Exista "munti vedeta" - credeti-ma nu o spun cu rautate, e doar o constatare cat se poate de obiectiva. In randul indragostitilor de munte se poate sesiza afinitatea catre cateva masive care reprezinta repere in temele de discutii de pe foumuri, capete de afis in planificatoarele de ture, etc. Nimic rau in asta. Sunt probabil masivele cu cea mai buna organizare din punct de vedere al marcajelor, ce cele mai semente piscuri, cu cele mai multe cabane / refugii, cu cele mai spectaculoase trasee si asa mai departe. E normal ca o buna majoritate din cei impatimiti sa isi indrepte atentia in mod prioritar spre ele. Repet, nimic rau in asta !!!
Daca ar fi sa enumar cateva care-mi vin repede in minte asi spune: Fagaras, Retezat, Piatra Craiului, Bucegi si ma opresc aici chiar daca stiu ca mai sunt altele cateva care ar putea sta la fel de bine pe aceeasi lista. La celalalt capat al clasificarii sunt acele masive care nu prezinta interes pentru o buna parte dintre "muntomani". Nu intru in detalii deoarece nu mi-am propus sa analizez aceasta tema. Bineinteles ca pe la mijloc ar fi cate ceva, munti mai mult sau mai putin cunoscuti, umblati, apreciati si asa mai departe. In afara oricatei clasificari s-ar putea insa sa mai existe o categorie: muntii ascunsi!
Tura din 09 - 10. iunie a fost oarecum una initiatica, de patrundere intr-o taina, sau mai precis de cunoasterea unor lucruri ce nu-s la indemana si pot fi percepute in mod consistent doar din interior.
Un munte ascuns e acela a carui splendori nu le poti admira in pliante promotionale, vederi ilustrate si nici macar in pozele facute de altii care l-au cutreierat. Un munte ascuns are acel ceva care se releva doar prin contactul direct. Un munte ascuns e acela care nu poate fi vazut sau mai corect spus, perceput din afara, de pe la margini ori din avion. Un munte ascuns se releva treptat, pe masura ce te contopesti cu el. Godeanu e, din toate aceste puncte de vedere, cu siguranta, un munte ascuns.
Vremea se anunta acceptabila, chiar daca nu perfecta. Optiunea de a face aceasta tura pe o asemenea prognoza nu era lipsita complet de riscuri, insa am decis sa o comitem oricum. Am reusit sa strangem o gaska ideala ca numar de participanti - cinci: Codre, Mirela, Stelica, Ionel si cel din urma (din mai multe
puncte de vedere), adica eu. Planificarea am facuto pentru 2 zile, asa ca sambata dupa deplasarea de rigoare, parcatul masinii, inhamatul la rucsaci si toate celelalte mici detalii, la ora 9:20 intram in traseu - cararea ce pleaca de pe partea estica a Lapusnicului Mic spre Platforma Borascu. Urcarea prin padure,
desi nu e una tocmai usoara, mai ales cand "samarul" din carca bate spre 15 kg, am parcurso destul de bine si intr-o ora si jumatate iesam la stana Borascu, in "lanul" de brusturi pe care vrei-nu vrei trebuie sa-l traversezi. Mai sus am facut prima pauza, la locul stiut de mine, sub un palc de brazi cu umbra racoroasa. Incepea sa fie nevoie de umbra. Soarele se ridicase bine pe cer si nu se sfia sa arda. Plecam mai departe. Valea pe care se urca in continuare e arida, nici urma de paraiasul pe care-l stiam. Incep sa-mi fac probleme in legatura cu apa. Eu, singurul care mai fusesem pe aici, le "garantasem" coechipierilor mei ca undeva in partea superioara a vaii exista un izvor cu apa rece si buna. Urcam in continuare si clipocitul apei incepe sa se desluseasca. Paraiasul apare la suprafata si rasuflu usurat. Gaska incepe operatiunea de umplere a bidoanelor direct din parau. Risc si raman consecvent convingerii ca izvorul inca mai exista si nu fac acelasi lucru ca ceilalti. Cu cateva zeci de metri mai sus mi se confirma ca intuitia imi functioneaza inca destul de bine. Gasesc izvorul. Umplu si bidonul si burta cu apa rece si revigoranta cum numai la munte poti gasi. Soarele arde de-a binelea.
Nu mai avem mult si ne angajam pe serpentina finala care, aproape in capatul vaii ne scoate pe platou. Suntem la 2000 m altitudine si am finalizat urcusul cu cea mai mare diferenta de nivel din aceasta tura. Facem o noua pauza. E vremea mesei. Platforma Borascu e o ciudatenie. Ca suprafata e de fapt cea mai "intinsa" ciudatenie din tara. La nivelul golului alpin, un platou intins si aproape orizontal de cativa kilometrii patrati, pe care un avion de mici dimensiuni ar putea ateriza si decola fara probleme.
