim pentru 25.03.2012 o iesire "in zona", adica sa scoatem nasul din padure dincolo de refugiu si dupa aia ... mai vedem noi, pe ce bolovan ne-om tolani la soare.
Dimineata de sambata se arata promitatoare, primul si cel mai important element din ecuatie era ok - senin complet. Regrupam in Hateg si cu putin dupa ora 10:00 incepem urcusul dinspre Rausor. Vesti bune primite de la cei din Salvamont cum ca un grup numeros intrase in traseu mai de dimineata si cararea e bine batatorita ne ridica si mai mult moralul.
Inaintam bine si in cam o ora si jumatate iesim din padure. Zapada buna, tine, nu ne afundam aproape deloc. Facem o prima oprire, ne adapam, mai ne tragem in chip si imbiati de urmele foarte bune o luam la deal, pe coasta Lolaii, aproximativ pe directia in care vara urca acea carare ce iese in culme.

Vremea e splendida. Urcam bine si pe la 2/3 din panta ne oprim pentru cca. 20 de minute. Mancam si ne tragem putin sufletul dupa care continuam urcusul. Acesta continua piezis, castigam in continuare inaltime, mai balaurim peste niste jnepeni, zapada incepe pe alocuri sa fie viscolita si in cele din urma ajungem in creasta, aproape in acelasi loc unde iese cararea de vara.

 Am prostul obicei de a nu ma uita la ceas, asa ca acum, cand scriu, habar n-am cat am facut pana acolo. Pe tot parcursul, de la iesirea din padure si pana aici am vazut multa lume in creasta, urcand pe Retezat dar si vis a vis, pe Preluci am vazut si auzit pe unul care tot urla si chiuia pe acolo. Mai tarziu aveam sa aflu si cine fusese, previzibil oarecum dar la momentul respectiv nu m-am gandit la el. Era amicul meu Calin, care, pe ski de tura alesese varianta urcarii pe Valereasca pentru a iesi mai apoi in culmea Preluci. Povestisem cu el despre aceasta intentie ce o avusese cu o saptamana mai inainte dar nu o materializase atunci.
Indiferent de care parte a caldarii te-ai afla, vf. Retezat o inchide maiestos cu a sa impozanta (si tentanta) "The north face". Imediat dupa ce incepem sa urcam pe creasta Lolaii spre Retezat ne intalnim cu un puhoi ce coboara de pe varf.  Multi, bine echipati. Ne salutam iar unii ne intreaba cu oarecare ingrijorare daca vrem sa urcam varful. Drept e ca am fi vrut noi dar plecati fiind la plimbare n-am luat nici coltarii, nici pioletul si nici un capat de coarda, iar peste toate astea ora era cam inaintata si riscam sa fortam lucrurile, cu atat mai mult cu cat zapada dadea tot mai multe semne ca pe hornul final ar putea fi ingetata. Ne-am oprit inainte de acesta, acolo unde pe fata ce coboara spre caldarea Stanisoarei am gasit in iunie acum 3 ani (parca) un minunat covor de bujor de munte, dupa ce urcasem cam de-a busilea de la taul Steviei pe hornul care iese direct in acel loc. Altimetrul imi arata 2304 m.

Hotaram sa ne intoarcem. Facem o scurta oprire, poze si o luam indarat. Cu opriri cu tot pana aici facusem cam 5 ore. O umbra de regret flutura pe chipul fiecaruia dar ramanem rezonabili si nu riscam nimic.
Incepem sa coboram, pana pe la jumatatea pantei pe pe fata vestica a Lolaii totul merge bine, dupa care zapada devine tot mai moale si ne afundam tot mai des pe langa cate un jneapan sau bolovan. Eu dau marunt din buze, ne mai oprim ca sa ne extragem cate un picior intrat in zapada pana la sold si tot bombanind ajungem la intrarea in padure.

