A treia varianta - Custura Carjei

Carja e varful "vedeta" al Parangului. N-o fi el cel mai inalt, nici cel mai salbatic sau cel mai dificil de atins, dar sta mandru deasupra Vaii Jiului si e foarte vizibil cam din toate partile depresiunii, daramite de pe coclaurii din imprejur. Iti sare in ochi de pe Straja, din Oslea, din Piule sau din Tulisa. E mototoiul ala proeminent si falnic din creasta relativ plata a Parangului- asa cum se vede din vale.

Carja e si un varf relativ accesibil, in conditii meteo normale. De la IEFS, am vazut ca-l poate urca si un catzel de cca. 2 kg.

L-am urcat si traversat de cateva ori, si vara si iarna, din ambele parti ale crestei principale, insa aproape de fiecare data in ultimii ani cand am ajuns pe el, mi-a tot tras cu ochiul cea de-a treia varianta.

Ma documentez ca de obicei pe net si constat ca, desi in pofida aspectului destul de spectaculos, dracu' nu-i chiar asa de negru.

Ma decid sa-l convoc pe Steli sa facem traseul impreuna cu fetele. Vot pentru, ca de obicei, cu ceva retineri privitoare la Codre pentru partea finala de urcare pe varf.

Da, am uitat sa mentionez, partea vizata si urcarea pe varf urma sa o facem pe custura Carjei, o muchie nemarcata care vine de pe culmea Mijei si care vazuta de pe traseul clasic dinspre IEFS arata impresionant.

Decidem ca pentru siguranta noastra dar mai ales pentru moralul fetelor sa luam la noi hamurile si un capat de sfoara, sa le avem, asa, in caz de ....

Initial am zis sa facem tura in 26.08 si sa ramanem cazati la pensiunea Parang. Pana la urma a intervenit neprevazutul - cateodata se mai intampla, asa ca ajungem prea tarziu sambata, 26.08 si decidem sa lasam tura pe a doua zi dupa care urma sa si coboram.

Trec peste detaliile zilei de 26.08 cand ne-am plimbarit prin zona pana pe vf. Scurtu si ne-am bucurat de o vreme excelenta, de afine si merisoare.

A doua zi plecam de dimineata, la 07:00 suntem in fata cabanei si o pornim la deal. Traseul de urmat era pe la lacul Mija, de acolo urcare pe piciorul din dreapta pana in culmea Mijei pe care urma sa ne deplasam spre sud-vest pana vom intalni custura Carjei. De aici nu prea aveam alta varianta pana pe varf.

Prima portiune, care ne duce la taul Mija o mai facusem, e frumoasa si putin solicitanta. La lac facem o pauza si mancam ceva. De aici ne aprovizionam si cu apa deoarece alta sursa nu vom mai intalni pana la sfarsitul turei. Portiunea aste ne-a luat cam doua ore.

Toate bune si frumoase, incepem urcusul pe piciorul din dreapta noastra. Ne bucuram de faptul ca marcajul pare refacut si e oricum mult mai vizibil decat ultima data cand fusesem la lac.

Piciorul asta nu e domol si nici scurt. Prima parte ne croim drum printre jnepeni si palcuri de iarba presarate cu afini. Pe masura ce urcam panta se inaspreste si devine mai pietroasa. Nu ne prea lasa sa suflam. Soarele e deasupra capului si vantul nici macar nu adie, asa ca e cam de cald, destul cat sa dea o senzatie de relativ discomfort.

Tragem din greu la deal, ne mai cocotam pe cate un bolovan, ne mai strecuram printre ei, urcam pe palcuri de iarba ca pe treptele unei scari si dupa o ora si jumatate de cazna iesim pe botul de culme. Aici panta se moaie si intuim o curba de nivel care ne duce spre intrarea pe custura, fara sa mai fim nevoiti sa urcam pana pe culmea Mijei.

La patru ore de la plecare suntem la intrarea pe custura. Partea sudica e mai blanda, cu portiuni pe care sa vad palcuri de iarba si intuim ca pe acolo vom urma cararea care e destul de vizibila, chiar daca aici nu mai exista nici un marcaj.

