Traversarea Tulisei

Povestea asta incepe cu un gand ce a incoltit in mintea mea acum vreo doi ani. Atunci, dupa tura din septembrie pe care am facuto cu Piti cu bicicletele, mi-a venit idea de a traversa Tulisa iarna, pe ski de tura. O traversare completa, pe directia nord-sud, dar parcurgand portiunea cea mai inalta a culmii de la est la vest, pe sub varful care da numele masivului si cu coborare pe culmea Serpilor si valea Serminos.

Tulisa e un apendice al Retezatului, dupa ce culmea sudica a acestuia cade mult din varful Vacarea spre saua Fagetel si se continua pana dincolo de varful Oboroca, pierzandu-se apoi in Valea Jiului. Teoretic insa, prin Tulisa trece creasta principa a Carpatilor Meridionali care, pe un pinten secundar coboara pana la Banita si continua apoi prin Sureanu si  Lotrului, pana in Valea Oltului.

Asadar am avut suficient timp sa stabilesc toate detaliile, sa ma documentez si sa fac planul pentru aceasta tura. Singurele necunoscute care mai ramasesera erau: cand si cu cine.

Am incluso in lista lunga a acestei ierni, fara sa-i dau o anume prioritate. Lucrurile au decurs oarecum ciudat si planul s-a materializat mai repede decat ma asteptam.

Catalizatorul a fost Steli, care s-a declarant foarte interesat de acest proiect. Am stabilit cu el, de principiu, sa o comitem la sfarsit de ianuarie. Cornel a raspuns si el pozitiv la propunere asa ca gasca de trei era deja formata. Din pacate Steli a fost obligat pana la urma sa absenteze motivat, asa ca am ramas in ecuatie doar doi – Cornel si eu.

Consultam prognoza meteo pentru perioada stabilita si constatam ca exista o fereastra de vreme buna pentru doua zile, in 31.ianuarie si 01.februarie. E la mijlocul saptamanii dar astrele se aliniaza iar eu reusesc sa-mi iau concediu asa ca nimic nu ne mai poate opri.

Miercuri, 31.ianuarie, la 09:45 AM ne intalnim in Hateg si plecam spre Baru. Vremea e frumoasa, noi optimisti si porniti pe fapte mari. Lasam masina lui Cornel la iesirea din localitate dinspre valea Barisorului. Avem zapada de aici, asa ca ne luam skiurile in picioare si ne punem in miscare. 

E ora 10:45 AM. Etapa din prima zi urma sa fie, exact ca acum doi ani, de la Baru la refugiul Tulisa, asta insemnand 14-15 km si 1000 m diferenta de nivel, de urcat. Atunci am impins de biciclete cu Piti de ne-au sarit ochii, acum aveam sa dam din picioare pe skiuri de tura, cu rucsacii de 15 kg in spinare. Dupa primul kilometru ne oprim si ne dezbracam. E cald si pe vale bate soarele. Ajungem la intersectia unde drumul nostru lasa valea Barisorului si incepe sa urce prin padure, intr-o insiruire de serpentine interminabile. Portiunea asta e destul de monotona.

 Ne mai oprim sa bem apa si sa mancam. Iesim in cele din urma din padure intr-o poiana frumoasa cu copaci rari si unde sunt cateva stane. Acum suntem destul de sus, drumul continua sa urce pe o curba de nivel, serpuind oarecum pe niste pinteni secundari.

