La frontiera vestica a meridionalilor

Venirea primaverii mi-a dat ocazia realizarii unui alt plan care "zace" pe lista de astepare de cativa ani. 
Sunt munti cu care te "intalnesti" vizual de nenumarate ori, cu tot felul de ocazii, ii privesti in zare sau mai de aproape, ii inconjori, ii ocolesti, te apropii si te indepartezi de ei dar, din tot felul de motive, nu apuci sa-i urci. 
L-am vazut deseori din drumul ce ma aducea de la Timisoara spre casa, stralucind in zare incarcat de zapezile iernii sau conturandu-se semet prin aerul incins, la capatul campiei, in canicularele zile de vara. L-am vazut din Retezat, ani la randul. L-am vazut de pe creasta Blojului. L-am intuit de pe vf. Baicu chiar daca ceata nu m-a lasat sa-l deslusesc. Stiam ca e acolo. L-am vazut de "dincolo de vale" de pe Muntele Mic. Nu-l urcasem insa niciodata. 
Unul dintre ultimile varfuri ce depasesc limita celor 2000 m altitudine pe aliniamentul frontierei vestice a Carpatilor meridionali. Era vremea unei intalniri prea mult amanate. Venise vremea pentru varful Tarcu.

Planificarea a mers ca de obicei, scurt si la obiect. Prima conditie, prognoza meteo - se arata a fi nu una perfecta, dar acceptabila. Sambata, 12.05.2012 se anunta ca fiind cu "eventuale precipitatii in a doua parte a zilei". La asemenea verdict nu mai avem ezitari. Stelica propune ora intalnirii - 08:00 AM, eu sunt de acord. Locul e deja inutil a-l mai preciza, parcarea din Hateg e deja consacrata. Grupul e cel clasic, cel de patru mixt, "fata carmaci".
Cele zise au fost si facute. Plecam pe directia Sarmisegetuza - Otelul Rosu - Caransebes. Inceputurile zilei se arata sub bunele auspicii ale unui soare stralucitor si a bunei dispozitii. Din Caransebes ne indreptam spre Borlova si avem placuta surpriza a unui drum mult ameliorat din punct de vedere a calitatii fata de acum cativa ani cand am fost ultima data pe el si era un dezastru. Tinta turei de azi ni se arata, baltat ca o vacuta din reclama. Petele de zapada se lasa pe versanti spre caldari. In creasta nu pare a fi prea multa. Pentru orice eventualitate, parazapezile sunt pe fundul rucsacilor. Ajungem in Saua Jigora la cu ceva mai putin de doua ore de la plecarea din Hateg. Suntem undeva la 1200 m altitudine. Formalitatile de schimbare a incaltarilor dureaza doar cateva minute si in jur de ora 10:00 plecam spre statia meteo Cuntu. Drumul prin padure urca in etape ce se succed cu portiuni drepte sau mici coborari. Padurea are iz de primavara. E o amestecatura de foioase cu brad. Aerul e proaspat si ne imbie la mers. Dupa o ora si jumatate suntem la cabana. Peisajul se deschide, padurea se termina lasand loc golului alpin. Aici nu exista deloc jneapan. Sunt putin surprins de aspectul inedit pentru mine, obisnuit din Retezat cu prezenta lui dincolo de limita padurii. Ne oprim pentru micul dejun. Niciunul dintre noi nu mananca dimineata inainte de plecare, iar acum incepuse sa ne "rontaie" stomacul. Infulecam destul de consistent pentru situatia data, aproape ca ma ia somnul dupa ce topesc 3 sandwich-uri. O cam lalaim cu masa asta de dimineata si constat ca la plecarea de la Cuntu, cronometrul imi indica o pauza de 40 de minute. Ne angajam in urcusul ce avea sa ne scoata in creasta. Fata versantului e brazdata de nenumarate "variante" scrijelite de rotile motocicletelor de teren si ale ATV-urilor pentru care acest masiv a ajuns un adevarat fief. Nu o sa intru in amanuntele unei povesti binecunoscute a carei finalitate va veni probabil, ca-n alte destule situatii similare intalnite in tara asta, mult prea tarziu. Urcam sustinut, temperatura a crescut simtitor, suntem inca mult sub creasta si pe partea asta a versantului nu e nici o adirere de vant, ceea ce ne da o stare de discomfort. Ne oprim din cand in cand si ne hidratam. Din vale apare prima turma. Calareti jalnici, intr-o lume ce nu le apartine dar pe care o violeaza cu seninatatea inconstientei consecintelor actului lor. Trec pe langa noi in paraituri asurzitoare. O parte se impotmoleste ceva mai sus pe un petic de zapada, asa ca nu scapam de "concert" decat dupa vreo 15 minute, cand dispar cu totii dincolo de linia crestei. Ii mai auzim din cand in cand, in surdina, cum chinuie caii putere pe vreun povarnis mai inclinat. Urcam constant si ne apropiem de creasta. In fata noastra, cam la 15 minute e un alt grup pedestras de 3 persoane. Merg cam in acelasi ritm, distanta dintre noi se pastreaza. Spre vest avem o tot mai buna vedere asupra muntilor Banatului iar spre nord-vest zarea ne e inchisa de Muntele Mic. Ajungem in creasta si perspectiva se schimba radical. 

         foto by Codre

La picioarele noastre se deschid acum imensele caldari ce se casca sub vf. Caleanu si Tarcu. Un hau greu de imaginat, cum nu mi-a prea fost dat sa vad prin Retezat. De la Cuntu pana aici am suit la deal vreo 400 de metri pe verticala, asa ca ne tragem putin sufletul inainte de a pleca iarasi. Pornim intr-o ascensiune mai blanda, pe curba de nivel, putin sub creasta, pe fata dinspre caldari. Privelistea iti taie respiratia. Tot ce vedm acolo jos pare de jucarie. Traversam cateva petice de zapada. Motoristii coboara din creasta si trec pe langa noi. Continuam sa urcam si "fentam" vf. Sadovanu, mai traversam o limba de zapada pe fata nord-estica si in 10 minute prindem iarasi linia crestei, pe portiunea finala ce duce la statia meteo de pe varf.