Parcurgem prima treime fara nici un fel de probleme, cu atentie si cu multa admiratie pentru peisajul ce ne inconjoara. Spre sud avem la picioare taul Carjei si ceva mai incolo alte tauri - Slivei, Verde. E o imagine inedita, din alt unghi, asupra crestei principala a Parangului. In partea opusa e peretele stancos al custurii, cel care se vede si din cararea principala ce vine de la IEFS. Printre crenelurile lui se vede valea pe care o traversasem inainte de a ajunge la taul Mija. Prima treime a crestei e intr-o usoara coborare, pana intr-un "V". Inainte de acesta, pe o platforma de iarba eu si Piti decidem sa ne punem hamurile, nu de alta dar daca o fi nevoie sa nu ne scremem sa le luam pe noi in cine stie ce pozitii ....

Steli si Codre sunt inaintea noastra si ne spun ca la fel ca si pana aici, cararea e destul de conturata si nu pune nici un fel de problema doar ca trebuie sa fi atent pe unde pui piciorul. In fata noastra culmea incepe sa urce dupa care se ingusteaza semnificativ iar inclinatia ei creste brusc. De aici chiar arata ca o lama. Nu e inabordabila, dar cu fetele dupa noi, fara niste mobile si cu un capat de cordelina statica, parca nu ne vine sa o abordam.

Intuim o varianta pe la baza "lamei" dupa care eu intrevad un culoar ce urmeaza sa ne scoata iarasi in creasta. Alegem aceasta varianta, traversam stanga intr-o usoara coborare si asa cum banuisem, ajungem la baza unui culoar presarat cu bolovani destul de mari dar mai ales cu o gramada de grohotis. Piti sugereaza o alternativa prin stanga, pe o panta inierbata care e drept pare mai accesibila, dar care totodata ne scoate de pe linia crestei si iese undeva mai la sud-est de vf. Carja. Eu stramb din nas si pana la urma optam pentru varianta pe jarnau. Steli simte el ceva si imi zice sa-i dau sfoara. Incepe sa urce si sa injure. Grohotisul e perfect instabil si fuge de sub talpa la fiecare pas. Ajunge langa un bolovan mai rasarit, se intepeneste oarecum in spatele lui si le da funia fetelor. E bun cateodata si un capat de cordelina cand totul e instabil in jurul tau. Fetele se trag pompiereste in sus si reusesc sa ajunga langa Steli. Eu o leg de mine si ii dau la deal ca ratoiul, Steli recupereaza pentru a nu risca sa o agatzam dracului pe dupa vreun pietroi ca numa' asta ne-ar mai lipsi, sa trebuiasca sa coboram sa o deblocam. Urmeaza inca o tura de sforareala cu injuraturile si dracii de rigoare. Eu imi aud toate cele meritate, ca daca mergeam pe varianta lui Piti era mai bine, etc. etc.

Adevarul e ca toata lumea se cam saturase de grohotis, asa ca hotaram sa facem o traversare la dreapta, peste culoarul de grohotis si sa iesim sub muchie pe o panta inierbata care desi arata a fi destul de inclinata, pare mai prietenoasa si accesibila.

Fac eu primul traversarea sa nu-mi mai aud toate bestelelile si sa-mi spal pacatele. Calc la fiecare pas de cateva ori si incerc sa realizez niste trepte, cam cum se face in zapada. Reusesc intr-o oarecare masura, dar grohotisul asta nu prea vrea sa se fixeze in nici un fel. Ajung pe zona cu iarba, ma intepenesc cum pot pe picioare si ma apuc strasmic cu o mana de un smoc de iarba. N-am nici un bolovan pe aproape sa ma anin de el cu vreo bucla  asa ca raman intr-un echilibru relativ. Celalat capat de sfoara e la Steli asa ca fetele au acum o balustrada de mai mare frumusetea pentru a face traversarea. Prima trece Codre dupa care urmeaza Piti. Ii sugerez sa se faca funicular si sa-si puna o bucla expres pe cordelina ca daca o ia la vale sa nu fie nevoie sa plec in excursie s-o recuperez. Eu glumesc ca doar nu era sa alunece tot grohotisul ala pana in fundul caldarii, dar ea ma asculta si se asigura. Totul decurge cu bine, felele numai ca nu ma calca pe cap cand trec pe langa mine, eu nu pot sa ma misc ca sunt intepenit pe post de par. Se aseaza si ele pe unde pot si rasufla oarecum usurate. Au scapat de cosmarul grohotisului. Parca pe iarba e altfel, dar eu ma uit la cer si ma gandesc ca acest altfel sa nu devina altfel de altfel. Daca dimineata a fost perfect senin, acum cerul s-a acoperit binisor de nori a caror culoare nu-mi prea place si ca o comfirmare in plus, dinspre Latoritei incepe sa bubuie. Noi mai avem o bucata pana in creasta si de acolo inca ceva pana pe varf. De da dracu si incepe ploaia, iarba asta are toate sansele sa se transforme intr-un alunecus de toata veselia.