Facem o scurta vizita la refugiul Condor dupa care ii dam la vale in continuare. Zapada tot mai moale si urmele pe carare tot mai framantate. Ii suspectam pe cei dinaintea noastra de mers in stil ciurda dar nu ne suparam prea tare deoarece si sub noi zapada se rupe tot mai des. Aceasta isi schimba consistenta, era apatoasa si totodata oarecum nisipoasa, fugind in toate directile. Coboram cu grija si cu toate acestea, pe portiunea aceea mai inclinata din padure trag doua cururi de pamant, sau mai exact de gheata, ca zapada se dusese de pe ea odata cu picioarele mele. Nu sunt avarii si ma impac cu ideea ca cele doua trante sunt in compensatie pentru faptul ca in aceasta iarna n-am tras nici una pe partie, la ski.
Ajungem inapoi la masina dupa cca. 8 ore de la plecare. Altimetrul imi spune 1147 m. Suntem rosii ca racii fierti si plini de buna dispozitie. Valea Rausorului ne incnta la coborare cu pajisti de ghiocei si branduse. O invitatie pentru ziua de duminica ce aveam sa o dedicam inchiderii sezonului de ski.

Pe spinarea inzapezita a balaurului

Planul cu Creasta Oslii il aveam in cap de ceva vreme. Fusesem pe vf. Oslea de doua ori, ambele dati in conditii de vara, urcand din pasul Jiu-Cerna. De fiecare data mi-a parut o plimbare, o tura neverosimil de usoara. Mi-a casunat pe o tura de iarna in ziua cand m-am gandit sa speculez un acces mai facil spre creasta, ca urmare a unui concurs organizat in zona. Dupa ce-am pus la punct detaliile cu Stelica, am stabilit ca in 06.03.2012 sa facem tura, impreuna cu inca doi prieten de-ai lui, mari amatori de munte. 

Toate bune si frumoase, prognoza meteo perfecta. Plecam cu noaptea in cap, ne adunam in Calan pe la cinci si jumate dimineata, ajungem cu bine la locul faptei - Vechiul canton silvic Campusel ... pe un drum care in ultimii sai kilometrii a fost mai mult pationar. La 08:00 intram in traseu, pe valea Ursului. Destul de frig, se lipeau narile ... undeva pe la minus 15, daca nu mai bine. Pornesc cronometrul. Prima parte a traseului - buna, zapada batuta, inaintam destul de repede ... insa nu exact pe unde arata harta celor cu concursul ci mai in dreapta, spre vest. Imi era tot mai clar ca nu o sa urcam in creasta acolo unde mi-as fi dorit, dar inca trageam sperante. Dupa vreo ora de mers pe vale, prindem un bot de culme, impadurit, pe unde continuau ceva urme, nu foarte convingatoare, dar ce urmau un marcaj facut cu ceva banda pentru delimitari. Panta devine ceva mai aspra, mai rupem noi urmele, ne mai afundam, mai bombanim si cam in 20 - 30 de minute iesim din padure. In fata noastra, pana sub culmea principala, un plai in urcare tot mai accentuata cu urme tot mai vagi. Incepem lupta, Stelica deschizator de drum. Zapada pana pe la genunchi, cu crusta, mai mare placerea. Din cand in cand se ducea dracului piciorul pana la sold cu chinul de rigoare al extragerii ulterioare. Panta nu arata prea incantator, cu placi de vant din loc in loc. Gandul la o avalansa nu era tocmai cel mai vesel imbold pentru a inainta. Daca era sa plece, crusta de la suprafata nu ne prea dadea mari sperante, masina de tocat gata pregatita. Totusi ne mai imbarbata faptul ca nu se vedea nici o urma ca zapada sa fi plecat pe undeva, nici macar pe fetele mai inclinate si pe deasupra era inca destul de frig. Doar sunetul de gol de sub pasi cand mai traversam cate o placa de vant ne dadea oaresce fiori. Castigand altitudine am vazut ca cei cu concursul alesesera pana la urma sa urce pe o culme mai in dreapta noastra, spre vest, ce parea oarecum mai blanda. Noi eram undeva la mijloc, intre planul initial - ce trebuia sa ne scoata pe vf. Coada Oslii si realitatea finala, care ducea undeva pe la mijlocul culmii principale. Spre capatul urcarii zapada a devenit tot mai tare si cand am simtit ca nu mai pot sparge crusta cu varful bocancului, m-am oprit, mi-am pus coltarii si am scos pioletul. Speram ca de acum sa inceapa distractia. Pana in culme n-am mai avut mult, probabil inca vreo 15 minute. Ne ridicasem deja bine, vedeam creasta ce venea in urcare dinspre est, iar in capatul ei, vf. Coada Oslii. Am injurat in barba, ratasem cam 1/3 din ea, fara a mai pune in socoteala Coada Oslii, dar asta era, "bine si asa rau" mi-am zis. In creasta ne-am oprit vreo 10 minute, intr-un loc unde vantul doar adia, am mancat ceva, ne-am rehidratat si am privit de jur imprejur.