 Urcusul se estompeaza, cladirea statiei e tot mai aproape. Undeva in stanga, dincolo de linia crestei, apare la orizont, magnific, vf. Retezat. O piramida solitara ce tasneste in alte planuri. Mai urcam putin si incep sa se vada si celelate varfuri din acelasi masiv - Bucura, Peleaga. vf. Retezat pare neverosimil de solitar din aceat unghi, desprins parca de restul. La exact patru ore de la plecarea de la masina suntem pe varf.

 Cu ceva mai spre est de statia meteo si cu cel mult cativa metri mai sus. Acum avem perspectiva completa - rasplata efortului intregului drum. Spectacolul total e spre est. Godeanu asa cum nu l-am mai vazut de niciunde si niciodata asa de aproape. In fata noastra, in primul plan e culmea Prisloapelor ce face lagatura intre Tarcu si Godeanu. Dincolo de ea se vede partial zona superioara a vaii raului Ses, acea incredibila si imensa lunca aflata in creierul muntilor. In prelungirea culmii coboara saua Mlacilor dupa care urmeaza urcusul spre Olane. Aici e granita dintre Godeanu si muntii Cernei care se continua pana dincolo de orizont, in perpetua lor coborare spre Herculane. Gugu si Godeanu strajuie orizontul estic ca doi piloni, iar undeva in dreapta celui din urma, intr-un alt plan, exact perpendicular pe directia privirii noastre, muchia Oslii Romane,  interminabila creasta ce coboara spre valea Cernei.

 Sunt tot mai convins ca e asa cum se spune - Godeanu este cea mai salbatica si izolata zona montana din Carpati. Aproape sigur ca in acest an va fi obiectivul numarul unu a planurilor mele montane, intr-o serie de abordari multiple. Pe varf trage un vanticel nu tocmai cald. Ne imbracam corespunzator. Prognoza meteo incepe sa se adevereasca. Dinspre est si sud-est se inoreaza constant, plafonul de nori formandu-se incet dar tot mai consistent. Un fuior coboara pana la nivelul virfului Godeanu. Stelica spune "asta-i semn rau, de stricare de vreme". Mai aruncam o privire spre nord unde se intinde creasta principala a masibului, de la v. Caleanu care e in imediata vecinatate, peste Bloju si dincolo de Baicu si vf. Pietrei spre nevazutul de aici, Petreanu si pana la Sarmisegetuza. O ultima privire si spre cetatea Retezatului, ce se contureaza in ultimul plan.

E timpul sa ne pregatim de intoarcere. Facem ceva poze, mai schimbam cateva vorbe cu cei din grupul care urcase inaintea noastra si cu care ne intalnisem exact pe varf. Sunt doi baieti si o fata, din Lugoj, de la asociatia care face eforturi de a pastra Tarcu ca munte a "muntomanilor" si nu a motoristilor. Nu-i simplu, dar tineretea si entuziasmul lor imi dau un sentiment de optimism. Pornim la vale, trecand iarasi pe langa statia meteo. 

Vantul bate exact cat trebuie. Dupa cateva sute de metri incep sa simt intepaturi in genunchiul stang. Vechiul meu "pretin" sa trezeste la viata si-mi aduce aminte de ce port intotdeauna genunchera in rucsak. Ii fac damblaua. Ma opresc si ii pun "plapumioara" de jur imprejur. E fericit si adoarme cuminte, fara sa ma mai chinuie pana la capatul drumului. Foascane de genunchi hait. Sper ca aceasta chestie sa ramana asa inca cel putin 20 de ani de acum inainte. Dupa aia n-are decat sa se agraveze ... dar nu brusc.
Tinem linia crestei de data asta. Trecem si peste vf. Sadovanu urmat de o serpentina scurta in care mai simtim si ceva piatra sub talpi. In rest, iarba si iarasi iarba. O ultima privire spre golul fara fund al partii superioare a vaii Olteana, acolo de unde in sus se casca incredibilele caldari. Viram stanga parasind creasta si incepem coborarea spre Cuntu. Pe serpentina drumului de piatra apare a doua turma. E formata din specii diferite, motoristi si ATV-isti. Opresc ceva mai jos de noi. Nu pot merge mai departe deoarece drumul e blocat de limbi de zapada. Cu motocicleta se pot ocoli pe fetele culmii dar cu ATV-ul nu tine, risca sa-l culeaga din fundul caldarii. Trecem pe langa ei ignorandu-i complet. Am fost educat de copil cu obiceiul ca la munte sa salut orice om pe care-l intalnesc. Om DA, astia NU !!! Ii aud vorbind nemteste. Vin de la mama dracului sa se dea pe aici cu jucariile lor fiindca la ei in tara nu-i lasa legea. Nici aici nu-i lasa, dar la noi nu se aplica. Mi-e tot mai clar ca intre civilizatie si constrangere semnul de egalitate sta cel mai adesea. Argumentul ca n-ar sti e prea plapand pentru a-l lua in seama. Am un vag sentiment al coloniei, unde pana si manieratul lord o violeaza pe tanara bastinasa fara sa aiba vreo umbra a mustrarii de constiinta. Coborarea e la fel de lunga dar ceva mai putin solicitanta ca si urcarea. Avem parte si de momente unice oferite de natura.

 Aproape de Cuntu, turma ne depaseste iarasi, in coborare. Se opresc langa cabana si incep sa se pregateasca de festin, aduna lemne, se agita. Probabil va fi o seara cu foc de tabara si cu multa bere. Motoarele au tacut. Macar atat. Intram in padure si ne continuam drumul spre Saua Jigora unde ne asteapta masina. Portiunea asta e cea mai plictisitoare. O succesiune de urcusuri scurte si coborasuri mai lungi.

      foto by Codre


 Culegem o plasa de macris salbatic si punem la cale de-o ciorba pe cinste. Au trecut 3 ore si 20 de minute de la plecarea de pe varf cand proptim betele de trekking de aripa masinii. Indicatorul aflat de cealalta parte a drumului ne da timp de urcare pe vf. Tarcu 5 ore. Nu sunt nici pe departe un performer a timpilor pe trasee montane, dar 5 ore imi pare destul de mult. Poate cu un rucsak greu in spate si in conditii de canicula....ori poate iarna. Si apropo de rucsak, Piti a mers cu rucsakul in spate ca un ied !!!