Vizibilitatea nu e perfecta, dar mai mult decat suficienta pentru a putea cuprinde in cele patru zari, marea de munti care ne inconjoara. Retezatul, mare si mic, inchide perspectiva spre nord-nord est pana spre est-sud est. Spre sud se arata acum creasta principala a Godeanului, tinta turei noastre. In mijlocul platformei, care o inconjoara ca o potcoava, se casca Zanoaga Borascului, o caldare strajuita aproape din toate partile de pereti si tancuri de stanca, acoperite pa alocuri cu ienupar si rododendron. Nu e greu deloc sa cazi efectiv in aceasta caldare si de aceea ciobanii au delimitato din loc in loc cu momai mari, probabil mai usor vizibile pe vreme nefavorabila. Pe fundul caldarii se odihneste, cu apele-i de smarald, taul Borascu si inca un lac mai mic. Tot acolo se vad urmele unei stane parasite. Caldarea se deschide spre valea Lapusnicului Mare printr-o pravalitura inspaimantatoare care-mi spune ca nu-i deloc usor sa urmezi firul apei. O caracteristica ce aveam sa o intalnesc si-n alte locuri din acest masiv. Ocolim caldarea pe buza ei dinspre vest pentru ca apoi sa ne indreptam spre sud, unde printr-o culme destul de ingusta se face jonctiunea cu creasta principala.
Culmea desparte valea Borascului Mic de cea a Galbenei de Nord. Coboram intr-o prima sa dupa care urmam o cale ascendenta ce ocoleste un mamelon central prin partea vestica a acestuia. Urmeaza o noua coborare in ce-a dea doua sa, ma ingusta, iar dupa aceea ne angajam intr-un urcus lung spre vf. Galbena. E destul de cald iar atmosfera nu e tocmai prielnica efortului ce trebuie sa-l depunem. Ne rasfiram pe panta, cararea e oarecum incerta in aceasta portiune. Incetul cu incetul castigam inaltime si ne apropiem de culme. Aparitia unui stalp indicator ne spune ca am ajuns in creasta.
De aici perspectivele se deschid iarasi si putem vedea spre sud - sud est Gardomanul, Scurtul, Paltina iar mai incolo, in Retezatul mic, Piatra Iorgovanului, Albele si-n capatul perspecivei, tentanta creasta Piule - Plesa. E timpul pentru o noua si binemeritata pauza. Dam rucsacii jos si ne tolanim pe iarba. Suntem in creasta masivului Godeanu si totodata in creasta principala a Carpatilor Meridionali. Ne-a luat jumatate de zi pentru a ajunge aici. Spre sud, masivul se varsa in culmi prelungi spre valea Cernei. Suntem departe de orice asezare omeneasca, de jur imprejur nu se vad decat munti, vai si caldari. Muntele ascuns incepe sa-si releve semnificatia. Pornim mai departe. Nu urcam vf. Galbena, un act pentru care n-ar exista nici o ratiune. Tinem linia culmii pe curba de nivel spre sud-sud vest iar apoi spre vest, pe marginea caldarii Borascului Mic pe care o avem in partea dreapta. O vale salbatica ce aduna cateva paraiase adiacente intr-unul mai mare ce pleaca dintr-un laculet aflat sub culmea de legatura ce tocmai am parcurso. Vad ceva stane dar nici urma de vreo oaie. Sa fie oare prea devreme ? Pete de zapada se mai zaresc prin vaioage si pe hornuri. Ne continuam drumul pe sub un varf fara nume dupa care cotim iarasi spre sud- sud vest si coboram intr-o sa destul de larga. De aici vedem lacul Scarisoara, destinatia noastra pentru prima zi.
Ne oprim si ne consultam. In stanga noastra, cum privim pe directia lacului e vf. Micusa, o movila matahaloasa ce nu ne tenteaza deloc sa o urcam. Pe fata nordica se intrevede, pana la un moment dat, o traversare pe curba de nivel. Pe de alta parte, valea ce vine dinspre lac pare destul de accesibila. Consultam harta care ne spune ca drumul ar parasi culmea si ar urma firul vaii intr-o coborare si apoi o urcare pana la lac. Incepem sa coboram tinand totusi putin stanga, pentru a nu pierde prea mult din altitudine. O alegere ce se va dovedi salutara. Deodata in fata noastra se casca dinspre stanga o ravena pietroasa a carei traversare nu ne este deloc pe plac. Decidem sa alegem calea de mijloc, urcam putin si revenim pe curba de nivel. Incepem traversarea Micusei. Fata nordica e destul de inclinata, cararea se dovedeste in cele din urma a fi una de oaie, dar acum, la finele intregii ture, pot concluziona ca a fost portiunea cea mai frumoasa a intregului traseu. Tot povarnisul Micusei era acoperit de tufe de rododendron inflorit. A fost ca o plimbare printr-o gradina plina cu bujor de munte a carui roz aprins contrasteaza in mod inegalabil cu verdele inchis a frunzelor aceleaisi plante.
Tot admirand si oprindu-ma sa fac fotografii, aflat fiind - ca aproape intreaga tura - in coada plutonului, nici nu mi-am dat seama cand m-am pomenit in saua de deasupra lacului Scarisoara. Incep coborarea spre lac, teaversez o ravena micuta si ma bucur pentru cei catva pasi pe care sunt nevoit sa-i fac pe limba de zapada aflata pe fundul acesteia .... unde esti tu iarna, oare ? Covorul de rododendron continua dincolo de aceasta limba de zapada.