O zi superba dar nu cu o vizibilitate perfecta. Se vedea totusi, de la Paring si Sureanu inspre est pana la Muntii Mehedintului, Godeanu si Tarcu in sud-vest si vest. In fata noastra, spre nord - nord est, spectacolul Retezatului in toata frumusetea lui hivernala. Spre sud, in pacla, campia Olteniei. Plecam mai departe, spre vest, pe creasta. Pa fata sudica, care e mai inclinata, cornise aproape in continuu, cand mai mari, cand mai mici. Tinem distanta de rigoare. Marea surpriza e faptul ca, fata de ceea ce ma asteptam, creasta e mult mai usoara.

Zapada viscolita nu ne pune deloc probleme, in unele zone fiind rasa pana la firul ierbii. Coltarii isi fac datoria si imi confera siguranta pe portiunile ingetate, pioletul il folosesc mai mult de fandoseala, ca tot pusesem pe rucsac unul dintre betele de treking. Incet, incet, dupa o gramada de pauze pentru filmat si fotografiat, incepem sa ne apropiem de vf. Oslea. Baietii tot inaintea mea, eu codas, preocupat cu filmul si pozele. Urcusul pe varf e o nimica toata, nici nu-mi dau seama cand ajung sus, unde companionii mei ma asteptau deja. Facem pozele de rigoare, ne mai foim putin, admiram inca odata peisajul in cele patru zari dupa care ii dam domol la vale, tot pe creasta, pentru a ne angaja mai apoi in ultimul urcus, spre vf. Pestisanu, cel care incheie creasta in extremitatea sa vestica. In circa 15 - 20 de minute suntem pe varf. O ultima privire in zari dupa care incepem coborarea, direct spre Piatra Traznita, pe fata nordica, nefiresc de viscolita, unde peticele de iarba alterneaza cu zone inzapezite, fara ca acestea sa ne puna vreo problema. Coboram rapid si ne regrupam langa Piatra Traznita. Aici scoatem coltarii care nu mai sunt de nici o trebuinta, leg si pioletul, ca tot l-am plimbat aproape degeaba, mai ciugulim cate ceva si plecam la vale.

Portiunile de zapada inca alterneaza cu cele de iarba, dar zapada e mai groasa, unde nu putem fenta, ne bagam pana la genunchi. Urme ... ioc. Coborarea spre Pasul Jiu-Cerna e un dans prin si pe zapada. Portiunile de zapada tare, in care crusta ne tine .... pe unii mai mult, pe altii mai putin, alterneaza cu zone in care ne afundam temeinic, pana la genunchi si peste. Pe finalul coborarii, prin padure, ne-a mai fugit piciorul pe langa cate un bradut ingropat in zapada, de ne-am trezit infipti pana la brau. In pas ... nici urma de vreo urma !!!! Mai facem o pauza, ne mai alimentam cu cate ceva si plecam la vale. Dupa socotelile mele cel putin vreo 4 - 5 km pana la masina. Ne-am aliniat in sir indian si am inceput sa rupem pe rand, cate 5 minute fiecare. A mers bine coborarea, mai povestind, mai cu mici opriri, am parcurs toate serpentinele pe care vara le urcasem si coborasem cu Loganul. De la Casa de vanatoare Campusel drumul - deja pe portiunea asfaltata, era deschis ... cu ceva portiuni de gheata. Dupa inca un kilometru am ajuns la masina. Cronometrul, pornit la placarea in tura, imi indica exact 9 ore. Intoarcerea spre casa e fara istoric.Si acum, in concluzie: doua mici dezamagiri, traseul de urcare ce speram sa ne scoata mai spre est si dificultatea crestei, mult sub ceea ce ma asteptam sa fie. Marea satisfactie a frumusetii peisajului in mantie alba, bucuria efortului fara compromisuri in conditii de iarna, placerea unei companii cu oameni de munte adevarati si nu in ultimul rand, personala inexplicabila si perpetua fascinatie a Oslii, un munte in afara lumii dezlantuite, singuratic, solemn. Un loc al regasirii de sine.