Concluziile turei:
1. Lunga ca distanta. Desi are o diferenta de nivel de cca. 1000 m, nu pune dificultati deosebite din punct de vedere al efortului. Mi-a parut insa destul de lunga ca distanta parcursa. E si senzatia care am avuto prima data cand am vazut varful din Saua Jigora, acum cativa ani. 
2. Portiunea pana la Cuntu e destul de plictisitoare - din punctul meu de vedere, care nu sunt un impatimit al mersului prin padure. Noi am facut 1 ora si jumatate. Indicatorul zice 2 ore.
3. Portiunea cea mai frumoasa e deasupra caldarilor, dupa ce iesi in creasta. Merita tot efortul.
4. Bocancii astia cu talpa rigida nu-s cea mai buna optiune pe iarba sau pe portiuni mai lungi de forestier. Fara probleme de aderenta, excelenti pe piatra si zapada, dupa 7 ore de haladuit mai mult pe pajisti, au inceput sa ma doara talpile.
5. Rezerva de apa trebuie reconsiderata odata cu incalzirea vremii.


Tarcu e un munte frumos. Zona crestei, chiar daca nu e una spectaculoasa sau care sa puna dificultati tehnice - comparativ cu Retezatul, de exemplu, da satisfactia unor privelisti incantatoare. Tarcu e cu siguranta una dintre cele mai tentante porti de acces spre Godeanu, iar perspectiva unei superture de mai multe zile, cu inconjorul complet al fantasticei vai a raului Ses va fi cu siguranta capul de afis a listei turelor din acest an. 






P.S. Dupa mai bine de 40 de ani, la Sarmisegetuza, in acelasi loc, am mancat acealeasi inconfundabile si delicioase placinte cu branza sarata si marar. Sa mai zica cineva ceva de traditii !!!!

Orice comentriu lasat de dvs. este binevenit. Multumesc pentru vizita.

Intrusi in regatul caprei negre

De la inceputul iernii tot visasem la o tura adevarata, in cel mai pur sens al cuvantului. Mi-au trecut prin cap mai multe variante, am discutat cu unii si cu altii, mi-am schimbat ideile initiale, le-am readaptat, m-am mai sfatuit, am puso la cale si pana la urma am hotarat. Zilele dinainte de intai mai aveau o prognoza meteo excelenta. Am stailit cu Stelica  detaliile, am mai dat amandoi semnale de marire a gastii insa fara succes,  asa ca pentru 27. aprilie a ramas stabilit ca noi doi sa ne ducem la indeplinire planul. Initial el suna cam asa: urcare de vineri dupamasa la Rausor si de acolo la refugiul Condor unde urma sa dormim prima noapte. A doua zi de dimineata trebuia sa ne suim in culmea Lolaii, de aici sa urcam vf. Retezat, sa coboram in Saua Retezatului de unde urmand culmea in continuare sa urcam vf. Bucura 1 si sa coboram - pe unde o fi mai bine - la lacul Bucura pentru a ne petrece cea de-a doua noapte. In ziua a treia intentia era sa urcam pe la taul Portii, taul Agatat si de aici in saua Judele ca apoi sa prindem culmea spre vf. Sesele Mari iar in finalul zilei sa coboran la taul Zanoaga pentru inoptare. Ultima zi era destinata iesirii din masiv pe la Gura Zlata.
27.04.2012 - Plecam din Hunedoara in jurrul orei 15:00, ajungem cu bine la Rausor, ne inhaman la rucsacii ce par a fi umpluti cu pamant si pornim pe cararea spre refugiul Condor. Dincolo de portiunea cu urcus sustinut incepe zapada, punem parazapezile si fara nici un fel de problema, intr-o ora si patruzeci de minute ajungem la refugiu. Cum era de asteptat suntem singurii locatari, daca facem abstractie de soriceii a caror urme le gasim peste tot. Trecem la treburile gospodaresti, facem focul, ne afumam bine, fugim de vreo doua ori afara sa nu ne asfixiem,  pregatim ceva de mancare, ceai, etc. etc. iar dupa lasarea intunericului ne bagam in sacii de dormit. Mai palavragim ceva vreme dupa care ne culcam de-a binelea. Eu dorm relativ bine, e liniste, imi prieste. Stelica nu prea reuseste acelasi lucru, se foieste, cateodata il simt. Ceva nu-i place, poate faptul ca tavanul micutului refugiu e prea aproape de capul sau, poate perspectiva de a se trezi cu unul sau mai multi  musafiri blanosi prin sacul de dormit ....
28.04.2012 - Dimineata vine repede, ne trezim imediat dupa ce se lumineaza, impachetam, ne aranjam putin si la ora 07.15 luam rucsacii in spinare. 

Plecam pe acelasi drum pe unde mersesem acum mai bine de o luna, dar conditiile nu mai sunt aceleasi. Zapada e inca destul de mare insa jnepenii peste care treceam atunci si a caror varfuri se ridicau 20 - 30 de cm. din zapada ici si colo, sunt acum mai sus decat capetele noastre. Versantul vestic al Lolaii e plin de bolovani si nici vorba de urmele pe unde urcasem atunci. Continuam oarecum pe cararea de vara spre taul Steviei, intersectam urmele nu foarte vechi si nici foarte mici ale unui urs vagabond si decidem sa urcam pe vaiuga acoperita bine de zapada tare pe unde vara curge paraul ce se varsa din lac. Inainte de a ajunge la serpentina spre sa incepem o urcare oblica inspre aceasta, pe cat posibil pe un culoar care sa nu ne aduca foarte aproape de zonele cu jneapan sau bolovani.

 Zapada isi schimba consistenta, e acum mai moale si are la suprafata o crusta fragila care se rupe sub fiecare pas. Intram in ea tot mai des si mai adanc. Stelica incepe sa bombane, eu incerc sa nu-i dau apa la moara, stiu ca-l enerveaza teribil cand nu are spor la inaintat. Ajungem in cele din urma in sa. Facem o mica pauza, aruncam in noi cateva fructe confiate si ne hidratam.

 Vremea e excelenta, vizibilitate buna, soarele urca tot mai sus pe cer. Imi pun coltarii, scot si pioletul si ne angajam pe panta culmii spre hornurile ce strajuie de pe partea dreapta a directiei noastre de mers ultima portiune a urcarii spre varf.