Mai cobor pret de cateva minute si sunt la lac. Ma uit inapoi spre sa si sunt uimit cat e de aproape. A doua zi, la plecare, senzatia de apropiere mi se confirma, urcarea durand cam 10 minute. Lacul e frumos, asezat intr-o adevarata caldare, doar la partea de varzare avand o vaioaga ce se deschide spre est, catre un alt etaj al circului glacial. Altfel e inconjurat din toate partile. Etapa primei zile ia sfarsit aici. Ne tragem cateva minute sufletul dupa care incepem sa ne gospodarim. Corturile se ridica rapid, trecem apoi la racorire in apa limpede si nu exagerat de rece a lacului, dupa care urmeaza tabieturile de preparare a mancarii.
Primus-urile duduie, apa incepe sa fiarba, urmeaza supele instant, ceaiuri din ce se gaseste prin imprejurimi - afine, rododendron.
Slanina, branza, ceapa si altele specifice sau mai putin ne potolesc foamea mai mare sau mai mica acumulata dupa o zi de efort. Am facut 7 ore si jumatate de la plecarea in traseu. Vremea e destul de ciudata. Retezatul e tot mai acoperit de nori albi si pufosi. Deasupra varfului Custura, inca de pe la pranz s-a instalat un norisor care nu vrea sa mai plece de acolo. Spre nord e senin si frumos insa dinspre sud, de peste creasta, valatuci de ceata ne tot incearca. Sunt momente de acalmie si senin, dar sunt si momente cand aproape ca nu mai vedem celalat mal al lacului. Stam si povestim, cu totii ne simtim bine si suntem destinsi dupa o zi nu tocmai usoara dar frumoasa. Din cand in cand privim spre creasta ce strajuieste lacul in partea de sud, sud-vest si vest. La un moment dat, o imagine ce nu ma poate lasa indiferent se releva in fata ochilor. Printre fuioarele de ceata, intr-o lumina aproape ireala, exact pe linia crestei, deasupra tancurilor de piatra, silueta inconfundabila a unei capre negre. Sta si ne priveste. Suntem probabil pe malul lacului EI, lacul de unde ea are obiceiul sa se adape, inainte de lasarea serii. Prezenta noastra o inspaimanta, o face precauta si neincrezatoare. In minte imi revin ganduri din Retezat, din tura facuta cu Stelica la sfarsit de aprilie. O privesc cum porneste pe linia crestei si dispare dupa aceasta, spre dreapta. Idea regatului caprei negre si a intrusilor ce din cand in cand ii calca pragul imi revine. Un val de liniste sufleteasca cu un vag iz de culpa ma cuprinde. E un sentiment oarecum ciudat dar totodata recomfortant. Stiu ca deranjam, dar o facem la modul cel mai discret posibil. Cu siguranta ca in aceasta seara capra neagra se va adapa intr-un alt loc doar de ea stiut, dar de maine pana cine stie cate saptamani de acum incolo, lacul Scarisoarei va fi iarasi al ei si doar al ei. Valtauci de ceata revin. Acopera pentru cateva clipe lacul dupa care o pala de vant ii imprastie. Lacul si stanca sunt tot acolo. Capra reapare in creasta, de data asta pe culmea vestica. Ne priveste iarasi cateva clipe dupa care, parca dornica sa ne incante privireile incepe sa alerge exact pe linia crestei, lasandu-si silueta sa se profileze pe fondul laptos-galbui al cetii luminate din spate de lumina apusului. E o imagine greu de descris in cuvinte, de un dinamism care paradoxal, pare incremenit intr-un timp ce parca refuza sa se mai scurga. La capatul crestei se opreste pentru cateva clipe dupa care dispare definitiv dincolo de ultimile tancuri. Imi readuc aminte de acele cuvine: "Life is not measured in the number of breaths you take but in the number of
moments that take your breath". Nu sunt un snob, dar dubla semnificatie a cuvantului "take" din engleza imi pare ca da o semnificatie aparte acestei maxime. Am mai "incasat" un "moment that take my breath" ceea ce imi da un sentiment dincolo de limita descriptibilului. Valatucii de ceata apar si dispar, vin si pleaca. Muntele ramane, este si va fi acolo mereu. El, lacul, caprele, rododendronul, iarba si stancile. Ma simt asemenea valatucilor. Poate ca, pe undeva, deranjez putin si pentru o clipa, dar, cred eu, nesemnificativ. Insa nu stric, nu distrug si nu transform, iar urmele mele se vor sterge curand lasand esenta acestor locuri neschimbata. Momentul magic a trecut, reluam sporovaiala, mai strangem din lucruri, mai exploram putin imprejurimile si incet, incet orele serii se apropie. Oboseala de peste zi imi da o vaga toropeala ce e oarecum in contradictie cu temperatura ce a inceput sa scada odata cu apusul soarelui. Chiar daca este complet atipic felului meu de a fi, urmez exemplul gainii care, inainte ca intunericul sa se astearna complet, se suie in cuibarul ei si se pregateste de somn. Asadar, ma retrag in cort, ma var in sacul de dormit si privesc pentru cateva clipe panza cortului ce isi schimba culoarea intr-un visiniu de nuante tot mai intunecate. Ochii mi se inchid pe nesimtite si adorm pentru cateva clipe. Ma trezesc cu dureri in