Vine si Steli, urca iarasi el primul, repetam faza cu fetele trase pe sfoara, e mai sigur pentru ele asa desi smocurile de iarba sunt bune si sa calci pe ele ca pe trepte si sa te tii.

De jos aud niste voci si la capatul culoarului apar doi. Incep sa urce si ma intreaba pe unde e mai bine sa o ia. Ii ghidonez sa traverseze mai repede grohotisul si sa tina cat pot partea inierbata, sa nu patimeasca ca noi.

Ajungem in creasta, exact in locul unde "lama de cutit" isi frange panta. De aici pana pe varf e o urcare  ce se parcurge fara probleme, dar cu atentie.

Iesirea e exact pe varful Carja. Acolo mai e ceva lume care se uita la noi putin nedumerita pentru directia din care aparem.

Urmeaza pozele de rigoare dupa care coboram pe un mic platou sub varf. Aici ne dezechipam si mai mancam cate ceva. Bem si apa din belsug ca pe custura n-am prea avut parte.

Suntem multumiti, ne-a iesit tura, a fost totul ok. Dracii si injuraturile de pe culoarul cu grohotis nu se mai pun, au fost deja uitate.

Pornim la vale, coboram serpentina de pe Carja, trecem pe langa refugiu, si cand ajungem pe vf. Scurtu incepe ploaia. Ne echipam urgent si bine facem, ca imediat incepe si grindina.  Avem parte de un pic de "masaj" pe dupa ceafa dar e ok, ne mai racorim si asta e bine dupa ce in prima parte a zilei am cam suferit de caldura.

La 10 ore si 15 minute de la plecare sunte iarasi in fata cabanei. Am incheiat o tura frumoasa si un pic deosebita.

Custura Carjei, pe unde am facuto noi, dupa parerea mea, nu bate Portile Inchise din Retezat, dar probabil facuta matematic, peste "lama de cutit" devine ceva mai spectaculoasa. Asta poate intr-un viitor, doar cu baietii si eventual cu vreo doua-trei mobile la noi.  

Parcurgerea unui asemenea gen de trasee iti da un altfel de satisfactie si bineinteles te solicita la un altfel de efort. Atunci cand dupa patru ore de urcus si speteala sustinuta ajungi in fata celei mai dificile portiunii a traseului, trebuie sa faci un efort de vointa suplimentar ca sa te aduni si sa te concentrezi la ceea ce urmeaza. Totodata trebuie sa ai acea rezerva de energie care sa-ti permita sa treci acel tronson si mai apoi sa termini cu bine intregul traseu.

Frumusetea de a umbla pe carari nu tocmai batute tine de firea si spiritul fiecaruia. Unora le place sa urmeze totdeauna cai batatorite si sa se simta permanent in siguranta. Altora le place sa caute necunoscutul, sa exploreze, sa gaseasca solutii si alternative, sa descopere, sa experimenteze, sa-si creeze si sa raspunda unor provocari, sa riste, sa lupte cu ei insasi, sa se autodepaseasca.  Cu cat ne apropiem mai mult de limitele personale, fie ele fizice, psihice, etc., functionam altfel, iar satisfactia reusitei e direct proportionala cu solicitarile.

Limita confortului e doar pragul inferior dincolo de care apar adevaratele cautari si dincolo de care incepem sa percepem viata intrun alt fel.

Cei dintai spun de multe ori despre cei din urma ca si-o cauta cu lumanarea, ca sunt nesabuiti, ca se expun inutil sau ca "n-au toate tiglele pe casa".

De cele mai multe ori, cei din urma le zambesc si ii ignora !!!

Aceeasi poveste, pe "scurtatura"

Chiar mi-a placut tura facuta de unul singur saptamana trecuta si fiindca nu sunt chiar totdeauna un egoist mi-am zis ca: "de ce sa ma bata doar pe mine vantul si sa-mi sufle prin chilotzi, ia sa mai simta si altii cum e".

Gandul asta perfid imi pune rotitele mintii in miscare si in frenezia de a pune cap la cap toate detaliile urzelii ce avea sa fie uit un amanunt : "ai grija ce-ti doresti ca s-ar putea sa se implineasca".

Ok, motivul de flutura pe sub nasul tuturor e construit pe argumente care nu pot fi contestate asa ca ma asteptam la opozitie zero din partea celor care urma sa il expun:

- Faptul ca nu ajunsesem niciodate pe la Zanoagele Galesului (eu),

- Ca ce frumos si pitoresc aratau din Portile Inchise,

- Ca Valea Rea e superba (chiar asa e),

- Ca tura e rezonabila de facut si cu fetele,

- Ca nu ajungem in creasta si ca doar va trebui sa traversam de la Galesu in Valea Rea prin saua zanoagelor,

- Ca prognoza e relativ ok si ca se anuntza "eventuale" furtuni sporadice cu "eventuale" descarcari electrice si "eventuale" rafale de vant, doar spre dupamasa/seara cand noi "eventual" vom fi deja pe plictisitorul drum de intoarcere spre Carnic.

Inarmat pana in dintzi cu cele de mai sus plus cheful nebun de a nu sta acasa, arunc propunerea la bataie. Efectul e cel scontat, grupul tzinta reactioneaza pozitiv asa ca planul e aprobat cu unanimitate de voturi. Duminica, 06.08.2017 urma sa repetam oarecum traseul facut de mine cu o saptamana in urma, dar pe o varianta mai scurta, in formula de patru, 2+2, fara carmaci.

Ne intalnim in dimineata zilei stabilite in Hateg si dupa reuniunea de rigoare, ajungem ca la 8:18 AM sa intram in traseu, tot pe la Carnic. Vremea e cat de cat ok, cam inourat spre sud si cam cald pentru ora si locul unde ne aflam.

Urmam acelasi traseu ca si cu o saptamana in urma pana la intersectia cararilor care duc spre Galesu cu varianta pe la Taul dintre Brazi. Alegem sa trecem pe la tau, asa ca in 45 de minute de la bifurcatie poposim pentru cateva minute langa acest mic lac atat de nespecific Retezatului, aproape de iesirea din padure.

Cateva poze si plecam mai departe. Reintilnim cararea ce duce la Galesu si aproape de iesirea din padure ... incepe sa ploua. Hmmmm, ma intreb, e deja seara, ca prognoza asa zicea !!! Nu apucam sa lasam rucsacii jos ca sa ne echipam corespunzator si zbang, incepe serenada. Aha, imi zic, deci prognoza e corecta, timing-ul e prost. Ce sa-i faci, asta e, oricum traznea undeva sus, dupa parerea mea nici macar in creasta ci undeva deasupra, in norii cei gri si artzagosi care pareau ca au o disputa personala intre ei.

Ne oprim sub un palc de brazi mai des unde ploaia care era destul de sustinuta, totusi nu reusea sa patrunda. Daca tot pierdem vremea, ne apucam si mai mancam cate ceva, in ideea ca s-ar putea sa nu se mai arate de inca vreo ocazie, mai tarziu.

Simfonia continua cu accente de dramatism spre sud/sud-vest. O furtuna cu tunete la munte e un sound cu totul special iar daca esti intr-o pozitie in care nu sunt reale sanse sa te puna in pericol, merita sa savurezi sunetul naturii dezlantuite, in toata maretia ei.

Ploaia aste ne tine pe loc mai bine de 30 de minute si cand da semne ca s-ar mai potoli, decidem sa plecam mai departe. Pana la lac ne tine intr-o dusuleala continua, mai intensa sau mai potolita. Nu ne prea pasa, ne-am echipat de sus pana jos asa ca singurele portiuni unde ne uda e pe degetele de la maini.

Inainte de lac ne intalnim cu un grup de vreo 8 persoane ca-i dau la vale. Ne salutam si din mers ne "reproseaza":  ati ratat grindina !!!

Asta e, nu poti sa le ai pe toate, dar exista posibilitatea sa fie vreuna rezervata si pentru noi, acolo, mai sus.

Ajungem la Galesu si ploaia continua. 

Facem pozele de rigoare si ne indreptam privirile inspre directia in care urma sa mergem. Paraiasele care alimenteaza lacul, ce coboara de pe pantele nordice s-au transformat in torenti si vin involburate si zgomotoase. Acum ne dam seama ca a plouat destul de zdravan mai sus. Arata spectaculos si dau, desi pare bizar, o nota vesela si zglobie peisajului, care e destul de mohorat. Totusi avem vizibilitatea asupra varfurilor ceea ce ne spune ca plafonul de nori e destul de sus, nu ca saptamana trecuta. Mai bubuie dar frecventza a scazut.

Plecam mai departe, de partea opusa a Galesului, incepem sa urcam pe marcajul cruce rosie, printre suvoiaiele ce sa pravalesc catre luciul lacului. Cararea traverseaza unul dintre ele, probabil in mod normal peste o insiruire de pietre ce ar putea fi parcursa fara sa atingi apa. Acum nivelul ei e cam la o palma peste. Steli pleaca mai sus sa gaseasca un loc mai ingust unde sa traversam. Eu evaluez din ochi adancimea, apreciez ca nu trece de glezna si decid sa fac "testul suprem" la GTX. Trec ca "vaca prin vad" avand doar grija sa nu alunec pe vreuna dintre pietre. Ajung pe partea cealalta si simt putin rece .... dar nu ud. Misc degetele de la ambele picioare si constat ca e uscat. Bravo, au tinut cu brio, nu doar la iarba uda si portiunile de noroi prin care i-am chinuit ci chiar la suvoiul de apa la care i-am supus direct.

Continui sa urc pe carare, paralel cu fetele care il urmeaza pe Steli. Ceva mai sus gaseste o ingustatura, un pic de echilibristica si suntem iarasi toti pe aceas parte a torentului. Continuam sa urcam pe cararea care e mai mult parau si cam intro ora de la plecare de la Galesu suntem la Zanoagele Galesului, trei laculete frumoase, aninate pe o treapta glaciala superioara "lacului mama". Pe masura ce am urcat a inceput sa bata vantul.

Nu zabovim aici ci continuam urcarea, pe un plai inierbat pana in saua zanoagelor. Ajunsi aici constantam ca ploaia s-a oprit  dar vantul s-a intetit. Nu e chiar ca saptamana trecuta, dar ne flutura putintel. In schimb perspectiva s-a deschis de-a binelea catre "uriasii" masivului, Peleaga (cu coltzi cu tot) si Papusa, dar si spre Vf. Mare si Vf. Retezat. Cea mai surprinzatoare insa e pentru mine privelistea spre Bucura. Arata atat de impunator din acest unghi, chiar spectaculos. Avem la picioarele noastre spre vest si sud-vest taurile Vaii Rele si caldarea superioara a acesteia.

Cu toate ca bate binisor, vantul nu e rece deloc, asa ca ne punem pe facut fotografii in toate directiile, in grupuri complete sau incomplete. Mai stam putin sa admiram privelistea, cu toate ca e cam in nuantze cenusii. Pentru noi insa, muntele, oricum ar fi, isi pastreaza farmecul.

Plecam la vale si in curand ajungem langa turma de oi care paste linistita deasupra taurilor din Valea Rea. Cainii dau sa maraie, dar unul dintre ciobani le rosteste "formula magica" si se potolesc, totzi, ca prin minune. Nu umblu de ieri de azi la munte, dar caini ciobanesti asa de bine "educatzi" nu-mi prea amintesc sa fi gasit. Trecem pe langa o dihanie alba ca laptele la nici 4 metri si nici nu se sinchiseste, sta intins pe iarba si ne priveste cu niste ochi blanzi si prietenosi ca de Bischon.

Imi zic: s-au civilizat si cainii de la stani in tzara asta, numa' cu oamenii e mai greu.

Ne salutam cu ciobanii, schimbam vreo doua vorbe si coboram pana la intersectia cu cararea ce vine din saua Pelegii. Aici hotaram sa facem inca o pauza de masa. Ploaia s-a oprit de tot, in caldare nu bate nici vantul si dinspre vest da sa se arate soarele. Aici ne descotorosim si de echipamentul de ploaie care isi reia locul in rucsak. A tinut foarte bine, nu suntem uzi deloc de la ploaie. Ce tine de transpiratie nu se pune.

"Na, ti-a trebuit sa-i duci si pe astilalti sa-i bata vantul si te-ai ales si tu cu udatura" imi zic in gand, dar nu-i nici o suparare, cine umbla la munte sa se astepte la de toate.

Dupa episodul de sambata trecuta, a doua zi, adica duminica, 30.07.2017 am facut o plimbare doar cu Piti pana pe Petreanu, asa ca sa scot febra musculara. Vremea a fost superba si pe varf m-a impins dracu sa trag un pui de somn vreo 20 de minute. Era soare si batea o boare de vant, minunat. Exact formula perfecta ca sa nu simtzi cum te prajesti.

Pe Petreanu am dormit pe partea stanga iar urmatoarele 3 nopti am dormit in patul propriu doar pe dreapta, ca pe coastele din stanga ma pisca de ma lua naiba. Nu mai pun in socoteala pielea belita de pe nas, frunte si spate ...

Terminam de mancat si o apucam la vale, admirand caldarea, culmile de pe ambele flancuri - cea a Pietrrelor si ce a Vaii Rele. Coborarea e acompaniata de nenumarate opriri pentru a manca afine. De la nivelul jnepenisului si pana dincolo de intrarea in padure, e plin de ele pe langa carare. Nicicare dintre noi nu face nici cel mai mic efort sa se abtina !!!

Cararea continua sa coboare inca o treapta glaciala, ajungem si la ultimul tau, cel mai de jos, urmeaza inca o portiune prin jnepenis dupa care urmeaza padurea.

Asa cum am mai spus, Valea Rea e foarte frumoasa, dar si lunga. In cele din urma ajungem la ultimul coboras ceva mai accentuat dupa care facem jonctiunea cu cararea ce urca de la Carnic la Gentiana. Ne mai oprim cateva minute la bancutza, langa cascada.

Restul drumului e rutina, pusul unui picior in fatza celuilalt. Mai povestim, mai schimbam impresii, mai depanam amintiri si dupa 10 ore si 20 de minute suntem inapoi la masina, la Carnic.

Eu personal am reluat in proportie de cca. 75 % acelasi traseu pe care il facusem cu o saptamana in urma, dar nu m-am plictisit deloc. Am revazut aceleasi locuri iar intensitatea bucuriei a fost aceasi. Sunt convins ca pot reveni aici oricand, oricat, fara sa ma plictisesc sau sa am senzatie de "destul".

Muntele e si totodata nu e ca alcoolul, poate sa se suie la cap, sa te imbete cu frumusetile lui, sa-ti dea greturi sau dureri de scafarlie (de la efort, altitudine, etc. etc.), sa te faca sa pici lat dupa cate o tura in care ai "tras un pic prea mult" sau sa umbli in miez de noapte dupa sticla cu apa rece de la frigider, dupa zile in care ai fost nevoit sa-ti dramuiesti fiecare inghititura de lichid pe care a trebuit sa-l cari in spinare.

Ameteli, dureri de cap si greturi le da si bautura, dar:

De la mersul la munte n-ai sa dai in ciroza, n-ai sa faci foale de berangiu ca sa fie nevoie sa-ti montezi oglinda sub chiuveta de la baie, n-ai sa ajungi sa faci pe tine in drum, n-ai sa borasti ca un porc in mijlocul casei, n-ai sa sari la bataie fara motiv sau sa-i injuri pe totzi in devalmasie. Si chiar daca vreodata la munte o sa dormi pe marginea drumului (a cararii), o sa o faci asumat si constient si nu datorita imposibilitatii exercitarii functiilor motorii cu care natura te-a inzestrat, avand ca motiv faptul ca te-ai imbibat cu prea multe licori bahice.  Iar cacatul din nadragii tai in care o sa zaci beat mort in acel santz nu e la fel cu sacul de dormit, chiar daca ambele sunt proprietate personala. Poate ca iarba e la fel de verde si intro parte si in alta, dar cea de la marginea cararii nu o sa duhneasca de pisatul pe care tocmai l-ai lepadat cu ultimile farame de energie, inainte de a pica exact in acel loc.

Comparatiile pot continua insa modul in care cautam si gasim caile spre a satisface necesitatea omeneasca de a ne simtzi bine, difera enorm. Nu vreau sa judec pe nimeni, fiecare cu mintea si optiunea sa, dar intre a te simti bine facandu-ti in acelasi timp un bine si a te simti bine facandu-ti un mare rau, cred ca exista o diferenta fundamentala.