 Zapada e tot moale, inaintam cu ceva efort si ajungem la hormuri. Aici mai facem o scurta pauza. Suntem in locul de unde cu o luna in urma ne-am intors impreuna cu fetele deoarece am considerat ca nu suntem echipati pentru a urca pe varf. Inteleapta alegere !!! Incepem din nou urcusul. Panta devine mai accentuata, tinem pe cat posibil pe langa stanci,preferam sa ne cataram peste ele decat sa ne angajam pe zapada care nu ne confera incredere deloc. Suntem nevoiti sa facem o traversare la stanga, pe langa o muchie. Aici nu e nici o stanca, va trebui sa o facem exclusiv prin zapada. Stelica ma intreaba daca sa scoata coarda, sa ne asiguram, am probabil un moment de vaga inconstienta si spun ca nu. Il are si el pe a lui si e de acord.

 Trece el primul, zapada tine, desi se infige in ea pana la genunchi iar stratul de dedesupt e imprevizibil. Ajunge la baza hornului final si face o mica pauza. Traversez si eu si ajung langa el. Ne uitam in sus la horn si-mi zice: "eu nu ma bag pe asta nici mort". Avea dreptate findca cuvantul "mort" parea sa echivaleze cu a te angaja pe horn. Era ochi de zapada, acea zapada pacatoasa, umeda si grea ce sta intr-o perfida neclintire. Varianta care ne ramane e sa continuam catarandu-ne pe buza dreapata a hornului, strajuita de stanci si bolovani partial acoperiti de zapada, ce ne confera mai multa incredere. Stelica pleaca primul, se catara, traverseaza, se fofileaza printre stanci si inainteaza destul de bine.

 Eu in urmez la 10 - 15 m, preferand uneori pasajele cu zapada mai putin expuse datorita sigurantei pe care mi-o confera coltarii si pioletul. Chiar daca stratul de deasupra e moale, pioletul se infige bine pana la cioc si-mi da de fiecare data o priza sigura. In mana cealalta am un bat de trekking strans complet cu care ma mai sprijin.

 Pe portiunile de stanca unde am nevoie de prize de mana, las sculele sa-mi atarne in curele avand grija sa nu se agate de ceva si sa ma dezechilibreze. Am totusi in spinare un rucsac in jur de 15 kg si orice mica dezechilibrare m-ar putea trimite direct in mijlocul hornului de unde drumul pana in valea Stanisoarei ar fi asigurat, sau poate mai rau, pe partea cealalta, intr-un horn de pe fata nordica, ce ma poate duce direct in taul Steviei. Inaintez cu atentie si la un moment dat aud in stanga mea, pe horn, un sasait ca de sarpe. Ma uit si vad o mica avalansa de suprafata ce se duce la vale. Mai sus, Stelica dizlocase ceva zapada de pe o stanca sa-si faca priza mai buna iar aceasta antrena tot mai multa zapada pe culoar. I-am dat inca odata dreptate in ceea ce priveste decizia luata. Ma mai opresc din cand in cand, imi trag sufletul si fac si ceva fotografii. Ajung la un pasaj expus, Stelica e mai sus si ma intreaba daca am nevoie de ajutor, ii spun ca nu si-l vad ca se uita dupa avioane.

 Trec, mai inaintam putin si iesim din horn, pe campul de zapada dinainte de varf.

 Seara la refugiu Bucura avea sa-mi spuna ca n-a putut sa se uite la mine pe acel pasaj deoarece imaginea era atat de aeriana incat i s-a pus un nod in gat. Adevarul e ca inainte de a i se pune nodul m-a intrebat daca nu-i dau aparatul sa imi faca o poza. I-m zis ca nu mai are rost sa coboare si sa ne intindem unul catre celalalt sa-i transfer aparatul. O fi avut el atunci ceva ganduri sumbre de-a vrut sa-mi mai faca (macar inca) o poza ??? :-)
La patru ore de la plecarea de la Condor pasim pe vf. Retezat.

 Panorama circulara iti taie rasuflarea. Marea de munti inzapeziti ce se desfasoara spre sud, pana catre Godeanu, spre sud-vest catre  Tarcu si Baicu, spre vest catre Bloju iar de partea cealalta, catre est si sud-est spre masivul central. Zapada e destul de mare pe varf.

 Facem cateva poze, ne mai zgaim in toate directiile, ciugulim ceva, ne hidratam si decindem sa pornim la vale, spre sa. Adie un vanticel nu foarte cald si suntem putin transpirati de la urcare, asa ca preferam sa luam iarasi rucsacii in spate si sa ne miscam. Incepem sa coboram, zapada pe fata sudica e muiata bine, bolovanii sunt si ei iesiti, cand partial, cand de tot. Mai gasim si petice de iarba, si portiuni din carare.

 Pot sa-mi scot linistit coltarii, dar lenea e cucoana mare, iar cucoana asta avea sa-mi ofere o experienta de neuitat. Pe la mijlocul coborarii, piciorul drept imi intra pana la genunchi in zapada, dau sa pun stangul langa el ca sa ma sprijin sa-l scot, asta fuge pe o fata de piatra acoperita cu zapada si imi infig coltarul stang in piciorul dreapt. Unul din spinii coltarului patrunde prin materialul parazapezii, gaureste pantalonul, imi sfasie pielea si se protapeste in muschiul gambei. Nu urlu fiindca durerea e destul de lesinata, probabil piciorul fiind incalzit. Ma extrag din zapada, constat pagubele materiale provocate parazapezii, care sunt minore. Cand ma gandeam sa vad si de pantalon simt acea senzatie de umed ce coboara dealungul gambei. Abia atunci incep sa realizez ca ceva nu e tocmai bine. Deschid fermoarul parazapezii si constat ca pantalonul musteste de sange. Il strig pe Stelica si ii spun ca m-am accidentat. El e in fata si se opreste. Apelez la saculetul de urgenta si imi pregatesc un somoioc zdravan de tifon inainte de a ridica pantalonul mulat care mai tine, de bine de rau, presata rana. Vine si momentul adevarului, desfac fermoarul de la cracul drept si ridic pantalonul. Gamba, de la jumatate in jos e plina de sange. Pun tifonul si sterg bine. Cand il ridic, "dam ochii unul cu altul". Gauroiul din piele se holbeaza la mine o fractiune de secunda ca o gaura fara fund dupa care se umple urgent cu sange ce incepe sa siroiasca pe picior. Evaluez repede situatia si fac deja planuri de avarie. Partea cea mai nasoala ar fi sa nu mai pot continua. Singura posibilitate de retragere e peste culmea Preluci si Valereasca, inapoi la Rausor. Pe timp de vara asta inseamna cam 4 ore. Prin saua Retezatului nu prea pare posibil, e o cornisa destul de consistenta iar inapoi, peste vf. Retezat, e exclus. Sterg sangele si las compresa acolo, cu gandul de a pregati alta. Stelica e ceva mai jos si nu stie exact care e situatia. Nu vreau sa-l panichez sau sa-i stric cheful asa ca deocamdata nu-i spun nimic. Sterg bine si ma uit mai atent. Am "ratat" vena cu cativa milimetri, ceea ce nu-i tocmai rau !!! Incepe sa ma doara, incerc sa incord putin muschiul si simt ca durerea creste, ceea ce inseamana ca spinul coltarului s-a dus dincolo de piele. Mai sterg odata si constat ca sangerarea s-a mai potolit. Imi aduc aminte de efectele binefacatoare ale soarelui si aerului curat si fiindca imi erau cele mai landemana, le las sa-si faca treaba. Pun piciorul orizontal si sterg doar in jurul ranii, sangele ce se mai scurge pe gamba. Efectul e aproape miraculos, in circa 10 minute sangerarea se opreste de tot. Aproape ca nu-mi vine sa cred ca din gauroiul ala in care incapea o aluna nu mai curge sange. 