toate articulatile. Ma sucesc si ma foiesc. Degeaba, nu-mi prieste nici o pozitie. Ma intind de-mi troznesc toate oasele, mai sa ies prin panza cortului. Efortul de peste zi isi spune cuvantul. Muschii imi sunt inca prea incordati si simt o durere surda dar generala. Dureaza cam o ora pana toata aceasta stare de discomfort dispare. Adorm iarasi, de data asta mult mai adanc. Ma trezesc iarasi ! Afara e bezna dar rafale de vant imi zgaltaie cortul care, bine intins si ancorat vibreaza scurt ca si coarda unei ghitari. Aud si celelalte doua corturi fosnind si mai prelung, clipocitul apei lacului, valurita de vantul care bate in rafale scurte. Adorm din nou. Nu stiu cat timp trece dar situatia se repeta. Somnul meu devine un fel de meci de box, cu multe reprize intrerupte de scurte pauze. Nu e cea mai buna odihna dar sunt destule alte elemente care sa compenseze acest neajuns. La un moment dat ma uit la ceas: 3:20 AM. Mai am cam 2 ore de dormit. Rafalele parca s-au intetit si sunt ceva mai violente. Nu mai reusesc sa adorm la fel de repede. Intr-un moment de acalmie aud undeva foarte departe un sunet ce-mi pare a semana cu un latrat scurt. O fi o pasare de noapte, imi zic. Alte cateva rafale de vant si clipocitul inconfundabil al apei lacului acopera orice alt sunet. Ma foiesc si incerc sa adorm. Latratul se repeta, la fel de indepartat dar il aud de doua ori. Incerc sa-l deslusesc si devin mai atent. Rafalele de vant se succed cu momente de liniste mai scurte sau mai lungi. Cred ca trecuse de ora 4:00 AM cand am adormit la loc. Latratul nu s-a mai repetat. Dimineata mi-am zis ca o fi fost cainele plictisit al vreunei turme aflate cine stie pe unde. Totusi, in toata aceasta tura prin Godeanu nu aveam sa vedem nici macar o oaie. Dimineata vine destul de repede. Vad iarasi panza cortului colorandu-se tot mai pregnant. Sunt curios cum e vremea asa ca o zbughesc din sacul de dormit, pun doua haine pe mine si ies afara. Situatia nu e prea vesela. Rafalele de vant continua sa aduca aceleasi fuioare de ceata de dincolo de creasta, dinspre sud. Nu mai are rost sa pierdem timpul. Companionii mei fac repede o cafea, mie nu-mi arde nici de ceai. Cu toate ca am avut o noapte destul de agitata n-am probleme cu frigul. Nu stiu cat o fi fost afara, dar in cort temperatura sa invartit pe la 14 GrC iar sacul meu de dormit de vara a facut fata cu brio. Oricum, urma sa ma incalzesc destul de la efortul ce aveam sa-l fac. Strang cortul, impachetez si putin dupa ora 7:00 AM plecam spre sa. In 10 minute suntem sus si pornim spre vest pe creasta. O ultima privire in urma spre lac si caldarea care-l strajuie iar apoi mai jos, incarligatura de paraiase
ce formeaza celelalte etaje ale circului glacial ca in cele din urma sa se uneasca cu valea Borascului Mic ce vine dinspre est sud-est. Urcam botul unei culmi si ajungem pe un platou destul de intins si plat. In stanga vedem o culme ce pleaca spre sud. E Cracul cu Sanune ce se prelungeste in continuare, dupa Bisericile din Bulz cu Plaiul Bulzului. E una dintre lungile culmi sudice ce coboara pana in valea Cernei.
Ceata nu ne lasa sa deslusim prea bine marginile platoului pe care umblam, asa ca inaintam precauti pe linia culmii. Panta e lesinata, dar dupa un tutui coboram iarasi intr-o sa. Ceata se sparge pentru cateva clipe si reusim sa vedem undeva in dreapta noastra vf. Gugu. E soare si senin pe directia nord, insa pe noi ceata ne inconjoara iarasi. Urcam in continuare si tinem linia culmii. Marcaj ioc, nici vorba. Ajungem pe un varf si consultam harta. Ar trebui sa fim pe Piatra Scarisoarei.
De aici coboram iarasi intr-o sa. In partea stanga se intrevad din cand in cand genuni de nedescris. Caldari cu pereti verticali se casca spre sud, adanci de sute de metri.
E greu de inchipuit ca o caldare sa aiba asemenea aspect. Ghetarii au muscat cu nesat din marginile platoului lasand in urma lor forme de relief spectaculoase. Contrastul intre linia relativ blanda a culmii si violenta abisurilor laterale e aproape socant. Muntele ascuns isi dezvaluie cu zgarcenie frumusetile, prin ferestre inguste intre ceturile ce-l invaluie. Suntem iarasi intr-o sa si privesc spre nord, intr-o ceata de nepatruns. Parca citindu-mi dorintele, gigantul isi imprasitie pentru cateva clipe mantia cenusie. In fata ochilor si la picioarele mele se dezvaluie o priveliste fantastica - fabuloasa vale a Matului.
Salbatica si maiestoasa. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut altundeva, prin muntii ce i-am colindat pana acum, o vale la fel de impozanta si frumoasa. Spectacolul dureaza doar cateva clipe, cat sa apuc sa declansez de 2 sau 3 ori si cortina de ceata cade iarasi. Plecam mai departe. Culmea se ingusteaza brusc si in fata noastra apare un mamelon destul de ascutit si pietros.
