La 55 de ani, pe un varf de peste 5000 m altitudine - Ararat - 5137 m

... vantul urla dement si bucati zdremtuite de nori imi aleargau pe langa tample. Gheatza scrasneste sub coltari, insa nu pot sa-i percep sunetul ci doar vibratiile pe care le simt in talpile bocancilor. Aproape complet inghitite de peisajul obscur si nedefinit, in fata mea la doar cativa metri, abia reusesc sa deslusesc, vag, siluetele coechipierilor. In acest tablou de inceput si sfarsit al lumii, aud pe cineva cantand. Imi pare ca am innebunit, insa nu e asa.

Ciulesc urechile si  reusesc sa disting sunetele unui cantec cu acorduri prelungi, orientale. Imi dau seama ca cel ce canta e Zeki, ghidul nostru si ca de fapt nu e o melodie obisnuita, ci mai degraba o incantatie religioasa.

 Sunt pe ultima panta a ghetarului. Mai am de facut cativa pasi in momentul in care nivelul capului  depaseste linia culmii.  Un roi de ace de gheatza ma napadete, biciuindu-mi fara mila fatza si obligandu-ma sa las fruntea  jos, intro incercare reflexa de a ma apara. Ma opresc pret de cateva secunde sa-mi trag sufletul inca odata. Apoi  pasesc mai departe ... 4, 3, 2, 1. Un vis purtat in suflet de mai bine de un an se face tzandari, reagregandu-se instantaneu intro realitate care ma copleseste. Sunt pe varf.

La sfarsitul anului 2012 imi incoltise in cap pentru prima data ideea de a urca un varf cu adevarat inalt, unul unde zapezile nu se topesc niciodata. Deoarece in anul urmator aveam sa implinesc jumatate de secol, incerc sa corelez evenimentele si incep sa planific o ascensiune pe Mont Blanc, pentru vara anului 2013. Piti vrea sa-mi faca o surpriza si ma inscrie pentru o expeditie pe cel mai inalt varf al Alpilor. Cu doar cateva saptamani inainte de data preconizata, dealtfel foarte apropiata de cea a aniversarii mele, expeditia se anuleaza.

Inceputul verii anului 2017. La 5 ani de la prima tentativa, imi revine gandul de a urca un munte mare si ma gandesc iarasi sa leg evenimentul de cel al zilei de nastere. In anul urmator aveam sa fac 55 de ani si era o buna ocazie. In capul meu se face  o conexiune poate putin bizara si-mi zic ca la 55 de ani „ar fi cazul” sa urc un varf de peste 5000 de metri altitudine. Prima optiune a fost Elbrus-ul, cel mai inalt varf si totodata cel mai inalt vulcan al Europei. Din nou, caut sa aflu  cat mai multe detalii.

In primele zile ale lui septembrie 2017, Cornel se intoarce din Thailanda si fotografiaza din avion miticul Ararat, aflat in estul extrem al Turciei. Ne trimite poza, iar clipa in care o vad reprezinta momentul zero al acestei povesti.

Dupa o documentare si evaluare de cateva zile imi schimb optiunea si ma decid pentru acest varf. Motivele o sa le insirui pe parcursul naratiunii.

Ce a urmat pret de aproape un an de zile a fost adunarea gastii, incepand cu Steli si mai apoi cu Cornel. Alte cateva variante au fost din capul locului incerte si nu s-au concretizat. Eram intro forma fizica buna dar care trebuia cel putzin mentzinuta daca nu chiar imbunatatzita. Am inceput in acest scop ture de antrenament prin Carpatzi. Trebuia sa-mi fortzez limitele pentru a nu avea probleme acolo, cel putin din punct de vedere fizic. Vroiam sa am sub control, pe cat posibil, toate elementele pe care le cunosteam si le puteam influentza, avand in vedere ca oricum urma sa ramana un mare semn de intrebare asupra ascensiunii pe un cincimiar: compoartamentul organismului la acea altitudine. Cel mai inalt varf urcat in Carpatzi, Moldoveanu, era la jumatate din inaltzimea Araratului. In Alpi, la ski, nu trecusem de 3000 m altitudine, iar acolo, am ajuns mecanizat si am coborat imediat pe partii amenajate.

Am ales Araratul deoarece aflasem ca nu pune probleme tehnice deosebite. Era perfect pentru un debut la mare altitudine. Aspectul mitic al varfului dadea un plus de culoare.

Timpul a zburat iar aranjamentele expeditziei fusesera facute. Cu doua saptamani inainte de data plecarii am inceput sa pregatesc lista cu cele necesare. M-am intalnit cu Steli, am dezbatut impreuna listele facute separat, incercand sa optimizam incarcatura. Cornel si-a adus si el contributzia, online, astfel incat sa nu caram aiurea aceleasi lucruri care le puteam pune la comun.

Am pregatit tot ceea ce aveam nevoie si am avut prima surpriza neplacuta: la mine nu incapeau toate in rucsac !!! Doar bocancii de iarna ocupau jumatate din spatiu.

Noroc ca mai aveam timp si mi-am comandat unul mai mare, de 80 l care a venit relativ repede. In el am bagat tot si inca mai era loc. Rucsac cat un sifonier !

Ziua plecarii: 23.Iulie.2018. Cornel vine de la Arad si ma „salta” de pe drum. Mergem apoi la Alba Iulia de unde il luam pe Steli. Bagajele deabia incap in portbagajul „vaporului” de Citroen C5.

Ajungem cu bine spre seara la Bucuresti. Deoarece avionul pe care urma sa-l luam era doar catre dimineata, tragem la actorul Marian Ghenea, bun prieten cu Cornel si Steli, care ne primeste pe totzi ca pe niste fratzi. Innoptam la el si la ora 04:00 AM suntem in aeroport. Aici aveam sa completam echipa, intalnindu-ne cu colega noastra de expeditzie, Areta Stefania.

La 05:55 AM ne-am imbarcat .... sau „imavionat”. Dupa vreo doua ore, cu toate intarzierile de rigoare datorate vremii neprielnice, aterizam la Istambul. Orasul e mohorat, ploua in rafale si vantul cam da peste cap programul de zboruri. Avem de asteptat cateva ore bune pana la cursa de Van ce urma sa ne duca in estul extrem al Turciei. Din pacate in Van nu exista punct vamal asa ca trebuie sa preluam toate bagajele aici la Istambul si sa le transferam noi la terminalul de zboruri interne. Avem ceva de hamalit cu rucsacii de 20 kg fiecare si credeti-ma Ataturk Airport numai mic nu e !!!