Topesc niste zapada in alta bucata de tifon, spal de jur imprejur, fac un alt pansament curat din vreo 5 straturi de tifon, mai las cateva minute rana la aer dupa care ma pansez zdravan, fixand tifonul cu aproape 1 metru de leucoplast. Misc laba piciorului. Doare in gamba, dar e suportabil. Trag pantalonul, inchid parazapada, dau jos coltarii - trebuia sa o fi facut de pe varf si brusc imi aduc aminte de Joe Simpson si "Touching the void". Aproape ca ma umfla rasul si-mi zic in gand: "de fapt, eu n-am nimic". Decid sa nu-mi mai bat capul cu nici o alta alternativa decat cea de a continua tura. Ma ridic, iau rucsacul si ii spun lui Stelica sa o luam din loc. Continuam coborarea spre  saua Retezatului.

 Simt gamba la fiecare pas dar nu e o durere care sa ma opreasca in loc. Stelica e o companie excelenta, povesteste, spune poante, ma binedispune si ma face sa uit de rana. Muschiul se incalzeste si durerea scade din intensitate. Pana la baza virfului Bucura incetez chiar sa mai cochetez cu gandul de a lua un calmant. Ne oprim iarasi pentru o pauza.

 Avem semnal la mobil, mai dam cateva telefoane, mai bem cate ceva si rontaim un baton de musli. De aici nu mai putem urma cararea de vara care merge pe fata versantului unde riscam sa plecam cu vreo limba de zapada. Unica solutie e creasta, pe muchia care duce direct in varf. Zonele de stanca si bolovani alterneaza cu cele de zapada, insa aceasta din urma nu mai e dominanta, ca pe Retezat si decid sa las coltarii si pioletul in rucsac. Stelica pleaca primul, eu pe urmele lui.

 Am grija ca din cand in cand sa-mi pipai gamba pentru a vedea daca senzatia de ud nu reapare, ceea ce ar insemna ca rana mea sangereaza si pansamentul s-a umplut de sange. Nu simt nimic si ma bucur de asta. Urcarea pe Bucura e mai lunga si mai solicitanta fizic ca cea pe Retezat. Sunt multe pasaje de piatra, e nevoie de prize de mana, aproape ca sunt tentat sa pun betele pe rucasc dar alternanta cu zonele de zapada unde am nevoie de ele ma determina totusi sa le pastrez. Acolo unde e nevoie le iau pe amandoua intr-o singura mana si le tin cu doua degete, celelalte trei le folosesc pentru prize. N-ar fi tocmai o fericire sa fiu nevoit sa fortez pe degetele de priza si sa fac dracului si o tendinita tocmai acum !!!

 Ascensinea pe creasta asta e o bucurie continua, cu atat mai mult cu cat e crenelata, deci mai avem si pasaje de coborare. Prizele sunt totusi bune si destule, aderenta talpii bocancilor e excelenta, chiar daca stanca e uda. Alunec totusi de vreo 2 ori la trecerea de pe zapada pe piatra ceea ce ma face sa fiu mai atent si sa-mi scutur bocancii de fiecare data cand ies de pe aceste zone. Stelica e pe varf, eu mai am o coborare scurta dupa care urmeaza o trecere pe o muchie inzapezita. E aproape ca pe barna. Trec atent dupa care urmeaza o ultima panta.

 Ajung si eu pe varf. Ma uit la ceas. 4 ore de pe vf. Retezat pana aici !!!! Incredibil !!! Ne pare extraordinar de mult !!! Privelistea e iarasi greu de descris in cuvinte. Suntem in masivul central, la picioarele noastre e lacul, de jur imprejur numai piscuri inzapezite.

 Suntem de 8 ore pe drum. E vremea sa ne indreptam spre locul de innoptare. Alegem coborarea clasica peste saua Bucurii. Pornim pe campul de zapada ce se intinde de pe varf prin spatele Bucurii 2 spre sa.

 Coboram bine, piciorul intra in zapada pana peste glezna, ceea ce da siguranta. Trecem pe langa Bucura 2, ii admiram iesirile din traseele de escalada de pe fatza opusa cand, la un moment dat, Stelica intepeneste. Imi face semnsa vin incet. Ma apropii si la nici 30 de metri, la iesirea dintr-un horn, un tap de toata frumusetea statea si se uita la noi plin de dezimvoltura. Ridic apartul de fotografiat cu grija, focalizez si declansez. In secunda urmatoare astept sa dispara. Pe dracu, se uita la noi dupa care apleaca capul si incepe sa pasca. Focalizez si declansez iarari.

 Aude zgomotul shutter-ului, ridica iarasi capul, ne priveste si, la fel de nepasator, mai ia o gura de iarba. Apoi se intoarce, priveste in vale, se uita iarasi la noi. Eu trag cadru dupa cadru ca nebunul si nu-mi vine sa cred. Ne mai priveste odata si se lasa incet dupa culme disparand din raza noastra vizuala fara sa-i pese nici o clipa de prezenta noastra. A fost momentul cand titlul acestui articol mi-a sunat in cap ca un clopot. Asta eram de fapt, niste intrusi in regatul lui, curiozitati banale demn de a fi ignorate. Continuam sa coboram. Inainte de stalpul ce marcheaza saua, Stelica considera ca e o fata mai buna de urmat spre lac si intram pe ea. Zapada e tot mai moale si ne afundam. E destul de solicitant si noi suntem cam satui de inotat prin zapada.