Pe partea stanga a sa, coloane de sist se infig la verticala spre haul de nepatruns. Pe dreapta exista o ocolire pe curba de nivel. Se intrevede o varianta si direct peste el, insa noi alegem varianta ocolitoare. Deodata culmea nu mai seamana cu ce a fost pana acum si arata cu adevarat a munte. E scurta insa si nu dupa mult timp aspectul revine la cel dinainte. Ceata alterneaza cu momente in care apare si cer senin. Coechipierii mei urmeaza un balet care pe mine ma distreaza la culme. Stiu ca eu sunt exceptia si ca ceea ce fac ei e normal, dar nu ma pot abtine sa nu zambesc. Tot la 10 minute facem cate o pauza. Scopul e echiparea sau dezechiparea. Eu aproape ca imi musc limba sa nu pufnesc in ras. Da, stiu, eu sunt excesiv de calduros iar in regim de efort functionez perfect intre plus 15 si minus 10 GrC daca sunt imbracat cu .... un tricou !!! Faptul ca era ceata si batea vantul pentru mine era PERFECT !!! Atunci cand fac efort imi place extraordinar de mult sa simt racoarea. Transpiratia se evapora si la nivelul pieii se formeaza un efect de "radiator". Daca cineva pune mana pe mine poate avea senzatia ca sunt de gheata, dar eu ma simt excelent si niciodata in asemenea conditii, chiar siin toiul iernii, n-am racit !!! Ne oprim, toata lumea isi ia hanoracele. E ceata si vantul bate destul de insistent.
Plecam mai departe. Dupa 10-15 m vantul se opreste, e acalmie si brusc se instaureaza un soi de zapuseala umenda. Stelica se opreste si se dezbraca ! Nu mai pot, ma pufneste rasul si nu ma mai abtin, rad in hohote. Rade si el, nu-i loc de suparare si buna dispozitie este esentiala in asemenea momente. Pornim in continuare intr-o urcare destul de lejera pe o carare de data asta bine conturata dar pe care se vede ca "traficul" a scazut simtitor in ultimii ani. Cararea e inierbata iar urmele copitelor turmelor de oi, a cailor si magarilor ce le insoteau s-au sters demult. Doar latimea ei ne mai da ceva indicii despre un trecut pe cale sa apuna. Pare-se ca pastoritul va disparea incetul cu incetul din aceste zone. Muntele se va salbatici si mai mult si probabil va reveni la o stare initiala de mai bine de cateva mii de ani. Pentru turisti disparitia potecilor e un pericol real. Pentru munte in sine e ceva neesential. Natura isi va recastiga intotdeauna teritoriile. Cu o singura conditie: disparitia omului. Ceata ne invaluie iarasi.
Cararea e atat de lata incat merg cu Stelica umar la umar. Ceilalti sunt in spatele nostru. sporovaim despre subiecte comune. Cararea se bifurca stanga-dreapta intr-un Y. Pe partea stanga se vede o momaie mare si fara sa ne gandim prea mult hotaram sa tinem stanga, pe argumentul ca in momentul cand se ridica ceata trebuie sa avem in fata vf. Moraru ce urmeaza sa-l urcam. Nu ne dam seama ca acesta e momentul in care am sfeclito !!! Ajungem la momaie si continuam sa urmam cararea ce mai apoi se angajaza pe o traversare pe fata stanga a unui "damb" a carui varf nu-l putem percepe. Trecerea se face iarasi printr-o zona pietroasa si ne scoate intr-un nou plai. Socotind dupa logica si pozitia "prezumtiva" trebuia sa fim inainte de vf. Moraru iar la dreapta ar fi fost normal sa ne apara culmea ce urma sa ne duca pe vf. Gugu. Ceata e destul de deasa si decidem sa ne oprim pana se ridica. Companionii mei isi exprima dorinta de a manca ceva. Nu apuca sa desfaca rucsacii si ceata se sparge pentru cateva secunde. Ma uit in dreapta si inghet. In loc sa vad culmea Scaritei si a Gugului, vad ..... valea Raului Ses si Tarcu. Ceata ne invaluie iarasi. Ii spun lui Stelica "omule, nu-i in regula, am ratat Moraru". E contrariat, se asteapta ca in fata sa avem saua Matului. Mai stam cateva minute si ceata se deschide iarasi, de data asta mult mai amplu. Mama tuturor dracilor !!!! In fata noastra, maiestos si impunator, .... vf. Godeanu !!!!!
In spatele nostru , vf. Moraru !!! Bravo gaska, te duceai unde si-a intarcat mutu' iapa !!!! La intersectia cararilor trebuia sa o urmam pe cea din dreapta si sa urcam Moraru. Am tinut stanga, defazati fiind de faptul ca depasisem saua Matului (de unde vazusem pt. cateva clipe valea Matului)fara sa ne dam seama, am ocolit vf.Moraru pe curba de nivel prin partea lui stanga la sud-est si am urmat cararea crestei principale care duce spre vf. Godeanu si mai apoi spre Olane iar in continuare, cale de multe ore, spre Herculane. Parca razand de farsa ce ne-o facuse, muntele ridica valul de ceata si mai mult si ne arata vf. Moraru, la care stateam cu .... spatele !!! Ne intoarcem si-l urcam pe o panta inierbata ce nu ridica nici o dificultate. Cand ajungem pe el, e soare si frumos. Totusi pare-se ca suntem putin tensionati si nerabdatori de a intra pe culmea ce se intinde spre nord peste Scarita spre Gugu, deoarece nimeni nu se opreste pe varf, asa, macar pentru poza de rigoare. E totusi al doilea varf ca inaltime din masiv, dupa Gugu si .... mai ales, cu cativa metri mai inalt decat insusi vf. Godeanu !!! Nu conteaza, eu fiind ultimul fac cateva fotografii cu momaia de pe varf, fetele in prim plan, baietii mai incolo si cu perspective in toate
partile.
Probabil ca si urma de stress datorat micii rataciri le-a dat mancarimi de stomac suplimentare companionilor mei care se grabesc sa ajunga intr-o sa dinainte de vf. Scarita pentru a face o pauza de masa mult asteptata. Ne oprim pe un palc de iarba, intre doua cornise ce stau deasupra unui horn ce cade in valea Matului. Se serveste masa in conditii ideale, soarele e pe cer, ceata a ramas undeva in spatele Morarului si se mai varsa dincoace de culme doar mai departe, spre vf. Godeanu. Eu hotarasc sa urmez regimul alimentar "de altitudine" care m-a facut sa ma simt atat de bine in tura din Retezat. Refuz politicos dar categoric ofertele imbietoare, ma abtin sa scot inclusiv mancarea pe care o caram ca fraierul in rucsac si ma rezum la cativa pumni de amestec de alune-caju-migdale-fistic iar la final unul de fructe confiate. Chiar daca in primele 10 - 15 minute nu imi dau o senzatie de satietate, aceste alimente sunt un regim excelent, mai ales in turele lungi. Senzatia de foame dispare in cel mult 20 de minute. Nu stiu altii cum functioneaza, dar eu daca manac astfel nu ma balonez, nu simt stomacul incarcat, nu ma ia somnul iar din punct de vedere energetic sunt - vorba lui Piti - ca iepurasul Duracell. Mi-am propus pentru ziua de duminica sa experimentez acest regim in totalitate. A functionat perfect. Inainte ca tovarasii mei sa fi terminat de mancat mi-am luat "desaga" in spinare si am plecat mai departe, stiind ca ritmul meu e unul oarecum mai lent. Cu precadere cand merg primul imi place sa trag "mata de coada", sa ma opresc si sa pozez, etc. Am inceput ocolirea Scaritei pe curba de nivel, o ocolire destul de lunga dar deloc anevoioasa. Spre sud privelistea era incantatoare.
Godeanu se juca cu ceata, care cand ii acoperea crestetul, cand il dezgolea in intregime, indraznind sa-i traverseze umarul doar peste saua ce-l precede. Sub el se intinde caldarea Gropitei iar mai la stanga cum il priveam, caldarea Carnei. Ambele au o morgfologie similara. Apele pleaca din etajele superioare,
coboara 2-3 trepte glaciale dupa care valea isi schimba brusc inclinatia plonjand in cascade spectaculoase spre partea ei inferioara unde cele doua paraie se unesc formand paraul Morii, iar mai departe in aval se reunesc cu apele Raului Ses. Spre sud-sud-vest se vede parte din inconfundabilul "ses" a Raului Ses,
din zona Mlacilor-Tucila. Un plai cu ape molcoame in creierul muntilor. Spre vest aliniamentul Tarcului, pe toata lungimea sa, pana spre nord-vest, dincolo de Baicu si Bloju. Exact in fata noastra e culmea Prisloapelor ce leaga Tarcu de Godeanu iar dincolo de ea, despartindo de culmea Tarcului se intuieste
puternica vale a Hidegului.
Nordul e strajuit de vf. Gugu spre care ne indreptam. Fac poze si ma opresc des. Ionel si cu Mirela ma ajung din urma si ma depasesc. Urmeaza Stelica si Codre. Mai povestesc putin cu ei dupa care pleaca inainte. Imi reiau locul "privilegiat" in coloana si astfel apuc sa le fac si lor cateva fotografii indreptandu-se spre saua si varful fara nume ce precede urcusul final pe Gugu. E aproape de miezul zilei cand ma amgajez pe ultima panta spre varf. Cararea nu se prea vede asa ca aleg o urcare in serpentine scurte pe unde cred de cuvinta. La ora 11:50 A.M. calc pe varf.
Legendele sunt create pentru a fi crezute ori pentru a ne fascina. Certitudinile sunt apanajul cercetarii si argumentelor. Logica ne poate da indicii, certitudini sau supozitii. Nu pot avea o certitudine, dar daca argumentele logice ale spatiului geografic ne pot da unele indicii, iar similitudinile denumirilor pot fi abordate cu o oarecare lejeritate, atunci legenda Kogaionului - muntele sfant al dacilor si lacasul lui Zalmoxe poate prinde contur in jurul acestui varf minunat. Imi readuc aminte de cateva versuri a piesi "Epilog" de pe albumul "Zalmoxe" a trupei Sfinx, pe care o ascultam cu vreo 25 de ani in urma: "... cine a fost, daca a fost, .... cine mai stie oare ?" Un alt vis ce ma "bantuie" de ani de zile s-a implinit. Sunt pe cel mai inalt varf din Godeanu - vf. Gugu 2291 m. Singura insatisfactie e ca Piti nu e cu mine. Muntele ascuns se dezvaluie acum in toata spendoarea sa. Actul initiatic e complet. Din departarile celor patru zari, masivele muntoase ce ne incomjoara isi arata culmile: Tarcu, Baicu, Bloju, Retezatul, Godeanu. Asi putea spune ca le-am mai vazut, din alte unghiuri, din alte perspective. Unicitatea tine insa de detalii. Acele detalii care se releva pornind de dincolo de varful bocancului, in abisul ce cade de pe varf pana in oglinda de smarald a taului Gugu, in linia inspumata a raului ce coboara pe valea Matului, pe care o vad acum exact din cealalta parte, sunt in fata ei iar perspectiva mi-o inchide saua Matului de unde vazusem prima data aceasta inegalabila vale, cu cateva ore in urma, in detaliile aspre a salbaticiei minerale a caldarilor de la picioarele varfului, in contrastul evident a celor doi versanti ce urca spre varf, unul inierbat si lat, spre sud - cel pe care l-am urcat noi si unul stancos si ingust ce vine dinspre nord, calea pe care o vom urma la coborare. E iunie dar caldarile ascund inca destula zapada. Rododendronul completeaza cu coloritul sau inconfundabil cromatica peisajului iar linistea si perspectiva departarii sunt unice. Godeanu e la ore bune de cea mai apropiata asezare omeneasca. Acum, cand stanele sunt pustii (si probabil vor fi tot mai pustii in urmatorii ani), senzatia de solitudine e deoasebit de puternica. Godeanu nu e un munte din care noaptea sa poti vedea luminile din vale - statiuni, orase sau sate. Godeanu are, din acest punct de vedere, privilegiul de a fi altfel. Altfel chiar decat aproape toate masivele din tara. In general ma feresc sa imi exprim pareri foarte categoric, dar dupa aceasta tura consider ca afirmatia cum ca Godeanu e cel mai salbatic masiv al Carpatilor e pe deplin intemeiata. Imi zboara prin cap ce-ar insemna o tura de iarna in acest masiv. Probabil o mare aventura !!! De multe ori, iarna, privind de la barajul Gura Apei spre culmi, dincolo de Borascu, vedem in ultimul plan linia unei creste incarcate de zapada. Era imaculata pana tarziu spre primavara. Imi inchipuiam ca e creasta principala a Godeanului. Acum imi dau sema ca gresam, linia crestei principale fiind mult in spatele a ceea ce vedeam eu. Muntele ascuns nu poate fi cunoscut decat din interior. Dupa pauza de rigoare in care ne descaltam, ne dezbracam, facem poze, bem apa si mai rontaim cate ceva, incepem coborarea de pe varf.
Fata nordica e cu totul altfel. Seamana a creasta, cararea e deslusita, coboram printre stranci si bolovani, ocolim un varfulet secundar pana intr-o sa lata si inierbata ce se deschide spre culmea ce continua spre vf. Branul.
Nu avem de gand sa o urmam si iarasi intuitia se dovedeste providentiala. Facem dreapta, coboram un plai inerbat unde nu pot sa ratez o pata mare de zapada pentru a mai simti odata (si poate ultima data pana la iarna ce va sa vina) zapada sub talpile bocancilor. Ajungem la doua ravene ce coboara spre stanga inca un prag al circului glaciar. Undeva in dreapta lasam taul Gugului. Coborarea e destul de sustinuta pe iarba. Trebuie sa fiu atent
la genunchi. Daca l-am fortat aici e cam nasol, o sa mai am de tras cu el cateva ore. Suntem inca departe de punctul terminus al calatoriei noastre. Ajungem pe o zona plata. Aici dam de apa. E un izvor rece si bun. Ne racorim si hidratam, dupa care plecam mai departe. Urmeaza o alta portiune frumoasa a drumului de intoarcere. Tinem conturul piciorului Branului si incet incet perspectiva caldarilor ni se inchide. Cararea e vizibila si merge pe curba de nivel. Sub picioarele noastre valea se strange si devine prapastioasa. Apele tumultoase coboara din cascada in cascada. Spectacolul e impresionant. De pe versantul opus
un alt parau coboara in cascade succesive pe o diferenta de nivel de sute de metri. Valea Matului isi mai arata odata deschiderea impresionanta si linia aproape dreapta a paraului sau.
Acum realizez de ce accesul in acest masiv se face aproape exclusiv pe culmi. E aproape imposibil daca nu chiar complet imposibil de abordat pe aceste vai. Ghetarii au sculptat muntele intr-un mod cu totul particular. Cararea urmeaza un brau inierbat intre doua sectoare compacte de padure. Ne rotim in jurul piciorului coborand usor. Zona e foarte frumoasa iar drumul usor. Trecem pe deasupra unei stani parasite si invadate de brusturi. Cotim spre nord si continuam coborarea pe curba de nivel.