Timp insa avem suficient, zborul de Van e la 14:05 PM asa ca pierdem vremea cum putem, mai putin Cornel care o fructifica la maxim, adica doarme in orice pozitie.

Vine si momentul imbarcarii. Vreo jumatete de ora ne foim pe pista dintro parte in alta deoarece vantul isi tot schimba directia. Pana la urma decolam in tromba si ajungem cu bine la Van, cam cu o ora intarziere. Aici vremea e frumoasa, soare si cald, poate prea cald. La iesirea din aeroport ne asteapta soferul uni taxi ...marca Duster !!!

Incarcam bagajele prin indesare si plecam spre Dogubayazit, orasul de la poalele Araratului unde avea sa inceapa cu adevarat aventura noastra. Intre Van si Dogubayazit sunt cam 180 km. Soseaua e foarte buna, pe patru benzi si soferul nostru „birjareste” masina fara mila. Peisajul ce ne defileaza prin fatza ochilor e unul specific podisului Anatoliei, oarecum similar cu ce vazusem in zona Aknara cu ceva ani in urma.

Ajungem in cele din urma in Dogubayazit,  aflat la 1600 m altitudine, un oras care desi nu pare, are aproape 100.000 de locuitori. Ne oprim in centru unde ne intalnim cu ghidul nostru, Zeki Saltik. Urbea are aspectul specific unei asezari orientale, animat, colorat, galagios,cu multa forfota.

Facem cunostinta cu Zeki si ne reimbarcam in Duster, claie peste gramada, totzi 6, pentru o scurta calatorie pana la un restaurant din apropiere unde Zeki ne invita sa luam cina. Servim preparate culinare specifice, ceea ce pe mine ma incanta la maxim. In nici un loc pe unde am umblat pana acum, nu am mancat mai bine ca in Turcia. Si de aceasta data, chiar daca suntem in zona kurda, bucataria cu specific oriental nu se dezminte. Ceea ce avea sa urmeze in urmatoarele zile urma sa-mi intareasca dealtfel, convingerea.

Sfarsitul zilei ne gaseste la hotelul in care suntem cazati peste noapte. Ne intindem in paturi cu gandul ca in urmatoarele zile o sa le ducem lipsa.

Dimineatza ne trezim devreme, servim micul dejun si facem ultimile pregatiri. Coboram bagajele in fatza hotelului si fara sa asteptam prea mult, Zeki isi face aparitzia impreuna cu bucatarul expeditziei intrun microbus ce urma sa ne duca pana la capatul drumului care urca  la altitudinea de 2200 m.

Ajungem acolo cam intro ora, descarcam bagajele si incepem ascensiunea, nu inainte ca fiecare dintre noi sa primeasca un pachetel cu ceva gustari. Rucsacii mari sunt incarcatzi pe cai. Ei aveau sa duca bagajul „greu” al acestei expeditzii, la propriu. Noi am urcat cu cate un rucsac mai mic in care aveam strict cele trebuincioase unei deplasari de cateva ore, pana la tabara 1 care e situata la 3200 m altitudine.

Urcarea din prima zi a fost una destul de lunga ca distantza, parca vreo 12 km, fara a avea pante foarte inclinate, printre campuri de bolovani intrerupte de pasuni semiaride cu iarba tepoasa si ciulini. Am intalnit o multime de soparle, care mai de care, pasaret felurit dar si turme de oi si capre manate de kurzi nomazi, unii pe jos, altzii calare. Daca la plecare a fost destul de cald, pe masura ce urcam temperatura devenea tot mai suportabila. Totusi, a fost nevoie sa bem apa din belsug pentru a nu ne deshidrata. Aerul era extrem de uscat iar acest fenomen aveam sa-l constatam in diminetile zilelor ce aveau sa urmeze cand, niciodata, oricat de devreme am fi iesit din corturi, n-am gasit macar o picatura de roua.

Am ajuns in tabara 1, daca bine imi amintesc cam la vremea pranzului, dupa vreo 3-4 ore de urcus. Aici urmeaza aranjamentele de rigoare: montatul cortului, despachetatul celor trebuincioase: saltea, sac de dormit, etc.

Pana noi ne foim cu toate nimicurile, bucatarul ne pregateste masa, intrun cort mai mare, ce se afla gata montat undeva in apropiere. Suntem invitati in cortul-cantina. E pranzul, dar ceea ce era pe masa imi pare putin ciudat: biscuiti, chipsuri, frecatzei, stafide si tot felul de alte dulcegarii. Nimic „concret” raportat la ceea ce ma asteptam eu sa insemne un pranz, cat de cat. Abia mai tarziu aveam sa intzeleg cum stau lucrurile de fapt si cum era gandita alimentatzia acestei expeditzii.

Dupa pranz a urmat o discutzie care avea sa schimbe si sa influentzeze  intro oarecare masura mersul intregii expeditzii.

Programul initzial prevedea o zi de aclimatizare, in ziua a doua, cand trebuia sa urcam pana la tabara 2 si apoi sa revenim pentru a dormi la tabara 1. Din punct de vedere al aclimatizarii aceasta abordare era ok, doar ca, in contrapondere, ziua varfului ne parea cam fortzata, in ideea ca ar fi trebuit sa ajungem pe varf dupa care sa coboram pana la capatul drumului, la 2200 m altitudine. Asta insemna diferentza de nivel de 1000 m pe urcare si vreo 3000 m pe coborare. Deoarece ne simtzeam oarecum ok dupa urcarea la tabara 1, am decis in unanimitate ca in acea dupamasa sa mai facem o ascensiune de cca. 300 m diferentza de nivel, sa revenim in tabara 1 pentru ca a doua zi sa ne mutam direct in tabara 2, renuntzand de fapt la ziua de aclimatizare si mizand pe o cvasiaclimatizare, cu urcari in fiecare dimineatza pana la tabere, iar dupamasa inca cateva sute de metrii diferentza de nivel dupa care revenire. In compensatie, in ziua varfului urma sa coboram nu pana la masini, ci doar pana in tabara 1. Dupa ce decizia din partea noastra a fost luata, am expus planul, ghidului. Acesta a fost de acord asa ca, pe la 16:00 PM am plecat din tabara 1 spre tabara 2 pentru prima tura de, sa-i zicem mini-aclimatizare. Am ajuns intr-o ora si ceva pana pe la 3700 m, unde am facut un popas de cca 30 de minute dupa care am coborat inapoi in tabara 1. Aici ne astepta cina, care a fost, cum urma sa fie si in zilele urmatoare, un adevarat festin: supa si fel principal, bineintzeles gatite la modul cel mai delicios posibil pentru conditziile date. Am mancat cu pofta iar la sfarsit, cand am iesit din cortul-cantina, am constatat ca afara ... e intuneric. M-am uitat la ceas. Nu era nici 20:00 PM. Turcia e pe acelasi fus orar cu Romania, dar zona Araratului se afla in estul extrem, la nici 20 de km de granitza cu Iranul. Diferentza reala e de aprox. 1:45 – 2:00 ore. La opt e bezna, la patru dimineatza e deja lumina. Ne-am adaptat, nu aveam incotro, asa ca in expeditzia asta am cam fost pe programul de somn al ... gainilor.