 Ajungem in cele din urma la cateva petece de iarba, continuam pe langa lac si ne apropiem de coada lui dinspre sud, de unde urmeaza punctul terminus, refugiul Salvamont. Acum avem vedere asupra ce urmeaza sa facem maine, adica traversarea pe sub Judele si urcarea in saua acestuia. Perspectivele arata cat se poate de sumbru. Ajungem la refugiu. Suntem singuri. Ne instalam, ne dezbracam, ne facem comozi. Suntem dupa aproape 10 ore de drum asa ca lafaitul la soare e o binefacere. Ne pregatim mancarea, infulecam, bem ceai, palavragim. A fost o zi grea dar frumoasa. Ne-am atins obiectivul si suntem bucurosi.

 Bucuria e insa umbrita de ceea ce avem in fata ochilor. Traseul pentru ziua de maine arata infiorator iar calitatea zapezii ne pune pe ganduri si mai mult. Fata de sub Judele e aproape bombata de cata zapada are pe ea. Singura alternativa e sa urcam de la taul Agatat direct pe sub stanca, sa iesim pe varf si sa coboram in sa prin spatele lui. Totusi, urcarea din caldare pana la zona stancoasa pare destul de nesigura. Traversarea pe brana de vara este exclusa, zapada sta pe ea ca agatata iar mai jos de stancile de sub ea e plin de urme de avalansa. De fapt, studiind mai tarziu fotografiile facute, am constatat ca zapada era fracturata exact pe linia cararii de vara. E destul de neplacut, dar hotaram sa abandonam aceasta varianta. E prea periculos si n-am venit sa riscam cu orice pret. Ramane totusi intrebarea variantelor de adoptat. Putem iesi prin Poiana Pelegii - Buta, dar scurtam tura cu o zi. Putem face acelasi lucru prin valea Pietrele - Gentiana dar rezultatul e acelasi. Putem ramane la Bucura inca o noapte si sa facem vf. Peleaga, cu iesire pe valea Pietrele. Toate aceste alternative insa ne creaza insatisfactia neimplinirii planului initial: ratam Zanoaga. Stam pe prispa refugiului si privim ingandurati. Solutia problemei e insa EXACT IN FATA NOASTRA - Creasta Slaveiului !!!! Aproape ca-mi vine sa topai de bucurie. O sa o facem in sens invers de cum o facusem cu Piti vara, acum 3 sau 4 ani. In saua Bucurii se aud voci. Vedem niste siluete care se foiesc pe acolo dupa care incep sa coboare spre lac pe urmele noastre. Urmeaza un al doile grup la scurt timp. Privim iarasi spre Slavei si ... surpriza. Pe coada Slaveiului sunt 5 siluete. Le urmarim cu interes. Dupa circa 10 minute incep sa coboare. Nici ca se putea mai bine, vom avea urme de urcare in ziua ce urmeaza. Dinspre Poiana Pelegii apare un alt grup. Refugiul se anima, incep povestile. Unii sunt cu cortul si se duc sa-l instaleze in zona amenajata pentru acestea. Incet, incet se lasa seara. Intram in refugiu si ne bagam in sacii de dormit. Mai povestin putin cu baietii care sunt cu noi la prici dupa care ne culcam. Sper ca Stelica sa doarma ceva mai bine decat la Condor, cu o seara inainte. 


29.04.2012 - Dimineata ne trezim cand se lumineaza. Afara e la fel de frumos si senin. Nu e frig aproape deloc. Creasta Slaveiului "ia foc".

 Ne miscam repede, impachetam si plecam primii din refugiu, in jur de 7:10 AM. Eram cu gandul de a prinde zapada cat de cat inghetata pana in creasta. Gasim urmele celor care coborasera seara trecuta si le urmam. Mergem bine, zapada e inca tare.

 A doua jumatate a pantei e ceva mai accentuata si traverseaza diagonal, ceea ce nu-i tocmai o fericire, dar zapada tine si ajungem cu bine in culme.  Soarele s-a ridicat de-a binelea. Incepem sa urmcam culmea lata ce continua dinspre Crucea Traznitului spre intrarea in creasta propriu-zisa. Urmele se indreapta spre Crucea Traznitului, asa ca de aici le parasim, noi indreptandu-ne spre creasta Slaveiului.

Luam pauza de hidratare si mancat fructe confiate si seminte. Avem iarasi o perspectiva circulara exceptionala. Acum vedem Oslea in toata frumusetea ei. Zapada s-a dus aproape de tot de pe ea, arata total diferit fata de acum aproape 2 luni. Incepem sa palavragim despre planul de a o face integral la vara, cu coada cu tot !!! Intram in creasta si situatia se repeta. Traseul de vara, care e oarecum pe fata dinspre Zanoaga nu poate fi urmat, asa ca iarasi o sa tinem  linia crestei, matematic, pentru a evita sa plecam la vale cu zapada cu tot. E ceva mai putin solicitant ca ieri, diferentele de nivel sunt mai mici, dar o tinem in continuu in urcusuri si coborasuri. Ca pe Bucura, e mai multa stanca asa ca nu scot nici de data asta coltarii si pioletul. Intalnim insa  2 pasaje in care trebuie sa renunt complet la bete, nu le mai pot tine intr-o mana, nici macar cu un deget deoarece trebuie sa ma catar tinandu-ma cu ambele maini pe niste prize mai tampitele. Ajungem pe vf. Slavei. Stam cateva clipe sa admiram privelistea. Coborarea o vom face pe o fata inzapezita pe care ... avem urme !!!

 Ne uitam mai atent si ne ia groaza. Urmele, destul de mari, ce pareau a fi de om, trec exact pe buza cornisei !!! Este exclus ca cineva sa fie atat de nebun sa meraga pe acolo. Nu pot fi decat de capra neagra. Imi reaminteasc faptul sa suntem in regatul ei. Apoi descoperim si altele, la fel de spectaculoase, pe o traversare care-mi ingheata sangele in vene. Incepem sa coboram, cam la 1 metru si ceva in lateral de urmele caprei. Ajungem pe un fel de mic platou unde eu imi amintesc faptul ca vara, cararea trece de cealalta parte a versantului.