Ajungem la o alta stana, mai mare. Dupa harta pare a fi Stana la Iancu. De aici cararea dispare in brusturi, dar Ionel, plecat in recunoastere, o regaseste la intrarea in padure. De aici coborarea se accentueaza, nu mai tine curba de nivel. Prinde in schimb un picior secundar si coboara vertiginos. Incep serpentinele, cararea se angajaza pe fata piciorului iar in vale incepe sa se auda zgomotul apei. Ajungem in zona foioaselor si cararea e invadata de frunze uscate. Sunt atent la fiecare pas, riscul sa-mi fortez genunchiul e mare. Sunt si putin obosit. Ultimile serpentine sunt cele mai aspre, dar in curand ajung in vale. Echipa s-a oprit langa un paraias ce vine de pe versant. E o noua pauza de masa si adapat. Mai iau doua guri de seminte si una de fructe. Totul e ok, se poate trai pe munte cu asa ceva fara probleme, ba chiar cu avantaje. Pornim in continuare si nu la mult timp dam de rau. E Lapusnicul Mic ce coboara vijelios, ca un adevarat rau montan dupa ce a adunat paraul Matului-Branul, Scurtele, Scarisoara si Borascu Mic, adica paraiele ce vin din toate caldarile pe care noi le-am inconjurat.
Debitul e comparabil cu cel al Lapusnicului Mare. Coboram pe langa apa. Zona e accidentata rau de tot. Sarim peste busteni, ocolim smarcuri, ne infundam printre brusturi, escaladam bolovani, traversam pe langa maluri inalte la buza apei, intram in desisuri inierbate si prin portiuni de padure. Cararea se
intuieste pe alocuri. Totusi pare folosita. De cine, dracu stie !!!! La un moment dat, intr-un desis din padure dam de ... o borna kilometrica veche. Pe semne ca aici a fost odata un drum. Raul la sters de pe fata pamantului. Asa ceva am mai vazut in 1999 dupa dezastrul de pe valea Rausorului, in Retezat.
Natura va castiga intotdeauna. Conditia, am mai spuso. Oboseala se accentueaza, portiunea asta de coborare e cea mai urata din toata tura, nu-mi prieste deloc. E si cald de-a binelea. De ce imi era frica nu scap. Trebuie sa cobor vreo 3 metri, calc pe un bolovan instabil cu dreptul si din reflex, bineinteles ca fortez genunchiul stang. Nu pocneste dar simt cum ma sageata sub rotula. Carai cat sa nu ma auda nimeni, injur dar oricum nu ma aude nimeni, camarazii mei fiind ceva mai in fata iar raul e destul de zgomotos cat sa acopere vorbele mele de ocara. Ma opresc cateva secunde si fac cativa pasi pe loc drept. Doare, dar e suportabil. Decid sa nu scot genuncherea si sa continui asa. Merg mai departe. La urmatoarele pasaje de coborare ma ajut mai mult in bete si cu strambaturi si grimase reusesc sa trec fara alte evenimente. Cam dupa 45 de minute de la sfarsitul coborarii prin padure dam de drumul de contur al lacului, in locul unde acesta tranziteaza Lapusnicul Mic peste un pod de tuburi ce acum pare cam spalat de ape. Gaska se opreste pentru o noua partida de racorit. Eu nu mai am nervi pentru inca o pauza, cu atat mai mult cu cat stiu ca pana la punctul final nu sunt mai mult de 2- 3 km. Plec pe drum mai departe, urmand sa-i astept la masina. Merg bine, e soare si cald, ma mai bag pe sub umbra unor copaci pe unde pot. Ma cam dor talpile si cred ca am facut si vreo doua bataturi. E oricum ultima tura in care iau bocancii astia Head. Nu-s buni de munte. Or fi ei cu SimpaTex, nu iau apa, dar croiul calapodului e de kkt, dupa cateva ore devin incomozi, talpa nu absoarbe socurile cum trebuie, talpica se incinge. O sa-i tin asa, de oras, iarna, cand e zapada si fleasca. Au materiale bune in ei dar proiectantul a fost beat cand i-a desenat. Daca lucra la Scarpa nu era bun nici de femeie de serviciu. La exact 9 ore - culmea 09:00 pe cronometru - de la pornirea de la lacul Scarisoara, inchei tura in locul unde cu o zi in urma am lasat masina, in apropierea intrarii in cararea spre Borascu. Aici ajunge si paraiasul pe care se urca pana la izvoare, spre platforma. Dau rucsacul jos, ma dezbrac si de tricou, ma descalt si-mi bag picioarele in apa. La propriu !!! E rece ca gheata. O durere si o amorteala placuta ma cuprind aproape instantaneu. Stau pe marginea paraiasului si-mi balacesc picioarele in apele lui cristaline. Ma destind si ma racoresc. Imi ud bandana si o pun in cap. Senzatia de rece pe frunte si obraji e inegalabila. O bere rece ... fi'ar al dracului de ganduri nenorocite, cum vin ele exact cand nu trebuie. Imi curg balele !!! Beau apa, rece si buna ce-i drept si-mi reamintesc cu bucurie de ce ma asteapta
in frigiderul de acasa. Dupa cca. 15 minute apar si ceilalti. Tura s-a sfarsit. A fost iarasi o reusita totala.
Fiecare dintre noi are, sau ar trebui sa aiba un mod in care sa-si regaseasca, din cand in cand, linistea interioara. Cine nu-l are, e pierdut, chiar daca nu-si da seama. Atunci cand reusesti sa te debarasezi de orice fel de gand care te apasa, fara a recurge la alcool sau alte mizerii de acest fel, se poate
spune ca ti-ai (re)gasit linistea interioara. Daca linistea exterioara, solitudinea, salbaticia si maretia naturii te poate ajuta in acest efort, atunci cu siguranta Godeanu e unul dintre locurile potivite acestui scop. Daca intr-adevar cautati vreodata linistea, mergeti in Godeanu.