 Incepem sa resimtim efortul, iar pe mine, la fel ca in tura de acum cateva saptamani, de la Pasul Valcan la Straja, deoarece drumul e aproape o continua traversare de dreapta, incepe sa ma bazaie genunchiul drept. Ajungem la stana langa care se afla si un indicator cu o inscriptionare eronata: “ Refugiul Varful Tulisa – 10 minute” in loc de 1 trebuie pus 4. Ne oprim cateva minute la stana. Usa e descuiata, intram inauntru si ne tragem sufletul cateva minute, dar nu zabovim mult si  plecam mai departe deoarece soarele se lasase deja dincolo de culme. Stiu ca de aici mai sunt de ocolit doi pinteni, de asemenea, traversari de dreapta. Ii spun lui Cornel ca prefer sa-l urc pe primul deoarece altfel nu stiu cat mai pot sa suport durerea din genunchi ce acum radiaza pana in sold. Urcarea nu e una foarte domoala iar zapada e viscolita si inghetata. Cornel urca putin diagonal. Eu prefer varianta directa deoarece in acest fel imi pot menaja incheieturile. Ajungem sus si trebuie bineinteles sa coboram, tot diagonal dreapata, pana in capatul ultimului pinten. Pe fata sudica zapada are crusta de gheatza, si pe alocuri e viscolita pana la iarba. E destul de nasol, insa nu dam focile jos, mai bine preferam sa dam din betze. 

Iarasi sunt nevoit sa schimb solicitarea pe picioare si durerile revin. Cornel e cu ceva in fata si trece de capatul pintenului. Dupa cateva minute ajung si eu acolo. De aici se vede refugiul. Il vad pe Mircea venind cateva zeci de metri pe drum in intampinarea noastra, probabil ingrijorat ca nu mai aparem. Mircea e "cabanierul" omul care e permanent la refugiu. Acum era impreuna cu unul dintre prieteni lui patrupezi, Javan.

 Soarele trecuse de ceva vreme de culmea din fata si incepea sa se lase seara. Cornel aproape  a ajuns. Eu ma opresc si-mi scot skiurile. Prefer ca ultimile cateva sute de metri sa le parcurg in acest fel ca sa-mi menajez genunchiul. Era doar prima zi, si cu toate ca  diferenta de nivel ce trebuia sa o urcam in ziua urmatoare e de nici jumatate din cea de azi, totusi distanta de parcurs urma sa fie mai mare. Ajung in cele din urma la refugiu. Mircea ma intampina calduros. Ne stiam de acum doi ani. E acelasi tip jovial si pus pe povestit. In fata refugiului dau sa opresc cronometrul si cand ma uit la el nu-mi vine sa cred – 7 ore !!! In toamna lui 2016, impingand la biciclete am facut cu ceva sub 6 ore. E drept ca atunci rucsacul a fost cu ceva mai usor: haine de vara, sac de dormit subtire, fara termos cu ceai si fara inca o pereche de incaltaminte. A dracului filosof: „Iarna nu-i ca vara”.

Intram in prima incapere unde e cald si bine. Refugiul asta e o adevarata cabana, singurul lucru care ii lipseste e servitul mesei, in rest are tot ce-i trebuie iar conditiile sunt cu mult peste ce ofera o multime de cabane din Carpati.

Ne „ cazam” la alegere deoarece suntem singurii musafiri. Mircea e bucuros ca mai are cu cine sa schimbe o vorba. Sta singur aici, doar el si Javan, un caine simpatic de vanatoare care acum doi ani era un catalandru iar acum e aproape cat mine cand se ridica in doua labe. E o binecuvantare sa lasam rucsacii jos din carca. Imi pun curu’ jos si dau sa-mi scot claparii. Cand sa indoi genunchii, incep sa fac la greu carcei la muschii de pe interiorul coapselor, la ambele picioare. Imi trebuie cam cinci minute sa-i incalzesc ca sa se destinda si  sa pot sa ma descalt. Ma intreb de la ce naiba o fi. Probabil o combinatie de factori: dezhidratare, oboseala, frig (dupa ce s-a lasat soarele temperatura a scazut cu cateva grade bune iar eu am uitat sa-mi inchid „flapsurile” de la pantaloni) etc.etc.

Pana la urma totul intra in normal. Imi oblojesc si incheieturile cu ceva unguent in speranta ca odihna de peste noapte o sa ma readuca la o stare de functionare normala pentru ziua ce va urma. Coboram in sala de mese care are si o bucatarioara dotata cu tot ce e nevoie (iarasi am carat primusul si butelia de nebun dupa mine, cu toate ca stiam ca  aici nu voi avea nevoie, insa am zis ca daca se intampla ceva neprevazut si trebuie sa ramanem pe undeva pe la mama saraciei !!! Din acelasi motiv am irosit si o gramada de spatiu in rucsac cu sacul de dormit de iarna. E rau sa le cari degeaba, dar e si mai rau sa ajungi in situatia sa-ti trebuiasca si sa nu le ai la dispozitie. Daca e sa faci un bivuac fortat la minus ceva grade Celsius, sacul de dormit si un ceai cald pot face diferenta: o mierlesti sau ramai in viata. Pe munte iarna, nu prea e loc de compromisuri.

Ne pregatim cina, mancam si palavragim, Cornel scoate sticla de vin pe care a carato cu stoicism pana aici, ne cinsteste pe toti, bem si palavragim, terminam de mancat si continuam sa palavragim despre cate-n luna si-n stele. Pe la ora 21:00, luat de valul povestilor de tot felul ma trezesc tot amortit si concluzionez ca am devenit incompatibil cu statu’n picioare si statu’n cur asa ca ar fi vremea sa trec la orizontala. Spargem gasca, Cornel si cu mine retragandu-ne la etaj. Ne lungim fiecare pe locul lui. Doamne Dumezeule ce bine e sa stai intins dupa o asemenea zi, e aproape orgasmic. Mai scarpinam limba vreo 15 minute dupa care trecem la somn, multumiti de rezultatul primei zile dar cu gandul la ziua care avea sa vina. Cerul e senin si superluna noptii de 01.02.2018 lumineaza ca un reflector. Am facut si cateva poze dar suntem prea obositi pentru a o contempla mai mult timp. Nu-i nimic, poate data viitoare, peste vreo 150 de ani, cand fenomenul asta o sa se repete.

Dimineata zilei de 01.februarie ne intampina cu un cer perfect senin, de un albastru cum numai la munte se poate vedea.

Ne facem tabieturile matinale, ne pregatim cele necesare si la ora 09:00 AM o luam din loc. Soarele straluceste si nu e frig deloc.  Pornirea e intr-o panta scurta ce iese la drum dupa care pana la locul numit „Adapatoarea fiarelor” se merge lejer, intr-o urcare aproape insesizabila. 

Din aceasta poiana un urcus ceva mai accentuat dar destul de scurt ne scoate intr-un platou care marcheaza intrarea in culmea principala a masivului si totodata, asa cum am spus, a Carpatilor Meridionali. Suntem undeva pe la 1600 m altitudine, dar mai avem de urcat. 

De aici urmele de ATV si/sau 4x4 pe care le-am urmat de la refugiu, cotesc spre est si probabil coboara pe undeva in Valea Jiului. Noi tinem directia vest, urmand sa parcurgem portiunea cea mai inalta a culmii, pe sub varful Tulisa (1792 m altitudine) ca apoi, din saua Tulisa sa schimbam iarasi directia catre sud, dealungul culmii Serpilor. Urmeaza inca o urcare, ceva mai sustinuta, pe sub un varfulet secundar, care ne va scoate in partea superioara a culmii. Ne ghidam dupa niste urme de ski ce par a fi descendente. Pe aici e un drum ce l-am parcurs si in toamna lui 2016 dar care datorita zapezii nu se mai prea distinge. In partea stanga avem padure, in dreapta panta ce vine dinspre varfuletul cu pricina. 

Tineam minte ca inainte de a iesi in culme palcul de padure se termina iar drumul continua printr-un fel de valau ce coteste dreapta si iese pe un alt platou ce marcheaza inceputul partii superioare a culmii. La iesirea din palcul de padure dispar si urmele de skiuri si ceea ce se prefigureaza nu arata nici pe departe cu ce stiam. Drumul a disparut de tot, e complet acoperit de zapada, ba mai mult, nu e nici urma de acel valau, e doar o panta continua ce se „ varsa” spre stanga la un unghi de 35 - 40  de grade iar iesirea in platou e acoperita de o – sa-i zic – semicornisa care accentueaza inclinatia pantei pe ultimii metri. Colac peste pupaza si ce ma ingrijoreaza cel mai mult e crusta de gheatza care acopera zapada. Cornel e inaintea mea si se angajaza intr-o traversare usor ascendenta. Ma uit dupa el si vad ca urmele skiurilor abia se disting pe platosa alba, ca un fir de ata. Merge de fapt doar pe canturi, contacul cu suprafata ghetii este pe doar cativa milimetrii patrati. Ii spun sa aiba mare girja. Sub noi sunt vreo 300 m de panta continua glazurata cu gheata ce luceste „splendid” in bataia soarelui, pana jos unde reincepe padurea. Cornel imi raspunde ca aici ar fi mai potrivit de coltari si piolet si ca daca alunecam in vale trebuie sa „reconfiguram traseul”, adica nu mai avem nici o sansa sa ne intoarcem in culme. Asta daca scapam intregi, ceea ce e foarte putin probabil. Cornel mai inainteaza putin si se opreste. Isi da seama ca risca prea mult sa continue pe skiuri si decide sa le scoata si sa continue in clapari, incercand sa sparga gheatza si sa-si faca trepte. Ma opresc si eu si incerc sa evaluez situatia. In dreapta mea am poate mai putin de zece metri pana la capatul semicornisei si de acolo pot sa sper ca ies din necaz. Pana unde e Cornel e dublu si de acolo inca ar mai fi ceva pana la iesirea in platou. Decid sa incerc sa ies direct in sus. Lovesc cu batul la vreo 20 de centimetri de skiul drept si reusesc sa sparg glazura de gheata. Imi fac un fel de treapta si mut skiul pe ea. Ma sprijin pe piciorul stang si batul din mana stanga si mai bat de cateva ori cu dreptul ca sa consolidez treapta. Ma las cu grija pe piciorul drept si schimb incet greutatea de pe un picior pe altul. Tine !!! Mut stangul in locul dreptului si repet miscarea. Se pare ca am tras lozul castigator. Reusesc sa ma deplasez direct pe linia pantei si sa urc. Totul e ok pana mai am de facut 3-4 pasi inainte de iesire. Aici e capatul semicornisei iar inclinatia pantei e maxima. Dupa ce imi fac treapta si incerc sa mut piciorul, treapta se rupe, zapada de dedesupt fiind mult mai putin consistenta si foarte fainoasa. Reusesc sa nu ma dezechilibrez si o iau de la capat. E nevoie sa „sap” mai adanc la ultimile trepte pentru a-mi asigura stabilitatea dar in cele din urma traversez buza si „pasesc” pe teren ferm. Am iesit in platou. Ma mai uit odata inapoi, pana in capatul pantei de gheatza, dar mai interesat sunt acum de ce face Cornel. In fine, apare si el cu skiurile pe rucsac. Am iesit amandoi la liman, dar nu fara ceva emotii. Asta avea sa fie cea mai mare surpriza pe care Tulisa ne-o rezervase. Nu m-am gandit niciodata ca in acel loc s-ar putea strange atata zapada incat sa se formeze acea semicornisa. Iar gheatza formata pe suprafata zapezii a fost „ cireasa de pe tort”.

Facem o mica pauza, Cornel isi pune skiurile in piciore si plecam mai departe. Din acest loc e prima data cand avem perspectiva asupra partii cele mai inalte a culmii si tot de aici incepe sa se vada Retezatul. Continuam intr-o urcare domoala pe curba de nivel pe o panta ce coboara spre dreapta noastra. 

Vedem culmea ce duce spre varful Baiu, inspre nord, pe unde am coborat in 2016 in Uric. Noi o vom traversa in punctul unde face jonctiunea cu culmea principala, undeva aproape sub varful Tulisa dar acum vom continua spre vest, catre saua cu acelasi nume.

Ajungem la formatiunea stancoasa unde in 2016 ne-am oprit pentru o pauza mai lunga si am facut o gramada de poze. Ne oprim si acum si facem cateva. Stancile sunt pana la jumatate acoperite de zapada. 

Plecam mai departe. Pe masura ce ne ridicam ca altitudine se vede tot mai mult din Retezat. Privelistea ne taie rasuflarea. E o vizibilitate excelenta. In zare, cap de perspectiva, troneaza varful Papusa cu spectaculosul abrupt estic ce cade pana in caldarea taului Adanc. In dreapta se vede varful Mare si culmea Lancitei iar in stanga, culmea sudica ce vine din varful Custura si se termina cu varful Vacarea inainte de a cobori foarte mut pana in saua Fagetel. Mai la stanga se disting clar culmile calcaroase Piule si Oslea. Arata fascinant. Intradevar, viata nu se masoara in numarul de respiratii, ci in numarul momentelor care iti taie respiratia. Acum avem parte de unul dintre ele.

La 3 ore de la plecarea de la refugiu suntem in pasul unde culmea Baiului face jonctiunea in culmea principala. De aici perspectiva e completa. La picioarele noastre se intinde valea raului Barbat pana spre Stana din Rau. De o parte si de alta a sa se inalta Regatul de Piatra al Retezatului estic si dincolo de el, calcarele Piule-Plesa si Oslea. Acestea sunt momentele care incununeaza eforturile oricarui „umblator prin munti”. Acestea sunt momentele cand uiti de oboseala, de discomfort, de dureri, de frig, de sete si de multe altele. Esti acolo, tu si muntele. Asprimea defineste frumusetea, efortul defineste grandoarea, linistea defineste nemarginirea. Timpul se opreste in loc si sensurile vietii se reaseaza pentru cateva clipe pe fagasul lor normal.

Plecam mai departe in ocolul  marii potcoave ce trece pe sub varful Tulisa. 

Suntem cu cateva zeci de metri sub el, pe undeva pe la 1650 – 1700 m altitudine. Este punctul cel mai inalt al acestei ture. Nu e o altitudine impresionanta, dar suntem in inima acestui masiv atat de frumos si de surprinzator, acum, in miez de iarna.

In capatul potcoavei ne oprim sa scoatem focile de pe skiuri. De aici vom incepe sa coboram. Pana in Valea de Brazi avem ceva mai bine de 1000 m diferenta de nivel, descendent. Zapada e acoperita in mare parte de glazura de gheatza, suntem inca pe fata nordica, asa ca avem grija sa nu o luam razna. Coborarea se face pe curba de nivel, panta nu e cine stie ce de accentuata, dar trebuie sa avem grija deoarece daca glazura se rupe, consistenta zapezii de dedesupt e cu totul alta iar stilul de skiat trebuie adaptat noilor conditii, instantaneu. Asta e frumusetea si totodata dificultatea skiului de tura, atunci cand cobori. Spre deosebire de partie, e foarte posibil ca zapada sa nu fie omogena pe tot parcursul si de aceea trebuie sa te adaptezi in functie de ce ai sub talpi in fiecare moment. Poti merge snur pe o placa consistenta si tare cateva zeci sau sute de metri dupa care, dintr-o data, placa sa se rupa si sa te trezesti in zapada moale pana la genunchi.  Daca mai ai si vreo 15 kg in spate, nu e tocmai de colo sa schimbi stilul „ din mers”.

Coboram cu bine, evitam cativa braduti razleti ce se aflau in calea noastra si ajungem, pe rand, ( Cornel primul, eu mai la urma .... ca asa e, cu dichisitul focilor, cu facutul de poze ....) in saua Tulisa, langa Crucea Eroilor. Traseul nostru de-a lungul culmii principale se sfarseste aici, la patru ore de la plecarea de la refugiu. De acum vom urma directia sud, de-a lungul culmii Serpilor iar mai apoi, pe o serpentina lunga cat o zi de post, vom cobori in valea Serminosului la capatul careia o sa ajungem in localitatea Valea de Brazi.

Facem o mica pauza langa monument, ceva poze, putina odihna si hidratare dupa care ne inscriem pe culmea Serpilor.

 Incepem sa coboram si visul meu ascuns se materializeaza. Inca de la plecarea din refugiu speram ca pe aceasta culme, fiind orientata sud si totodata deoarece urma sa ajungem pe ea dupa miezul zilei, sa gasim firn, acea zapada „ de primavara” usor topita doar cativa centimetri la suprafata, pe care practic FACI CE VREI cu skiurile. 

Asa a fost sa fie. Coborarea pe culmea Serpilor a fost de vis, cu chiuituri si skiurile lasate sa se duca in legea lor. In mai putin de zece minute eram pe platoul care incheie coborarea. Pe jos, portiunea asta se face in cel putin jumatate de ora.

 Mai aruncam o ultima privire spre culmea care am traversato, pe partea opusa fata de unde suntem acum. De aici mai avem de urcat doua mototoaie pana la stana din capatul culmii. Le urcam fara sa mai punem focile si la coborarea de pe al doilea mototoi ne trezim in mijlocul curtii stanei. Suntem la inceputul drumului in serpentina care ne va duce in capatul superior al vaii Serminos pe care o vom urma pana la iesirea „la civilizatie”. Toata aceasta portiune  e prin padure. Prima parte e ceva mai inclinata si traverseaza o padure tanara. In zona asta vantul si-a facut de cap si tot drumul e brazdat de valuri de zapada. Incepe chinul. Drumul e ingust si nu prea e loc de manevrat. Sa faci plugul peste valurile alea e ca si cum te-ai uita la luna cu ochelarii de soare .... poti incerca, dar nu-ti prea iese.

Dupa prima curba lucrurile se schimba si se coboara acceptabil. Mai sunt ceva portiuni drepte si trebuie sa dam la bete dar pana la urma ajungem pe firul vaii. Facem o ultima pauza ca sa mancam ceva. De la monument pana aici ne-a trebuit cam o ora si mai avem de coborat toata valea. Cornel termina mai repede si pleaca deoarece soarele nu mai ajunge la noi si se facea tot mai frig. 

Eu mai zabovesc vreo 10-15 minute pana termin de mancat si de baut un ceai fierbinte din termos. Zapada e destul de mare si moale. Cand m-am dat jos de pe skiuri am intrat aproape pana la genunchi. Inchei si eu cu halitul, ma reechipez si pornesc la vale. Pe masura ce cobor zapada e tot mai moale. Drumul e ingust cu multe portiuni unde izvoarele taie zapada sau coboara chiar pe drum, ingustand si mai mult panglica pe care ma pot deplasa. E destul de nasol, trebuie sa o tin exclusiv in plug, incep sa resimt si oboseala si pe acest fond ii trag vreo patru trante, din fericire fara urmari. Totusi dupa fiecare cazatura in care ma infig temeinic in zapada, urmeaza toata tevatura cu ridicatul in picioare. Daca cineva crede ca e la fel de simplu ca datul jos din pat, se inseala. Cand esti varat pe jumatate in zapada grea, cu skiurile si ele infipte in aceasi materie perfida, cu un rucsac de 15 kg in spate, ridicatul in picioare poate deveni o problema. Bineinteles ca din acea pozitie a trebuit de fiecare data sa-mi scot skiul de pe piciorul interior, sa ma intorc perpendicular pe panta si sa ma sprijin in bete pentru a-mi relua pozitia bipeda. Toata miscarea asta duce automat la consum suplimentar de energie, iar eu numai odihnit nu eram. In cele din urma ajung la un loc pana unde cineva incercase sa urce cu masina. Urmele de roti erau inghetate si lucrurile deveneau si mai urate. Cobor inca cativa zeci de metri si vad locul unde Cornel se oprise si isi scosese skiurile. Decid ca e mai intelept sa fac la fel, mai ales ca stratul de zapada era tot mai anemic si incepusera sa apara pietrele.

Pun skiurile pe rucsac si plec in continuare pe clapari. Am la mine si trackerii dar decid sa merg in clapari decat sa-i car in spate. Claparii astia pentru ski de tura sunt ceva mai pretabili la umblat decat cei pentru partie. Dupa mai putin de un kilometru ajung la intrarea in Valea de Brazi. Imi amintesc insa ca de aici pana la sosea mai e ceva de mers. Continui sa cobor pe o ulita plina cu gheatza. Incep sa ma doara talpile asa ca fac o pauza de vreo doua minute in care sprijin si curul si rucsacul de un zid de beton. Imi mai trag sufletul dupa care continui la vale pe ulita inghetata – de parca nu-mi ajunsese de cata gheata avusesem parte zilele astea. Dupa inca o curba vad o cladire care stiam ca e la sosea si ma bucur ca aproape am ajuns cand, la nici 30 de metri de finis apare Cornel in taxiul cu care ne intelesesem sa ne recupereze. Opresc langa mine si vin sa ma ajute sa-mi dau jos „samarul” din carca. Gata, tura se incheiase cu succes. Dau sa opresc cronometrul. Sapte ore fara patru minute. Al dracului, parca e norma, la fel ca si cu o zi inainte.

Ce a urmat sunt doar detalii de umplutura: intoarcerea la Baru, recuperatul masinii lui Cornel, o ciorba de burta si niste clatite la Hanul Bolestilor, despartirea de Cornel in Hateg si intoarcerea acasa.

Care ar fi concluziile turei din Tulisa ?

-         Un munte foarte pretabil pentru ski de tura.

-         Un munte linistit si extrem de putin umblat – poate chiar pustiu iarna. Practic, in afara de Mircea, custodele refugiului Tulisa, nu ne-am intalnit cu nimeni in cele doua zile.

-         Un munte frumos si doar prin pozitia pe care o are. Perspectivele asupra Retezatului, Valcanului, Parangului dar si mai departe pana in Sureanu, Latoritei, Lotrului si Cindrelului sunt deosebit de frumoase.

-         Un munte ce poate fi parcurs iarna, in conditii normale, fara risc de avalanse. Pe vreme nefavorabila insa, fara GPS si track corespunzator, riscul de a te rataci e maxim.

-         Un munte care ar merita sa fie mai mult promovat dar poate e mai bine sa ramana asa cum e acum: vara, o lume a oierilor si iarna un pustiu inghetzat, unde, cine doreste, poate regasi frumusetea pura dar dura a naturii in acest anotimp.

Skiul de tura nu e un sport usor si nici comod. Bine, acum depinde si cum il practici. Daca e sa urci pe marginea unei partii in loc sa folosesti telescaunul sau telegondola, e una. Te alegi cu niste calorii arse in plus, cobori pe zapada batuta, mai cu atentie, deoarece skiurile aste nu sunt facute pentru asa ceva, dar e ok.

Daca vrei sa te aventurezi insa dincolo de zonele amenajate, in ture de cateva ore bune sau chiar de mai multe zile, cu diferente de nivel cat de cat serioase si pe zapada virgina, care poate fi de orice fel dar nicidecum  „cosmetizata” asa cum e pe partii, atunci e cu totul altceva. Socotelile trebuie facute foarte bine iar rezervele, inclusiv cele de energie si de timp e necesar a fi luate in considerare la modul cel mai serios posibil.