 Noi continuam pe cea dinspre Bucura si urcam iarasi pe linia crestei. Nu mai avem mult si ajungem in saua Judelui. 

Vederea spre traseul ce planuisem sa-l facem initial ne confirma inca odata in plus faptul ca am luat decizia corecta. Portiunea intre taul Portii si taul Agatat, acolo unde se coboara si apoi se urca pe sub Poarta Bucurii, e maturata de urme de avalanse !!!
 Inainte de a ajunge in saua Judele, vantul incepe sa se intensifice. Cand ajungem in sa, bate in draci. Stam putin aici deoarece avem semnal la telefon si comuncam cu cei dragi. Pana terminam de vorbit, vanul e aproape uragan. Incepem sa avem dificultati sa ne tinem pe picioare. Nu mai pierdem vremea si pornim in coborare spre taul Zanoaga. Prima portiune a crestei e destul de ingusta si ne obliga sa fim atenti pentru a nu fi dezechilibrati de rafalele care bat cu peste 100 km/h - apreciere facuta de un motociclist obisnuit cu "vantul in moaca".

 Ma deplasez oarecum oblic, deoarece daca vantul bate din lateral imi impinge cu putere rucsacul in partea opusa. Pierdem ceva din altitudine si creasta se lateste. Acum ne permitem sa mai scapam cate un pas in lateral. La un moment dat il privesc pe Stelica cum vine si ma umfla rasul. Parca e manga de beat !!! Stiu ca nici eu nu-s mai breaz, dar acum culmea e suficient de lata ca sa nu mai conteze. Dam si de petice de iarba, inaintam destul de bine, ne mai scufundam pe la marginea cate unui bolovan si pe nesimtite ajungem la ultima panta inainte de vf. Sesele Mari ce strajuie pe dreapta intrarea in caldarea Zanoagei. Desi cararea trece cu ceva pe sub varf, nu ne rabdam sa nu-l urcam. Cu cativa metri sub el Stelica scapa piciorul sub zapada pe langa o piatra si isi rascheteaza putin fluierul. Julitura o constata mai tarziu, la refugiu, dar durerea o incaseaza pe loc. Ajungem pe varf unde vantul e la fel de turbat.

 Culmea e ca nu-i foarte rece, ceea ce ne face sa concluzionam ca va fi oarecum "nasul" zapezii. Ne pozam si aici, ne-am facut norma de doua varfuri pe zi, ca si ieri, asa ca nu ne mai ramane decat sa urmam panta descendenta spre tau.

 Fentam cat putem palcurile de jnepeni pentru a ne infunda cat mai putin in zapada care acum e fleasca de-a binelea. Avem mai putin de 100 de metri pana la refugiu si mai putin de 1 metru pana la o limba de pamant cand intru pana la sold in zapada pe langa un bolovan cat toate zilele. Ma extrag cat pot de rapid, nu m-am lovit deloc dar sunt ud leoarca. Zapada asta e un shake de gheata apatos. Lipseste whiskey-ul !!! Ajungem la refugiu. Plasat aproape la fel ca cel de la Bucura, aceasi orientare, acelasi loc, la varsarea lacului. Pe prispa e inca zapada adusa de  viscol. Dam sa intram si ... surpriza !!! E zavorat pe dinauntru !!!! O mitocosim cumva si deschidem zavorul. Impingem de usa si se deschide cam 10 cm. Inauntru e zapada troienita ce blocheaza usa. Nu avem alta solutie si o scoatem din tatane. Intram. Inauntru e o debandada de nedescris. Probabil pasarelele sau alte animale mici au intrat si au rascolit tot ce binevoitorii turisti au lasat de mancare: orez, taitai, malai, etc. etc. Stelica are dreptare: aceste practici, bine intentionate in esenta, ar trebui sa inceteze. Hai sa fim serioasi, cati turisti hamesiti vor ajunge in aceste refugii ca sa aiba nevoie de alimentele lasate de altii. Da, e de inteles o cutie de chibrituri, o bricheta (dar nu goala), o lingura, o furculita, o cutie de sare, sau un detergent de vase. Dar de la astea pana la baterii descarcate, butelii goale si alte chestii de genul asta, care sub falsitatea ajutorului pentru celalat releva lenea si nesimtirea de a-ti cara gunoaiele afara din munte, e drum lung. Degajam zapada ingetata din interior, punem usa inapoi si ne instalam. 

Refugiul e dragut, se doarme la priciuri. Am gasit 2 saltele de burete pe care le-am folosit si a fost foarte bine. Ca si la Condor, am avut privilegiul de a fi singurii locatari. Tura din aceasta zi se sfarsise dupa 6 ore, un timp rezonabil. Cum plecasem de dimineata, ne-a ramas jumatate de zi de relaxare totala. Dupa ce ne-am pregatit masa si am luat pranzul, ne-am protapit dupa o stanca pe malul lacului si am palavragit pe teme de munte toata dupamasa. Personal m-am relaxat cum n-am mai facuto de ani de zile. Ideea de a fi in inima muntilor, la cativa kilometri buni de alti oameni, de a asculta sunetele naturii, de a purta o conversatie cu coechipierul de tura pe teme care ne pasioneaza, posibilitatea de a ma bucura de o vreme splendida inconjurat totusi de un peisaj dominant hivernal, e un cumul de factori ce nu se intruneste foarte des. 

Seara a venit aproape pe neasteptate. Soarele a apus dupa saua ce urma s-o urcam in ziua urmatoare. Pe masura ce cobora si-a proiectat ultimile raza exact pe culmea Slaveiului ce tocmai o parcursesem. A doua zi urma sa rasara din spatele ei. O evocare perfecta a ciclului vietii si mortii. 

Am pregatit ceaiul de seara, ne-am preparat licorile pentru hidratarea de-a doua zi si dupa ce am sorbit lichidul fierbinte ne-am bagat in sacii de dormit. Ultimile povesti le-am terminat cand stelele se ridicasera deja pe cer. Am adormit bustean. La prici era placut, n-a fost nici macar nevoie sa inchid de tot sacul de dormit. M-am trezit in miezul noptii ca lovit cu parul !!! Pe geamul priciului, luna, cat un bostan, batea exact in capul meu. M-am tras intr-o parte bombanind si am adormit la loc. Urmatoarea lumina care avea sa ma trezeasca era cea a zilei de luni, ultima zi a turei, cea dedicata iesirii din masiv si intoarcerii acasa.