Zona de deasupra taberei 1, unde am urcat in acea dupamiaza, e diferita de ce intalnisem pana aici. Prima parte e un fel de traversare usor in urcare spre dreapta, cum privim spre varf, cu campuri de bolovani printre care mai exista petice de iarba. Odata ce se intra pe botul de culme ascendent care se afla aproape pe aceeasi linie cu tabara 2, solul devine prin excelentza pietros si arid. Pe ici pe colo, printre bolovani si pietre de felurite dimensiuni, se mai intrezaresc,  printro minune a naturii, palcuri de flori. Cararea e bine definita si serpuieste intro serpentina continua care ne urca continuu fara un efort deosebit. Specificul vulcanic e evident in aceasta portziune, formele si tipurile rocilor fiind inconfundabile. De asemenea si profilul versantului pe care s-au scurs limbile de lava. Undeva in stanga noastra, pe directzia de urcare, susura un parau ce-si arunca la vale apele provenite din topirea ghetzarului care se intinde mai sus de tabara 2.

Prima noapte in cort e una destul de zbuciumata. Odata cu lasarea intunericului se intetzeste si vantul. Chiar daca nu e vijelie, e suficient de tare cat sa zgandare cortul. In toiul noptzii, turcii nu au altceva mai bun de facut decat sa traga cu tunul, la propriu, asa ca ne mai trezim si de la astfel de zgomote. Stim ca zona e una destul de sensibila, populatzia kurda e aici majoritara iar sentimentele si resentimentele sunt de tot felul. Mai mult decat atat, spre nord e frontiera cu Armenia, stat care a revendicat dintotdeauna zona Araratului, imaginea varfului fiind emblematica pe steagul armean iar relatziile celor doua tari nu stau sub cele mai bune auspicii. Drept dovada, faptul ca desi au frontiera comuna, intre Turcia si Armenia nu exista puncte de trecere a acesteia.

Lumina diminetzii ne invadeaza ochii mult prea devreme, in jurul orei 04:00 AM. Ne fofilam cum putem, punandu-ne peste fatza tot ce apucam, insa dupa 05:00 AM nu mai e chip de dormit. Iesim din corturi pentru firestile necesitatzi ale oricarui muritor. Pe Ararat nu exista toalete, in sensul normal al cuvantului. In tabara 1 s-a incercat o improvizatie a carei caracteristici n-am avut curiozitatea sa le constat. Muntele asta are insa si un avantaj legat de ce pomeneam mai inainte: e plin de bolovani. Potzi sa-tzi alegi daca vrei, unul preferat, si daca el te inspira in demersurile tale metabolice, potzi sa-l declari, neoficial, partenerul intimitatzilor tale. Sunt atat de feluritzi ca forma si dimensiuni incat nu-i potzi confunda, nici chiar noaptea, daca ai asemenea chemari la ore la care doar luna te  vegheaza. Ei itzi asigura un refugiu mult mai conforatbil si elegant decat o improvizatie din panza facuta la marginea taberei. Totul e ca inainte de a-l declara partenerul tau de facut treburi mai mari sau mai mici, sa verifici zona, astfel incat respectivul bolovan sa nu fi fost mai inainte alegerea unui alt biped prin zona umblatoriu, si astfel, neuitantu-te bine pe unde calci, sa nimeresti in cazaturile, dupa caz, a respectivului predecesor.

Un alt fapt constatat la fata locului e ca, cel putin in aceasta perioada, pe Ararat e o clima foarte uscata. In niciuna dintre diminetzi nu am gasit, asa cum am mai precizat, macar o picatura de roua, asa ca daca in plimbarile matinale constatzi la un moment dat ca te-ai udat pe picioare pasind prin iarba, potzi avea certitudinea ca nu e de la roua, ceea ce inseamna ca altcineva a fost inaintea ta, nu demult, pe acolo, si si-a deversat udul. In cazul asta potzi fara nici o ezitare sa mergi degraba pentru a te spala pe picioare la butoaiele din dotarea taberei. Altfel, in combinatzie cu transpiratzia picioarelor, la sfarsitul zilei, o sa putzi groaznic.

Ceremonialul de dimineatza incepe devreme. Scoatem sacii de dormit la aerisit, ei fiind principalul element filtrant al paraiciunilor intrafesiere de peste noapte. Strangem si saltelele pe care ne straduim sa le facem cat mai mici, pentru economie de volum.

Apoi urmeaza demontatul cortului. In cele din urma, odata primenitzi, sacii ii inghesuim si ii comprimam la maximum posibil.

Urmeaza micul dejun, cu branzeturi, legume si tot felul de dulcegarii. Nelipsit de la orice masa in expeditia  asta a fost ceaiul negru. Eu personal nu prea beau ceai negru deoarece stiu ca are cam acelasi efect ca si cafeaua, adica daca exagerezi, iti duce tensiunea la cote inalte. Totusi, de sete si ca sa evit deshidratarea, am baut la ceai negru cat pentru trei generatii. Nu-mi displace gustul, dar nici nu ma omor dupa el. Pentru o parte din ceilalti colegi insa a fost o delectare sa bea aceasta licoare, cu litrii.

In prima dimineatza, desi ne aflam la „doar” 3200 m altitudine, simt vagi simptome ale raului de inaltzime. O oarecare ametzeala ce se manifesta doar la ridicarea pe cele doua picioare de dinapoi, nu si in pozitzie orizontala, acompaniata de o usoara durere de cap. Nu stiu exact daca sa o dau pe altitudine sau pe fierea mea care mai face figuri din cand in cand, asa ca ma hotarasc sa contraatac cu un nurofen forte. Efectul lui apare in cca. 20 de minute si durerea dispare. Odata cu misunatul prin tabara, dispare si senzatzia de ametzeala. Stelica insa, are o durere de cap constanta de cu o zi inainte. Ne verificam pulsul si saturatzia oxigenului in sange. La totzi prima valoare e peste normal, ba chiar la mine si Stelica  sare de 100 de batai / minut iar saturatia in oxigen e oarecum normala la aceasta altitudine in jur de 87 – 90%, fatza de min. 96% cat se spune ca e minim ok „la ses” . Il „testam” si pe Zeki, care e superaclimatizat comparativ cu noi si constatam ca valorile sunt oarecum similare.

Era timpul sa ne punem in miscare. Urmam aceasi cale ca si in dupamiaza zilei precedente. Intro ora si ceva depasim punctul pana la care fusesem cu o zi inainte  dupa care ajungem pe un fel de platou unde sunt ceva urme de tabara. E probabil locul unde se campeaza in turele de iarna. Traversam platoul si ne inscriem intrun nou urcus, pe fatza din dreapta noastra. La capatul acestuia apar primele locuri amenajate ale taberei superioare. Continuam sa mai urcam vreo 15 – 20 de minute si astfel, dupa mai bine de 3 ore de la plecare, ajungem in tabara 2, la 4200 m.

Locul e complet diferit de cel al taberei din care venim. Mici platforme amenajate in coasta unei pante accidentate, asigura locurile unde pot fi instalate corturile. Zona e aproape arida, plina de bolovani, mai mici sau mai mari. Cararea e prafuita si serpuieste printre locurile de campare. Micile smocuri de vegetatzie sunt cu totul accidentale in acest peisaj selenar. O platforma ceva mai mare este loc pentru prepararea si servitul mesei.

Avem privilegiul de a ajunge primii, inaintea celor doua expeditzii ukrainiene si ne alegem preferentzial locurile. Sunt doua platforme invecinate, exact cat suprafata corturilor, la buza enormei vagaune ce se casca in stanga noastra. E o ravena impresionanta, o crapatura adanca de cateva sute de metri ce porneste de sub varf, latzindu-se progresiv spre vale. O despicatura imensa in coasta muntelui, pe fundul careia se disting limbi de gheatza. Undeva mai sus se formeaza o cascada ce are o cadere de cel putin 100 de metri. E cumva atipica, deoarece isi schimba debitul in functzie de ora zilei, iar noaptea seaca complet. Fenomenul e datorat faptului ca-i  alimentata de apele ce provin din topirea ghetzarului de deasupra. Marginile ravenei sunt foarte instabile si de aceea periodic avalanse de pietre coboara pe culoarele ce brazdeaza pantele laterale. In toiul noptii a fost una mare, cu un bubuit care ne-a trezit pe totzi din somn.

Asteptam sa ajunga si caii cu bagajul greu, dupa care incepem ceremonialul cotidian de ridicare a corturilor. Locul e destul de ingust si pietros, trebuie sa avem grija. Nu prea e pe unde sa infigi cuiele pentru ancorare, asa ca ne folosim  de bolovanii din zona.

Vine si ora pranzului, ne alimentam cu cele trebuincioase vietzuirii, ne mai odihnim putin si decidem sa  mai urcam, pentru pseudoaclimatizare.

Panta ce pleaca din tabara 2 e mai inclinata si totodata destul de instabila din cauza grohotisului marunt si a prafului. Mergem cu precautzie deoarece numai de vreo luxatie sau entorsa nu avem nevoie acum. Suim pana pe la 4500 m, facem o pauza, si coboram inapoi in tabara. Va trebui sa ne culcam devreme, tzinand cont ca maine e ziua varfului.

Servim cina si ne ducem fiecare la cortul lui. Personal ma simt destul de bine. Parca o vaga ametzeala ma incearca sporadic, insa doar cand fac echilibristica pe bolovani in incercarea de a ma indeparta cat de cat de locurile de campare, pentru satisfacerea nevoilor. Aici nu mai e nici un haz cu bolovanul preferat. Panta e accentuata, locul accidentat, nu-ti mai vine sa haladui pana la mama dracului ca sa te inhaitzi cu cine stie ce roca. Singurul criteriu ramane cel mirositor, adica sa te indepartezi la limita la care, dupa propria apreciere si bun simtz, miresmele sa nu ajunga la cort, sau si mai rau, la locul de servit masa !!!

Undeva in dreapta, cum privim spre vale, se afla un izvor care asigura apa necesara pentru o igiena elementara. In rest, totul ramane la latitudinea fiecaruia. Ca un exemplu, la coborarea de pe varf, fiind destul de aproape de tabara, vad o ukraineanca ce iesind din cort, si-a dat jos pantalonii, expunandu-si un cur cat Catedrala Sfanta Sofia din Kiev, ca mai apoi sa se pise la nici doi metri de propriul loc de odihna, fara nici o jena !

Ne bagam la somn iar eu dorm cel mai bine, nu doar dintre totzi membrii expeditziei noastre, dar si din toate noptile petrecute in cort. Somnul imi e intrerupt de cateva ori doar de zgomotul avalanselor de pietre. Din pacate ceilaltzi colegi nu au la fel de mult noroc,  iar la trezire acuza ametzeli si dureri de cap. Steli sufera cel mai tare, senzatziile de rau fiind acompaniate si de o stare generala de sfarseala.

La ora unu fix, ca un ceas elvetzian, Zeki ne da desteptarea. Afara e intuneric bezna. Ne apucam de echipat la lumina frontalelor dupa care iesim din cort. Pe culmea ce urca de la tabara se vad doua grupuri de luminitze. Sunt cele doua expeditzii ukrainiene care au plecat inaintea noastra spre varf.
Mergem la „sala de mese” pentru a servi micul dejun. Nu prea intra mare lucru in stomac. Probabil e un alt simptom al altitudinii – lipsa poftei de mancare.

La ora 01:56 AM ne punem in miscare. 

Cornel incepe sa se simta mai bine dupa primii pasi. Areta e si ea ok iar eu n-am nici pe dracu. Prin cap imi trece un gand legat de astmul meu bronsic. Acasa, deci la nivel de 400 m altitudine, saturatzia in oxigen a sangelui meu e de multe ori sub limita normala de 96%, probabil tocmai datorita problemelor respiratorii pe care le am. Acum incep sa banuiesc ca organismul meu e oarecum obisnuit sa functzioneze cu mai putzin oxigen decat e normal fara a manifesta simptomele specifice acestui deficit.

Se stie ca presiunea aerului scade in progresie geometrica atunci cand altitudinea creste in progresie aritmetica. Citisem pe undeva ca la peste 4500 m altitudine, simptomele se pot accentua rapid si ca in unele cazuri e necesara administrarea de oxigen pentru a compensa lipsa acestua. Cu toate ca procentul in aer ramane constant, aprox. 21%, odata cu scaderea presiunii apare un deficit de oxigen disponibil pentru respirat si impicit pentru functiile organismului.  Adaptarea la noile conditii, odata cu cresterea altitudinii e independenta de conditia fizica pe care o avem si se pare ca tine de structura interna a organismului fiecarui individ. Au existat cazuri in care, chiar cu o aclimatizare facuta ca la carte, unele persoane au manifestat simptomele raului de inaltzime, respectiv: ameteli, dureri de cap, gretzuri, lipsa poftei de mancare, iar datorita deficitului de oxigen din sistemul muscular, lipsa de energie, senzatie de sfarsala.

Urcam panta ce se afla imediat deasupra taberei 2 insa Steli nu se simte bine deloc. Face eforturi supraomenesti sa continue, dar starea generala pe care o are nu e nici pe departe ceea ce trebuie. Eu decid sa nu-l bazai pentru a nu-i induce, in plus si o stare de nervozitate. Cornel incearca sa-l incurajeze. Zeki tace si el, stiind probabil cel mai bine dintre noi totzi cum trebuie sa te comportzi in asemenea situatzii. Pana la urma fiecare in parte ar trebui sa poata sa se evalueze si in consecintza sa ia decizia corecta in ceea ce-l priveste.

Trekkingul si alpinismul nu sunt jocuri de sala. Activitati ce implica oricum o doza de risc, nu au nevoie de asumarea unora suplimentare si inutile. In tenis, fotbal sau altele ca acestea, potzi la un moment dat forta, fara a avea de pierdut, poate, mai mult decat jocul. Pe munte lucrurile stau cu totul altfel. O sa dau un singur exemplu. Inchipuitzi-va o situatzie similara, in doua sporturi diferite si evaluatzi consecintzele:

O entorsa sau rupere de ligamente la genunchi. Sa zicem, intr-un meci de fotbal sau de tenis, comparativ cu, o  ascensiune la 3000 – 5000 sau 7000 m.

In primul caz, in cel mult 10-30 de secunde doctorii sunt calare pe jucator, ii imobilizeaza piciorul, il salta pe targa iar de aici in ambulanta si in probabil cel mult 15-30 de minute, tipul e pe masa de operatzii a unui spital dotat cu toate cele necesare.

In cel de-al doilea caz, va las pe fiecare sa va imaginatzi consecintele, intrun scenariu in care temperatura e mult sub zero grade Celsius, vantul bate cu peste 100 km la ora, vizibilitatea e aproape de zero iar eventualii parteneri de ascensiune sunt si ei aproape de limitele posibilitatzilor fizice ... Acolo esti pe cont propriu !!!
 Ernest Hemingway spunea " In lumea asta mare exista doua sporturi: automobilismul si alpinismul. Restul sunt doar jocuri"

Steli urca pana pe la 4600 – 4700 m dupa care ia decizia corecta. Nu degeaba colinda muntii de aproape 50 de ani. A vazut destule si a trait destule ca sa fie capabil sa discearna care sunt limitele intro situatzie sau alta. Umblam impreuna de catziva ani buni si niciodata nu l-am vazut sa se hazardeze. Mai mult decat atat, chiar si atunci cand propriile sale capacitatzi puteau sa-i dea dreptul sa mearga mai departe, a dat dovada de intzelepciune si s-a pliat pe posibilitatzile celui mai slab din grup.

Il simt ca nu vrea sa puna in pericol succesul intregii expeditzii si decide sa se intoarca cat inca se simte in stare sa o faca de unul singur, fara ajutor. Depasisem limita de 4500 m si de aici incolo lucrurile se puteau deteriora foarte rapid.

In ziua in care am hotarat de comun acord sa schimbam programul expeditziei si sa abordam varful cu o zi mai devreme, fara a face acea aclimatizare  completa, fiecare dintre noi ne-am asumat un risc personal. Nicicare nu fusesem la aceasta altitudine si in consecintza nu stiam cum va reactziona organismul in conditzii de mare altitudine.

Intrun sport in care pericolele sunt inerente, marele alpinist italian Reinhold Messner a spus: "Cei mai buni alpinişti sunt cei în viaţă". Cine reuseste sa inteleaga ca acolo sus, omul nu se lupta cu muntele, care e neutru si implacabil, ci cu propriile limite, ambitii si cateodata, perfidele-i orgolii, iar peste toate acestea reuseste in cele mai dificile momente sa ia deciziile corecte, acela e demn de tot respectul !

Steli s-a intors singur in tabara 2, a tras de el si la coborare deoarece nu se simtea bine deloc, dar a ajuns la cort pe propriile picioare lasandu-ne noua, celorlalti, posibilitatea sa continuam. Muntele va ramane acolo pentru totdeauna, dar pentru a avea o noua sansa, avem nevoie, in primul rand, sa ajungem teferi inapoi.

Ed Viesturs, primul alpinist american care a urcat totzi cei 14 optmiari ai lumii, spunea: „Reaching the summit is optional. Getting down is mandatory.” (Atingerea unui varf e optzionala, coborarea e obligatorie).

Sunt convins ca din aceasta experienta a sa, fiecare am avut cate ceva de invatzat. Eu personal, daca alte ocazii vor mai fi -  si vreau sa sper ca asa va fi, nu voi mai aborda nicio expeditzie de acest gen fara aclimatizare completa. Asta chiar daca de aceasta data, simptomele asupra propriului meu organism au fost relativ usoare.

Am continuat sa urcam, ceva mai sus am dat de o portziune unde panta s-a accentuat. Cam de pe aici am observat ca firisoarele de apa care curgeau ici si colo, devenisera gheatza. Cararea continua sa serpuiasca printre bolovani pe care insa uneori e necesar sa-i abordam. Mergem de aproape doua ore si incepe sa se lumineze de ziua. La capatul  pantei ajungem pe un fel de platou de unde schimbam directzia usor catre dreapta. Facem o pauza pentru odihna si hidratare, langa o ingramadire de bolovani si stanci. Odata iesitzi pe aceasta portziune, vantul se inteteste considerabil iar in partea de sus, la limita zonei pe care o vedem, apare ceata. Varful nu e vizibil, desi ar trebui sa fie, tocmai din acest motiv. Estimez ca suntem pe la 4800 – 4900 m. Incep sa am vagi simptome de ametzeala si migrena. Nu e nimic de mirare, asa ca pornim iarasi in sus. Valatuci de ceatza coboara pana aproape de noi ca imediat sa se imprastie. Totusi, mai sus, negura pare a fi mai consistenta. Apare in coborare primul grup din expeditzia ukraineana care nu dupa mult timp se intersecteaza cu noi. Unul dintre ei e ghidul kurd al grupului, care schimba cateva cuvinte cu Zeki si apoi pleaca la vale. Zeki ii striga ceva, dar vorbesc in kurda si nu intzeleg nimic. Cu atat mai mult, eu fiind mai in spate, n-am prins nici conversatzia pe care mai apoi, Zeki a avuto cu coechipierii mei. Alte grupuri de ukrainieni coboara in urma lor. Ne intersectam cu fiecare. Sunt blindatzi bine, cu cagule, ochelari si glugi trase pe cap, ceea ce ma face sa banuiesc ca sus, vremea e si mai aspra. Terminam de urcat platoul si ajungem la zona de zapada. Aici ne oprim sa ne punem parazapezile si coltzarii. Eu intarzii putin cu parazapezile mele nenorocite ce se inchid cu un fermoar plasat intro pozitzie imposibila. Zeki vine si ma ajuta sa-mi fixez coltzarii, dupa care plecam mai departe. 

Urcam o panta de zapada cu inclinatzie moderata. Vantul e tot mai puternic iar vizibilitatea tot mai redusa. Realizez ca de fapt nu e ceatza ci suntem de-a dreptul in norul ce acopera varful. Continuam sa urcam si zapada e tot mai tare pana cand se transforma in gheatza. Acum ne aflam pe ghetzar de-a binelea. Senzatzia de vaga ametzeala persista, insa durerea de cap e doar o vaga iluzie. Vantul sufla in draci, eu apreciez ca e cel putin pe la 80 km/h. In cateva randuri ma incearca scurte simptome de greatza care dispar in cateva secunde. De asemenea, de cateva ori ma sufoc, dar nu sunt sigur daca e de la lipsa de oxigen sau de la rafalele de vant. Oricum, se manifesta pasager asa ca n-am decat sa continui sa inaintez. Am ceva probleme cu un coltar care nu-mi sta cum trebuie si  ma opresc sa-l strang. Cand ma ridic, nu mai vad pe nimeni in fatza mea. Ma orientez dupa urmele celorlaltzi, lasate pe gheata. In cateva minute reusesc iarasi sa deslusesc siluetele lor. Continuam in sir indian, unul in spatele celuilalt, la catziva metri unul de celalalt. Panta incepe sa se accentueze, ceea ce ma face sa cred, tzinand cont de ce mai citisem, ca ne apropiem de varf.

Atunci am auzit cantecul. Era ceva ireal, in urletul salbatic al vantului care facea ca gluga softshell-uli meu sa zbarnaie ca un motor cu reactzie. Sunete lungi si tanguite ajungeau sporadic la urechile mele. Primul gand m-a dus la halucinatzii, stiam ca pot fi simptome ale edemului cerebral si mi-am zis ca e nasol de tot !!! M-am evaluat rapid si mi-am dat seama ca sunt totusi ok. Cantecul venea in franturi de sunete din aceasi directie si am realizart ca de fapt, Zeki era cel ce canta. Ascultandu-l insa cateva secunde mai cu atentzie mi-am dat seama ca acea melodie a lui suna mai degraba ca o incantatie religioasa musulmana, asemenea celor care se pot auzi in moschei. 

A fost un moment magic si profund, iar semnificatia completa aveam sa o deslusec doar  mai tarziu, la coborarea spre tabara 2.

O rafala violenta de ace de gheatza imi loveste violent fata si ma aduce brusc la crunta realitate. Panta era pe terminate si capul meu depasise linia culmii. Vantul bezmetic ce batea din directia opusa, imprastia tot ce-i statea in cale. Fasii de nor, rupte parca din masa zdremtzuita ce ne inconjura, zburau in cealalta directie cu o viteza inimaginabila. Cu ochii mijiti, am ridicat privirea. La catziva pasi in fata mea era varful. Trei siluete conturate pe fundalul urgiei priveau spre mine. Am ramas iarasi, pentru cateva fractziuni de secunda, fara respiratzie. Apoi am facut ultimii pasi. Ajunsesem pe varf !!!

Au urmat imbratzisari mute, sau poate ca din cauza mugetului furtunii n-am auzit nimic. Din cand in cand vantul mai subtzia pentru cateva clipe norii si discul pal al soarelui se intrezarea timid. Era destul de dificil sa stai in picioare si imposibil de respirat cu fatza in vant. Asemenea petecelor din vazduh, prin minte imi zburau franjuri de ganduri. Nu reuseam sa ma fixez pe o idee anume. Reflex, am facut fotografii, i-am dat aparatul lui Zeki sa-mi faca si mie cateva, am stat in felurite ipostaze sau am incercat sa strunesc steagurile care se zbantzuiau frenetic in bataia furtunii. Gandurile insa imi erau in cu totul alta parte si defilau prin minte cu viteza la care aproape ca le pierdeam semnificatzia. M-am trezit brusc la realitate cand am realizat ca nu-mi mai simtzeam mana care o scosesem din manusa. Cu ceva dificultati am reusit sa o bag inapoi. Aproape ca nu o mai controlam. Areta m-a rugat sa-i fac cateva poze cu telefonul insa i-am spus ca nu mai scot mana ca simt ca-mi degera. Am incercat inmanusat,  dar nu a iesit nimic. Pierdusem notiunea timpului si nici acum nu-mi pot da seama cat  am stat acolo sus. Probabil nu mai mult de 10 – 15 minute. Ce-mi amintesc insa exact e ca am privit cronometru in momentul cand am calcat pe crestetul Araratului. Facusem exact 5 ore de la plecarea din tabara 2.

Urgia ne urla in urechi ca timpul nostru pe varf expirase, era vremea sa ne intoarcem. Acesta e poate paradoxul ascensiunii varfurilor montane, cu atat mai mult a celor de mare altitudine: zile, saptamani, luni sau chiar ani de pregatiri si antrenament pentru cateva minute in care sa savurezi implinirea telului, insa intensitatea trairilor din acele clipe e aproape imposibil de descris in cuvinte.

Am inceput sa coboram. Vifornita nu dadea deloc semne ca ar vrea sa se potoleasca. Eram insa bucuros si implinit. Valul de adrenalina ucisese in mine orice senzarie de discomfort. Nu mai simteam nici ameteala, nici durere de cap, nimic.

M-am mai oprit si am facut poze, am filmat dementza naturii dezlantuite. Timpul parca statea agatat si n-am realizat cand am ajuns iarasi la capatul campului de gheatza si zapada. Aici ne-am oprit, am scos coltzarii si parazapezile, dupa care am continuat coborarea. Nu dupa mult timp am iesit din nori si la picioarele noastre s-a deschis vastul peisaj al podisului Anatoliei de est. O imagine de neuitat de la cei aproape 5000 m altitudine. Cararea serpuita avea sa ne duca la formatziunea de bolovani si stanci unde ne odihnisem ultima data, la urcare. Am mai facut un popas. Aici aveam sa aflu deznodamantul clipelor memorabile in care, inainte de varf, il auzisem pe Zeki cantand, sau mai precis, rugandu-se ori multzumind Divinitatzii. In acea zi magica de 27.Iulie 2018, noi, cei trei romani impreuna cu ghidul nostru kurd, am fost singura expeditzie care a atins varful. Celelalte doua expeditzii ukrainiene dinaintea noastra, conduse de altzi ghizi, nu ajunsesera pe varf, fiind nevoite sa se intoarca de la intrarea pe ghetzar. Ghizii nu s-au incumentat sa-i duca mai sus, deoarece au considerat ca e prea periculos. Zeki a avut curaj si totodata incredere in noi. A facuto din acelasi motiv pentru care a acceptat si schimbarea programului pe care i-am propuso la inceputul expeditziei. Cu aproape 400 de ascensiuni la activ pe Ararat, a fost capabil sa ne evalueze corect potentzialul si determinarea. Aveam sa aflu mai tarziu ca dupa discutzia de la urcare pe care o avusese cu celalat ghid, a spus: „nu va faceti griji, noi mergem pe varf” si s-a tzinut de cuvant.

Coborarea spre tabara 2 e pe aceasi carare serpuita printre bolovanii vulcanului. Acum e lumina si putem din cand in cand admira peisajul selenar ce ne inconjoara dar si perspectivele ample asupra imprejurimilor. Uneori mai intorc capul si privesc spre varf. E in continuare acoperit de nori care alearga peste crestetul sau. Noi am iesit din zona cu pricina, aici e iarasi soare si frumos iar din vantul turbat a ramas doar o placuta adiere. Diferentza de nivel nu e mai mare de 300-400 m dar conditziile meteo sunt radical diferite. Nu pot sa nu ma gandesc iarasi cat de imprevizibil poate fi muntele la asemenea altitudini. Chiar imi amintesc ca discutasem cu Steli despre optimizarea bagajului si constatasem ca o parte din haine le carasem degeaba. Da, degeaba in conjunctura in care n-a plouat deloc si in plina vara, temperaturile in cele doua tabere au fost rezonabile, chiar si noaptea. Daca n-ar fi fost asa, foarte probabil ca rezerva de haine ar fi putut face diferentza intre reusita si esec.

Cornel ajunge in tabara 2 la ora 9:00. Pur si simplu si-a dat drumul la vale ... „no limits” !!! Ceilaltzi ne-am insirat dupa el, pe panta descendenta, fiecare cu viteza pe care a considerato ca fiind-ui sigura. Eu, care vroiam sa mai am genunchi si pentru a doua zi, am lasato mai domol si am ajuns cam cu o ora dupa el. Am tras fiecare la cortul lui si ne-am odihnit cam o ora. A urmat demontatul corturilor si impachetatul. Intre timp au aparut si calutii, asa ca ritualul s-a repetat. Dupa ce totul fusese strans si incarcat pe spinarile bidiviilor, am inceput coborarea catre tabara 1, care a durat cam 3 ore. Aici aveam sa ne instalam iarasi, pentru a petrece ultima noapte in cort.

Dupamasa acelei zile a fost una de tandaleala si de povesti, pe langa .... usa cortului. Am lancezit la soare pe peticele de iarba dintre bolovani. Zeki a venit cu o oferta de nerefuzat: niste tricouri personalizate cu expeditia pe Ararat.

Seara s-a lasat incet si devreme peste tabara noastra de la poalele muntelui. In noaptea ce abia incepuse avea sa fie o eclipsa totala de luna. Nu eram foarte siguri daca era vizibila de unde ne aflam noi. Avem noroc cu Steli care pe la 0:30 iese din cort si ne da desteptarea. Eclipsa se vedea in toata frumusetzea ei si chiar daca nu am prins momentul de maxim, pretz de cateva minute am privit Luna ce abia incepuse sa se arate din umbra Terrei.

Am mers iarasi la culcare, dar somnul imi sarise de-a binelea. Dormisem binisor cateva ore. Rafale de vant mai scuturau cortul din cand in cand. Stateam cu ochii inchisi si rememoram ziua care tocmai trecuse. Secventzele disparate incepeau sa se adune, devenind tot mai coerente. Sirul narativ al acestei povesti incepea pentru prima data sa se lege in mintea mea. A fost prima data cand m-am gandit la ce mai am nevoie pentru a putea realiza o istorisire din care sa-mi scape cat mai putzine detalii importante. Atunci mi-am dat seama ca nu am nici o poza cu tot stafful expeditziei, adica inclusiv cu bucatarul nostru si cu omul care conducea caii. Mi-am fixat ideea pentru ca sa nu uit sa o materializez in dimineatza ce va urma.

Pe nesimtite somnul ma cuprinde din nou. Ma trezesc iarasi cu ceva dupa ora 05:00 AM. Afara e lumina de-a binelea. Ies din cort. E racoare si placut. Vanticelul inca mai adie timid. Soarele e in spatele varfului, proiectand umbra acestuia peste podis, spre Dogubayazit. Cateva pasarele isi fac de lucru prin apropiere, ciugulind probabil firimituri. Isi face aparitzia si bucatarul nostru care se apuca de treaba. Va pregati iarasi micul dejun pentru noi. Pe rand, ne trezim cu totzii. Ritualul diminetzii are loc pentru ultima data. Cand totul se sfarseste, nu inainte de a face poza de grup pe care mi-o doream, plecam la vale, parasind definitiv tabara 1. Dupa inca 3-4 ore de coborare, ajungem la locul unde ne asteapta masina. Expeditzia luase sfarsit.

Am privit inca odata catre varf. Era acolo, impasibil, asa cum e de-o vesnicie. Am rostit incet, doar pentru mine: „Adio Ararat”. Atunci mi-am amintit acea expresie idioata dar atat de des folosita : „Am cucerit acest varf” si un zambet mi-a ridicat insesizabil coltzul gurii.

Cucerim pe dracu, nu cucerim nimic. E doar iluzia vanitatii si egoului nostru. Fiecare munte urcat e insa o oglinda in care n-i se da ocazia, daca insa avem si intzelepciunea, de a ne vedea pe noi insine, altfel. Asa cum suntem de fapt.

Pe munte spoielile de orice fel se cam duc, ramane materia bruta, esenta. Daca ai puterea necesara te poti analiza acolo, la fata locului. Daca nu, e bine si dupa, prin reflexii asupra timpului trecut. Important e sa ai curajul sa accepti ca acela de acolo esti de fapt tu, cu ale tale bune si rele care ies la suprafatza mai al naibii decat untdelemnul deasupra apei si pe care, in confortul si tiparele vietzii cotidiene, incerci sa le epatezi sau sa le estompezi, dupa caz.

Araratul nu inseamna doar piatra si gheatza, inseamna si oameni. Oamenii Araratului sunt parte a ceea ce inseamna acest munte. Extremul estic al Turciei e teritoriu kurd. Povestea acestui popor fara o tzara proprie e binecunoscuta si nu am de gand sa o detaliez. Zona in sine e una destul de sensibila, armata turca facandu-si simtzita prezenta peste tot in regiune. In prima noapte, din tabara 1, am auzit undeva departe, salve de artilerie. Tensiunile continua sa existe, dar viata de zi cu zi nu are incotro, trebuie sa-si urmeze cursul.

Atat ghidul nostru, Zeki, cat si ceilalti doi, bucatarul si carausul, sunt kurzi. Intre ei vorbesc limba lor, total diferita de turca. Cu noi, Zeki a vorbit in engleza, cu ceilalti doi ne-am inteles, cat a fost necesar, prin semne.

Comportamentul acestor oameni fatza de noi a fost insa ireprosabil. Muncesc din greu dar isi fac treaba cu multa seriozitate. Intre tabere, rucsacii nostri cei mari au fost lasati in grija celui ce conducea caii. Nu ne-a disparut nici macar un capat de atza. Bucatarul urca si cobora cu noi dintr-o tabara in alta, cate 1000 m diferentza de nivel in fiecare zi. Dupa ce ajungea la destinatzie, se apuca de treaba si niciodata nu a intarziat cu masa. Acesti oameni stiu ce au de facut si fac fara sa astepte sau sa ceara ajutorul, ba mai mult decat atat, am ramas surprins de faptul ca la descarcarea bagajelor noastre din microbuz, cand am vrut sa le dam o mana de ajutor, ne-au refuzat politicos, dandu-ne de inteles ca aia e treaba lor si doar ei o fac.

Zeki e un tip destul de tacut dar care stie ce are de facut. E totodata foarte atent cu grupul lui. Cateva detalii observate pe parcursul celor cateva zile in care s-a desfasurat expeditzia, m-au dus la concluzia ca, pe de o parte e capabil sa evalueze foarte bine capacitatzile oamenilor pe care ii are in grup iar pe de alta parte isi focalizeaza atentia exact cand si unde e necesar. Noua ne-a dovedit cu prisosintza asta, fiind singurul ghid in masura sa isi conduca grupul pe varf in acea zi in care conditiile meteo i-au intors pe ceilaltzi din drum.

Praful vulcanic de pe drumul neasfaltat se ridica in urma microbuzului care ne poarta de la poalele muntelui spre Dogubayazit. Araratul se ridica maiestos in urma noastra, dominand regiunea cu inaltimea lui de 5137 m. Pe noi ne asteapta la hotel un dus recomfortant si inca o jumatate de zi in care vom vizita Palatul Ishak Pasha din vechiul Dogubayazit iar apoi o parte din orasul nou. Aici planificasem sa facem si ceva cumparaturi. Intre cele doua obiective, mergem la un restaurant unde ii facem cinste lui Zeki care isi dedica in continuare timpul pentru noi.

In urmatoarea zi, de dimineatza, in fata hotelului ne astepta taksi-ul (asa se scrie pe turca) ce ne va duce la aeroportul din Van. De aici vom zbura la Istambul unde avem de zabovit 9 ore pana la cursa de Bucuresti. E inca drum lung pana acasa, dar nu mai conteaza.

Ne luam ramas bun de la Zeki. Vad o umbra de tristetze in privirea lui si nadajduiesc sa cred ca i-am fost niste companioni buni, macar cu ceva mai buni decat altzii. Poate ne vom mai intalni, poate nu. Viitorul are intotdeauna o doza de incertitudine.

Iesim pe soseaua spre Van. Araratul e tot acolo si acolo va ramane intrun orizont de timp pentru care, trecerea mea prin aceasta lume, a unuia din cei ce i-au urcat pe crestet, e o clipire de ochi.

Intorc capul si privesc inainte pe sosea. Araratul e de acum un capitol inchis. Visul de a urca un varf de peste 5000 m altitudine a devenit certitudine, insa o viata traita doar cu certitudini nu poate fi decat una searbada si fara sens.

In consecinta, ce-i de facut ?

Un alt vis, un alt proiect ?

Bineinteles !

Foto credit: Areta & Cornel. (pe langa cele proprii)