 30.04.2012 - Ritualul a fost acelasi, fara formalitati. E destul de greu sa gasesti pe cineva cu care sa "rezonezi" din mai multe puncte de vedere si asta e o chestie esentiala in asemenea situatii. Nici Stelica nici eu nu mancam dimineata, ceea ce ne-a creat un avantaj excelent in plecarile devreme. La 7:18 paraseam refugiul. Niciunul dintre noi nu are nevoie de pauze lungi pe traseu, ne remontam repede si mergem mai departe. Niciunul nu are nevoie de masa de pranz cand suntem in traseu. Mai sunt si altele dar sa nu deviem prea tare. Zapada e PERFECTA, cum n-am prea avut parte in tura asta. In 20 de minute suntem in sa, direct, pe linia cea mai scurta.

 Soarele e iarasi sus, stralucitor. Prognoza meteo pe aceste zile s-a adeverit la fix. Suntem iarasi pe culme, urmam marcajul comun care apoi se bifurca, crucea albastra spre Gura Apei iar triunghiul rosu spre Gura Zlata. Noi urmam triunghiul deoarece punctul de recuperare stabilit cu Piti e Gura Zlata.

 Intram in jnepeni si suntem nevoiti sa facem slalom prin culoarele mai largi pentru a nu incepe iarasi cazna infundatului in zapada moale de pe langa ei. Fentam noi cat putem, ne mai scapa cate un picior pana peste genunchi, ne mai scapa cate o injuratura printre dinti si cam in 2 ore de la plecarea de la Zanoaga suntem la stana, aproape de intrarea in padure. Mai facem o pauza scurta, bem, ciugulim, dam ultimile telefoane din zona in care mai avem semnal. La stana nu mai e zapada deloc si jubilam ca am scapat de calvar. Pe pajistea de langa stana e plin de branduse. Intram in padure si zapada reapare. E mare si pierdem marcajul care in aceasta zona pare-se ca e doar pe pietre. Mergem cam la nimereala si intuitie. Avem noroc si in unele portiuni unde e topita gasim urme de carare. Continuam in coborare cam 15 minute dupa care zapada dispare aproape complet. Reusim sa regasim marcajul. Coboram cand mai accentuat, cand pe curba de nivel. Cararea e sinuoasa si bine conturata. Apoi o luam vertiginos la vale si ajungem pe firul primei vai pe care o traversam iar apoi o parasim. Zona de conifere interfereaza cu cea de foioase. Paraiele ce vin din rezervatie intersecteaza cararea. Sunt tumultoase si debitul e mare. Avem ceva emotii dar gasim toate puntile in stare buna si traversam de fiecare data fara probleme. Pe masura ce pierdem din altitudine e tot mai cald, aproape canicula. Avem ceva noroc cu umbra padurii dar temperatura a crescut simtitor. Dam jos din haine, ne mai racorim cu apa unui parau si plecam mai departe. Dupa 5 ore de la plecarea din refugiul Zanoaga iesim la drum, la Gura Zlata. Mai privim odata in sus. Printr-un raris de padure se vede o pata de zapada pe o culme secundara a Blojului. Suntem la 700 m altitudine si e cald ca vara. Dimineata eram inconjurat de zapada, iar cu 3 ore inainte inca ma infundam prin ea. Bizara experienta. 


Epilog.
Tura asta a fost una adevarata, cea mai solicitanta si frumoasa iesire a acestei ierni - chiar daca e finele lui aprilie conditiile au fost de iarna. Am avut cea mai buna ocazie sa-mi probez:
- rucsacul in conditii de anduranta. Am carat cam 15 kg in el si a stat excelent pe spate, nu m-a dezechilibrat, nu m-a jenat.
- bocancii in conditii de utilizare mai multe zile la rand. Tin excelent la umezeala, nu au luat apa deloc, am transpirat putin in ei dar nu-i nici o mirare. Am stat 10 ore cu picioarele in zapada si chiar daca nu sunt niste bocanci exclusiv de iarna, cu un ciorap bun n-am avut nicio problema. Talpa e peste asteptari de aderenta, iar in ceea ce priveste comoditatea, n-am avut pana acum asa ceva, sunt ca si turnati. Mi-e cat se poate de clar, bocancii sunt esentiali si nu trebuie facut rabat la calitatea lor. Mai bine renunti la 10 sticle de whiskey sau la alte tampenii si-ti iei un bocanc cum trebuie. Pana la urma picioarele sunt cele care te cara pe munte !!!
- windstopper-ul e dat dracului. Cu vant de 100 km la ora am avut pe sub el doar un tricou. N-am simtit nimic. Materialul ala isi face treaba cu prisosinta.
- coltarii si pioletul mi-au conferit un grad mare de siguranta pe portiunile expuse. In Oslea au cam somat dar aici chiar si-au avut rostul. Coltarii sunt insa periculosi si trebuie folositi foarte atent. Mi-am luat portia de invatatura de minte !!!
- regimul alimentar; acum nu mai am niciun dubiu, pot functiona optim pe intreaga zi doar cu o cantitate relativ mica de alimente energizante. Ma simt usor, nu ma balonez si sunt plin de aplomb. Stomacul e aproape in repaus. Masa de baza e la sfarsitul fiecarei etape. Hidratarea merge perfect daca beau inainte de a-mi fi sete. Consum mai putin lichid in traseu si recuperez la finele zilei. Nu ma simt deloc umflat sau balonat. Ceaiul, chiar si ala instant e de 1000 de ori mai bun ca apa chioara.
... si totusi, capra neagra n-are bocanci, n-are windstopper, n-are coltari si piolet si nici nu se sinchiseste de vreun regim alimentar dedicat. I-am gasit urmele aproape peste tot pe unde am trecut. Ea e acolo, e de acolo si acela e regatul ei. Parafrazand pe cineva care spunea ca atunci cand treci prin padurile montane treci de fapt prin casa ursului, pot spune fara nici un dubiu ca atunci cand ajungi in golul alpin, te afli in regatul caprei negre. E bine sa nu uitam asta si ca, acolo, suntem de fapt niste intrusi.

harta turei: