Final de an, inceput de sezon

In sfarsit s-a terminat cu nebunia administrativ-gospodareasca ce m-a tinut pe langa casa mai bine de o luna si jumatate. A meritat din plin si cu atat mai mult reintoarcerea la "vechile indeletniciri" aveam sa o gust mai abitir. Mi-e oarecum putin teama de o oarecare iesire din forma dar ma incumet sa-l "provoc" pe Stelica la o tura "fara compromisuri" pentru deschiderea sezonului de iarna. Il sun si-i zic: "Hai sa bagam o Carja". Reactie promta ca de obicei, fara tergiversari si alte aiureli, o "batem in cuie" pentru a doua zi. Din felurite motive vom fi doar noi doi. Prognoza meteo e "so-so" dar asta nu ne descurajeaza ci doar ne impulsioneaza sa ne echipam corespunzator. Detaliile devin irelevante, a doua zi ne intalnim in Hateg, la parcarea cu pricina unde lasam un vehicol si plecam spre Petrosani cu celalalt. Ajungem cu ceva inainte de ora 09:00 la telescaun, asteptam cateva minute si apoi plecam spre IEFS. 
La 9:40 suntem gata de intrarea in traseu. E 28.12.2012, la exact un an de la tura pe vf. lu' Patru. Atunci era si Piti cu noi, acum, din pacate n-a putut sa vina, nici ea si nici Codre, asa ca suntem la o fecioreasca clasica. Cerul e acoperit aproape in intregime dar norii nu par a fi din cei amenintatori. Jos e marea alpina, Valea Jiului nu se vede aproape deloc. De asemenea si spre Oltenia si celelalte depresiuni dinspre nord-vest. Zapada e destul de putina si viscolita. Decidem sa pornim spre vf. Parangul Mic deoarece inspre acolo avem cele mai mici sanse sa ne infundam in zapada, se intrevede o linie de iarba pana inspre varf, unde neaua e aproape complet indepartata de vant.

 Temperatura nu e excesiv de scazuta. Pornesc GPS-ul, pregatesc betele si plecam. Urcusul e constant si nu foarte solicitant. Ne incalzim destul de repede. Carartea de vara ce tine curba de nivel pare incarcata cu zapada viscolita. Se vad ceva urme si pe acolo dar noi tinem directia varfului, chiar daca pe aici nu e marcat. Avem urme si aici, putem sa le urmam acolo unde simtim nevoia. Zapada e ca si acum un an, adica ca dracu, cu crusta care se rupe la fiecare pas. E totusi bine ca nu suntem nevoiti sa umblam doar prin zapada .... asta cel putin deocamdata. Spre vest se vede Retezatul si Straja, ambele masive cu un guler de nori. Sureanu e ceva mai acoperit. Stelica isi face ceva probleme ca acei nori ar putea veni incoace sa ne incurce socotelile. Nu ne facem probleme de orientare - in caz de nevoie, GPS-ul pus pe track back ne va duce oricand inapoi exact pe unde am venit, insa niciunul dintre noi nu ne dorim sa ratam tura. Intr-o ora suntem pe Parangul Mic. 

Aici zapada e viscolita spre versantul estic unde formeaza cornise destul de serioase. Ba chiar observam ca acestea sunt destul de crapate ... aproape de picioarele noastre. Asta ne face sa fim ceva mai precauti pe unde calcam si mai ales sa tinem distanda de margine. Sunt locuri unde putem vedea bucati de cornisa cazute pe fata versantului abrupt. Zapada e insa destul 
de mica si n-au fost antrenate avalanse. Stam putin pe varf, cat sa facem niste poze dupa care schimbam directia catre SE, tinand linia crestei. Traversam succesiv portiuni cu zapada viscolita ce alterneaza cu zone in care calcam efectiv pe iarba. Ne-am intrat in ritm de-a binelea. Mai sporovaim, mai admiram peisajul de la picioarele noastre si de jur imprejur.

 Timpul da semne de imbunatatire si chiar daca deocamdata e inca aproape complet inorat, soarele se iteste timid prin perdeaua tot mai fragila de negura. La un moment dat, privim spre est si vedem la orizant, stralucind in soare, Fagarasul. Pe masura ce mergem mai departe norii incep sa se franjureze tot mai mult insa odata cu inseninarea incepe si vantul. Apelam la glugi si la trasul fermoarului peste nas si gura. Temperatura aerului a scazut simtitor iar vantul intensifica senzatia de ger. O percepem foarte clar la obraji si nas. E o senzatie tonifianta ce pe
mine personal ma binedispune. O prefer categoric fata de caldura inabusitoare si lanceda a verii cand am senzatia ca totul se lichifiaza, pute si se lipeste.

Sunetul zapezii ce scartaie sub talpa bocancului amplifica senzatia inconfundabila de apartenenta la acest mirific tinut inghetat, muntele in iarna. Sunt dupa mai bine de doua saptamani de viroze, sinuzite, amigdalite, bronsite si alte spurcaciuni care doar dintr-o ambitie personala n-au reusit sa ma bage in 
spital. Poate e bizar sau poate nu, dar aerul rece pe care-l respir nu-mi da mici o senzatie de iritare. Mai mult decat atat, dupa atata bolit ma asteptam ca sistemul respirator sa nu-si fi revenit tocmai cum trebuie si sa-mi dea senzatii de oboseala prematura ori sufocare sau alte d'astea. Surprinzator, n-am nici
pe dracu. Mai tusesc din cand in cand insa e o tuse sanatoasa care simt cum imi curata si deschide toata "tubulatura". OK, nu intru in mai multe detalii .....
Tot urmand culmea ajungem la locul de intalnire cu cararea marcata ce vine de pe curba de nivel de undeva din dreapta. Facem o mica pauza dupa care incepem un urcus moderat ce ne duce la urmatoarea intersectie, cea cu carrea ce pleaca spre stanga, spre Lacul Mija. E unul din obiectivele ratate ale verii 2012, dar nu conteaza, muntele nu pleaca niciunde. Pornim mai departe povestind despre planuri de viitor pentru 2013. In cele din urma, mai tinand cararea, mai ocolind zonele unde viscolul ingesuise prea multa zapada si unde riscam sa ne infundam prea mult, ajungem si la urmatoarea intersectie. Aici facem o pauza mai lunga, mancam cate ceva si ne hidratam dupa care pornim catre vf. Scurtu. Vantul se inteteste dar a iesit soarele (e cu dinti). Vizibilitatea e excelenta, se vede bine de jur imprejur. Vf. lu' Patru, "gazda" noastra de acum un an pare ca ne saluta de peste vale. Lotrului cu Steflestiul, Cibinul cu Cindrelul, coasta lui Rus si panglica drumului ce treverseaza spre Obarsia Lotrului (pe care ma bucur sa o vad de culoare neagra ceea ce inseamna confirmarea informatiei ca drumul e deschis spre Transalpina ski resort pentru ziua ce va urma). Ajungem in culoarul ce ne duce in scurt timp la refugiul Carja. Aici vantul bate zdravan asa ca ne oprim pentru echipare inainte de urcusul final. 

Serpentina de vara ce duce de aici pe vf. Carja nu se vede asa ca vom ataca direct, pe langa muchia culmii, chiar daca zapada nu pare a fi predispusa sa plece. Ne punem cagulele care ne vor apara de vantul ce sufla ca turbatu'. Nu stiu daca e neaparat necesar dar imi pun coltarii si scot si pioletul. Panta ce urmeaza sa o abordam are portiuni de 50 - 60 de grade (dupa aprecierea mea) asa ca ce-i sigur e sigur. Pornim mai departe. Ritmul e acum altul, suntem atenti la fiecare pas, chiar daca zapada nu e inghetata cum trebuie si piciorul intra in ea, fixandu-se bine la fiecare pas. De asemenea si coada pioletului se infige adanc, pana aproape de lopatica. Portiunea e comparabila cu hornul final din urcusul de pe Retezat dinspre Lolaia dar se dovedeste mai putin stancos si mult mai scurt. Vantul bate in draci pe aceasta portiune insa e cantecul lui de lebada deoarece surprinzator, aproape de iesirea pe varf se potoleste in mod miraculos. Iesim intr-un bot de culme care dupa inca 3-4 ruperi de panta succesive dar domoale, ne scoate in cele din urma pe Carja. E ora 13:26. Ne-a luat o ora de la refugiu si 3 ore si 45 de minute de la telescaun. Pe varf zapada e glazurata de-a binelea iar imaginea de nedescris, asa cum doar o zi de iarna iti poate oferi pe un varf de peste 2400 m.

 Spre vest se vede pana in Godeanu iar spre est, dincolo de Fagaras, Iezer Papusa si Ceva din Leaota stralucesc in soare. In linie dreapta Google Maps imi da o distanta de peste 200 km intre
ele. Ne apucam de pozat fara sa-mi dau seama ca aparatul s-a desetat asa ca de aici inainte toate pozele sunt groaznic de supraexpuse, ce-am reusit sa mai recuperez din fisierele RAW fiind doar o vaga  consolare a dovezii prezentei noastre acolo. Am pierdut insa detaliile perspectivelor indepartate ale acelei 
zile minunate de iarna. 
Nu zabovim foarte mult pe varf. Facem cale intoarsa si in 20 de minute suntem inapoi la refugiu.

 Nu avem nici o sansa sa intram inauntru deoarece usa e complet acoperita de zapada viscolita iar noi nu avem nici un chef sa ne consumam energia doar pentru o "vizita de curtoazie". Drumul de intoarcere e acelasi pana la intersectia cu cararea de vara. Aici decidem sa o urmam pentru a evita seria de urcusuri si coborasuri ce ne asteapta daca vrem sa traversam iarasi peste vf. Parangul Mic. Cararea e inzapezita dar fentam cum putem pe buza ei unde pe portiuni destul de intinse e iesita o fasie de pamant. Seamana cu mersul pe barna, cam atat de lata fiind acea banda inierbata. Chestia asta ne solicita putin dar ritmul e bun, coboram lin si constant. Soarele se indreapta spre asfintit  aruncand lumina sa blanda spre varful de pe care tocmai ne intoarcem. De dincolo de culme, fuioare timide de nori incep sa-l invaluie. Ne oprim pentru ultima data la intersectia cu cararea ce urca spre vf. Parangul Mic, deasupra partiilor de la IEFS. 

Coboram vitejeste si avem noroc chior - prindem ultimul 
scaun ce coboara la Rusu. Am facut 3 ore pe coborare si inchidem tura la aproape 7 ore de la plecare. Nu mai apucam sa ne schimbam sau sa luam ceva pe noi asa ca dardaim putin pe telescaun fiind bine transpirati dupa 3 ore de coborare aproape fara oprire. Dar oare ce mai conteaza, ziua a fost o reusita iar Stelica se bucura alaturi de mine, neuitand sa precizeze, in loc de epilog: "ar fi fost culmea ca dupa doua ratari sa nu ajung nici acum pe Carja"
referindu-se la doua tentative din anii precedenti cand a fost nevoit sa se intoarca din drum, odata din criza de timp iar alta data din cauza de viscol pornit din senin. S-au dovedit a fi alegeri intelepte. Asa cum am mai spus, muntele nu pleaca niciunde, e tot acolo, neutru si impasibil. Nu ne asteapta si 
nici nu ne respinge. Conditiile si conjunctura in care ajungem sa-l urcam sau sa amanam acest demers depinde de discernamantul nostru, al fiecaruia, in functie de conditiile date ale momentului respectiv. Ocazii ulterioare vor exista aproape totdeauna. Reinhold Messner spunea ca cei mai buni alpinisti sunt
aceia care sunt in viata. Pentru cei ce practica ture de iarna, fie ele de trekking sau alpinism clasic, vorbele marelui montaniard sunt la fel de valabile.


Hunedoara 31.12.2012 

Sfarsit de sezon cu debut

A trecut exact o saptamana de la ultima iesire la Ampoita si foarte probabil ultima tura de catarat pe anul asta. N-am reusit sa ma apropii de tastatura iar motivele au fost multiple. O saptamana "de foc" la serviciu, alergatura cu treburi casnico-administrative si peste toate astea joi mi-a venit cu posta cartea lui Joe Simpson, "Culmile Neantului". Serile ce au urmat, indiferent cat era de tarziu, n-am lasato decat atunci cand mi-a cazut pe nas, adormind cu ea in mana. Motivul - in nici un caz faptul ca e plictisitoare. Marea surpriza a fost faptul sa constat ca filmul, cu acelasi nume (Touching the void - in original), pe care-l vazusem cu ceva timp in urma, tine foarte aproape de carte. Fiind de fapt un documentar si nu un film artistic, e lipsit de acea doza de spectaculos artificial, fortat si ieftin. Cartea e superba tocmai prin realul neimpopotionat, nedeformat, neexagerat al povestirii. Simpson nu face altceva decat sa relateze fapte si trairi, asa cum au fost, cum le-a simtit pe propria piele, in propria-i fiinta. Realitatea e relatata cu o liniaritate perfecta, nedisimulat, fara devieri, fara incercari de manipulare a cititorului spre perceptii false ori imagini deformate. Esti lasat pur si simplu sa afli ce s-a intamplat si sa tragi singur concluziile. Faptul ca Simpson isi exprima deschis opinia despre gestul tragic si fatal dar deplin justificat a lui Yaets de a taia coarda atunci cand nu mai exista practic nici o alta solutie, e facut intr-o asemenea maniera incat nu denota nici cea mai vaga tendinta de a sugera cititorului c-ar trebui sa o impartaseasca. Fiecare e invitat parca sa traga singur concluziile. Simpson o pune pe a lui pe tapet cu nonsalanta si sinceritate dar o face la modul la care neutralitatea tonului fata de cititor e pastrata perfect. Povestea in sine e terifianta iar simpla incercare de a te pune chiar si imaginar in pielea personajului poate fi in sine un chin. Cuvintele simple si firul liniar al naratiunii captiveaza si te transpun in scena pe masura ce evenimentele se desfasoara. Yaets a facut tot ce se putea face pentru colegul lui si a ales, in ultima clipa, sa traiasca. Simpson a beneficiat de toate eforturile camaradului sau pana la punctul limita. A avut noroc cu carul dar mai presus de toate,  a fost capabil sa lupte pentru viata sa dincolo de granitele imaginabilului. Asa cum am mai spuso, pentru un organism bine antrenat, limitele suferintei pot fi de neinchipuit. N-am reusit sa scriu nici un cuvant despre ultima noastra iesile "la stanca" pana ce n-am terminat de citit cea din urma pagina a cartii. M-a captivat cu totul. O recomand cu caldura oricarui pasionat de munte dar nu numai. Eu unul am gasito destul de greu, desi e la ce-a de-a doua editie.   Inclusiv editura care a publicato avea stocul epuizat.
Ce era de facut intr-o duminica frumoasa de noiembrie a carei dimineata nu putea fi decat rece dar care mai apoi se anunta a fi o zi faina de toamna. Hai sa punem capat sezonului de catarat la stanca fiindca urmeaza sa ne pregatim coltarii, pioletul si poate skiurile de tura, dar cu siguranta pe cele de partie, pentru ca vine sezonul alb. Stelica ma instinteaza ca o sa vina si Cornel cu Claudia de la Arad iar Piti ma "imboldeste" sa ma duc, ca ar fi cazul sa testez noua mea corda, iar eu in contra-argumentare ii zic sa vina si ea ca altfel tot tarnoseste degeaba mangalul prin casa, macar asa mai iese la aer. Nu se lasa prea mult rugata si ma bucur pentru asta. Stiu ca Stelica vine cu echipament suplimentar pentru cei doi amici de la Arad iar in capul meu zburda deja un dracusor, insa tac si-mi vad de treaba. Fac rucsack-ul cu cele necesare: coarda, papucii, casca, hamul, sling-urile, buclele, carabele, izmenele si tricoul de catarat, un polar rapciugos ce poate fi tarait pe stanca fara regrete, daca o fi mai racoare si nu o sa mai mearga la maneca scurta. Imbarcarea in masina  si fuguta la Ampoita. Stelica si Codre sunt acolo de dimineata, au tras o tura prin zona si au o plasa de ciuperci la activ. Cornel si Claudia vin dinspre Hateg si vor ajunge cu ceva dupa noi. Iancsi e incert pentru azi. Ajungem la stanci si pe partea cu mansele de picioare constatam ca e aglomeratie. Ne mutam pe fata cu poligonul. Aici Stelica pune rapid o "mansa multipla", cu trecerea corzii prin doua top-uri astfel incat, folosind alternativ ambele capate ale corzii sa putem acoperi mai multe variante. Edlinger-ul meu de 60 de metri e mai mult decat suficient pentru chestia asta iar eu ma bucur ca-l voi folosi pe toate lungimea sa.

 La prima mansa ma intarat pe o fata spalata cu prize destul de zgarcite dar imi iese pana la urma. Stelica mai baga o alternativa pe care o voi incerca si eu mai tarziu dar acum e momentul propice pentru ce-mi zacea in dibla. O intarat pe Piti sa incece stanca. Refuza, bineinteles dar am sustinere si argumente. Stelica ii da hamul lui Tudor care i se potriveste la fix, cu papucii e o mica problema deoarece are doua perechi cu numere mai mari dar oricum mai bine decat in adidasi. Pana la urma eforturile imi sunt incununate de succes. Piti e in ham, cu papucii in picioare si casca in cap, gata sa se confrunte cu calcarele Ampoitei, exact pe aceasi mansa unde am inceput si eu !!!!

 E emotionata tare dar nu-i e frica. Face primii pasi si se confrunta cu acel gen de efort specific cataratului ce nu-i este deloc familiar. Totusi merge mai departe si ne uimeste pe toti cu solutiile pe care la adopta si cu mobilitatea de care da dovada. E ca o broasca cracanata in pozitii pe care toti consideram ca ar fi de adoptat dupa acumularea de ceva experienta in acest domeniu. Urca pana la o fisura oblica si aici se blocheaza. Solicita sa o las jos dar eu o fac pe nebunul si insist sa continue. Mai cu "car" mai cu "mar" face traversarea  pe fisura dar la capatul ei nu mai vrea sa continue.

 Imi dau seama ca a survenit oboseala si nu vreau sa o fortez. O las jos salam, ceea ce-i place la nebunie. Intre timp au aparut si aradenii iar acum ne vom succeda la mansele la care avem acces. Eu constat ca mi-am cam iesit din forma dupa ce ratez doua tentative diferite. Degetele imi cam joaca feste si nu vreau sa risc o tendinita asa ca ma dau inapoi si stau mai mult la asigurat. Nu-mi fac nici o problema pentru faptul ca mi-am atins limitele deoarece stiu ca sunt intr-o zi mai putin buna si asta e.

 Decidem sa ne mutam pe partea cu mansele de picioare unde Stelica va pune o mansa pe "Cufurin" sau poate putin la stanga acestuia. Cufurinul l-am facut asa ca o sa urmam mansa din stanga . Stelica pune top-ul si lasa doua bucle in primele spit-uri deoarece intrarea e destul de nasoala. La venirea noastrea erau doi baieti aici si unul a cazut inainte de a ajunge la primul spit. Si-a dat de pamant dar n-a avut nici pe dracu. Asta nu inseamna ca nu putea sa-si rupa ceva, dar a avut noroc. Treaba s-a intamplat exact sub ochii nostri, asa ca era bine sa fim precauti. 

Cand mi-a venit randul am incercat o abordare cat mai la echilibru dar nu reuseam sa gasesc nicicum solutia depasirii pasului. Am picat si am ramas in coarda. Am incercat iarasi dar nu-mi iesea nicicum. Era o traversare stanga ascendent si aveam impresia ca stanca ma scuipa in afara. Deveneam nervos pe mine deoarece aveam impresia ca pasajul e mai usor decat cel cu care incepusem de dimineata. Simteam ca nu voi putea sa trec.

 Pana la urma am slobozit un "Pastele ma-tii" si m-am apucat ca ciumetele de bucla, m-am tras in sus si m-am dus mai departe. De ce-a de-a doua bucla n-am avut nevoie asa ca am scoso si aninato de mine desi asa cum a zis Stelica puteam sa o culeg la coborare, sa nu ma incurce. Nu-mi mai pasa ce ma incurca si ce nu, aveam draci pe mine, azi ma catarasem ca un fatalau, mai mult am ratat decat am trecut. Restul mansei pana sus nici nu mi-o mai amintesc cum trebuie, m-am dus cu draci pe creier, nu m-a mai oprit nimic.

 Am coborat. Cornel, care ma fila, nu m-a incetinit inainte de aterizare asa ca mi-am dat cu curul in tarana, fara insa nici un fel de repercursiuni in afara faptului ca m-am umplut de frumze si iarba uscata din cap pana-n picioare. Am ras bine desi toti se uitau la mine de parca picasem de pe Eiger !!! Mai tarziu Piti mi-a zis ca am aterizat cu o bufnitura destul de zdravana insa eu n-am avut nici o problema. Probabil curu' meu mare a functionat ca un airbag.
Am trecut iarasi la asigurat iar spre sfarsitul zilei niste baieti ne-au rugat sa-i lasam si pe ei sa faca mansa. In schimb ei aveau coarda pusa in top-ul uneia dintre mansele de picioare si ne-au intrebat, inainte de a o scoate, daca mai vrem careva sa facem ceva pe acolo. Am imboldito pe Piti care dupa obisnuitul refuz initial s-a lasat induplecata. Spre deoasebire de mansele din poligon, aici nu prea ai de ce sa te tii cu mainile - de unde si denumirea acestora, iar intrarea in ele  e ceva mai dificila. I-am dat papucii mei care desi la fel ca si ceilalti, ii erau mari, sunt mai fermi. Intrarea in mansa i-a cam dat de furca. Nu era nici o mirare, am patit acelasi lucru cand am facuto si eu prima data, cu ceva timp in urma. I-am dat sfaturi, am incurajato, am tinut coarda bine intinsa si pana la urma a trecut.

 Dupa ce a depasit pasul n-a mai avut nici o problema si s-a dus pana sus trecandu-si astfel in palmares prima mansa completa de catarare si nu chiar orice, ci un IV !!! A urmat partea cea mai distractiva pentru ea, coborarea "salam". N-a avut nici o problema cu inaltimea, am simtito de jos, de la celalat capat al corzii, iar emotiile au fost doar cele ale debutului.

 Am felicitato si m-am bucurat enorm pentru gestul ei de a fi cutezat ceva inedit si deloc usor.
Cu cateva saptamani in urma am vazuto pe Claudia incercand prima data stanca. Acum a facuto si Piti. Ambele sunt la varste la care altii s-au lasat demult de acest sport. Iar lor le place !!! Imi pun iarasi si iarasi intrebarea: de ce avem oare nevoie pentru a ne depasi prejudecatile in ceea ce priveste propriile limite. Ce ne face sau ce ne inhiba sa pasim dincolo de granitele mentale autoimpuse sau induse - asta conteaza mai putin -  de o serie de factori pe care nu ma voi obosi sa-i analizez acum. Poate ca anturajul, sustinerea celorlalti sau ambitia ori poate aroganta sau nevoia de a epata. Poate o dorinta acuta de autodepasire sau refularea unor complexe adanc ascunse in tenebrele mintii noastre. Insa dincolo de toate acestea, mai mult sau mai putin probabile, sunt convins ca e firea fiecaruia dintre noi. Nu suntem toti la fel iar asocierea prin imitare are limitele ei. E ceva cu care ne nastem in sange. Unii da, altii ba si nu-i nimic tragic in toate astea doar ca pentru unii limita normalitatii e infinit mai jos decat pentru ceilalti. Unii traim cu spiritul in fundul vaii iar altii cu el pe varful piscurilor.


Hunedoara 18.11.2012

Fagaras - No. 1 & 3 prin Hartopul Ursului

"Am cautat o aventura, o experienta, alpinism in natura pura, am cautat un loc al linistii intr-o lume in care stress-ul e parte a vietii cotidiene, in care succesul e mult mai important decat performanta ... si in cele din urma am gasit ceea ce cautam, o experienta ce nu poate fi cumpara cu bani"

        Michi Lerjen - Patagonia, winter 2012

Ideea initiala dospea de ceva vreme in mintile noastre. O tura de trekking se cam lasase asteptata in ultima vreme, asa ca, dupa cateva amanari si tergiversari ajungem sa "batem in cuie" pentru sfarsitul lui octombrie o iesire in Fagaras. Si ca sa nu ne mai incurcam cu jumatati de masura, tinta e direct nr. 1 al Carpatilor nostri, adica vf. Moldoveanu. 

"Alpii Transilvaniei" cum frumos i-a numit cineva, imi sunt aproape necunoscuti la modul direct. Desi am studiat deseori harta lor iar povestile ascultate sunt nenumarate, contactul meu nemijlocit cu acest masiv se rezuma la o ascensiune din tinerete pe vf. Vanatoarea lui Buteanu si o mai recenta plimbare, cu vreo 2-3 ani in urma, impreuna cu Piti, peste culmea de deasupra tunelului de la Balea, traversare peste Paltinu si retur la lac prin saua Caprei. Conditia fizica si kilogramele pe care le aveam cu ceva ani in urma nu mi-ar mai fi dat sansa unei ture cat de cat serioase in acest masiv. Acum lucrurile stau cu totul altfel. Pentru anul asta erau in discutie vreo 3 variante, Arpasel-Vartopel, vf. Podragu si Vistea-Moldoveanu pe varianta valea Vistei - caldarea Hartopu Ursului (nemarcata si foarte rar umblata). Primele doua le ratez cu brio din lipsa de timp. Acum fac pe dracu-n patru si reusesc sa ma sincronizez cu Stelica si Iancsi asa ca de duminica 21.10.2012 si pana marti 23.10.2012 voi fi iarasi la munte.

In ultimul moment Stelica e nevoit sa abandoneze asa ca "in carti" ramanem doar eu si Iancsi. Plec din Hunedoara duminica pe la pranz. Piti ma duce la Simeria si de aici, ca-n vremurile aprigei tinereti, iau trenul spre Alba Iulia unde urma sa "regrupam". N-am mai fost cu personalul .... pardon, "regio" de nu mai tin minte cand insa cu "automotorul" n-am mai fost de cand eram copil. Trenul galben fara locomotiva soseste in statie, ma urc si ma asez exact in spatele "locomotivistului". Usa de la cabina e deschisa si mecanicul sporovaie cu oarece preteni ce se afla pe banchetele de langa mine. Atmosfera e una specifica trenurilor de navetisti. Sunt fascinat si destins asa ca nici nu-mi dau bine seama cand ajung la Alba Iulia. Il sun pe Iancsi care va veni sa ma ia din zona garii doar peste mai bine de o ora. N-am mancat nimic de dimineata asa ca ma cam roade stomacul. Am tot timpul din lume sa halesc ceva si ma decid sa intru intr-o pizzerie de langa gara. Imi aduc aminte ca de data asta nu sunt sofer si inainte de pizza, comand o bere bruna si rece. Localul e aprope gol si cu toate acestea astept ceva vreme pana primesc de mancare. Pana la urma insa ospatarul imi baga sub nas o farfurie cat capacul de la buda peste marginile careia se revarsa o pizza enorma. Imi pun mintea cu ea si o dovedesc, ajutat si de cele cateva inghitituri de bere ramase pe fundul paharului. Termin si plec, Iancsi tocmai suna cand sunt aproape de benzinaria unde planuisem sa-l astept. Vine, ma "salta" si pe'aici ti-e drumul !!! Pana la Ucea sporovaim despre verzi si uscate. Apoi viram dreapta si din orasul Victoria ne indreptam spre est, ca mai apoi sa intram pe valea Vistei. Oprim doar aproape de capatul forestierului unde lasam masina. Luam rucsacii in spinare si pornim pe vale in sus. Avem de mers cam 2 ore pana la refugiul ce se afla la iesirea din padure. Acolo urma sa innoptam. Pornesc GPS-ul dar acesta refuza sa se initializeze. A mai facut odata figura asta dar inca nu-mi dau seama de ce. Vede satelitii insa "doarme in post". A doua zi aveam sa constat ca e din cauza bateriilor. Panasonic-urile care le-am luat special pentru el, cand sunt incarcate full, se pare ca-s putin cam prea "tari". Cu gioarsele de chinezarii care le tin de rezerva, merge fara probleme. Cararea serpuieste prin padure, cand de-o parte cand de cealalta a raului. Sunt trei traversari, peste punti solide. Valea e destul de ingusta. Mergem destinsi si chiar inainte de lasarea intunericului, la o ora si jumatate de la plecare, ajungem la refugiu.

 Semisfera rosu-alba e la o aruncatura de bat de iesirea din padure si in lumina amurgului mai apuc sa vad o bucata din stancaria golului alpin. Noaptea se lasa repede. Scoatem frontalele si ne instalam. Refugiul e destul de nou si arata excelent. E curat si ingrijit, incapator si bine pozitionat. Suntem doar noi doi asa ca ne alegem locurile de dormit preferential, pe priciul de jos.

 Intindem saltelele si sacii dupa care incepem cu bucataritul. Aducem apa, pornesc primusul si servim o supa instant. Iancsi nu-i tocmai in apele lui, il paste un pui de viroza sau bronsita, e cu "boabele" dupa el si le serveste la ora fixa. Pe deasupra are o tuse destul de urata dar pe ansamblu e bine, ignora situatia pe cat poate iar cu moralul e la cote maxime. Eu ma infrupt dintr-o ceapa si ceva uscaturi carnoase, imi fac un ceai si-l servesc ca desert, cu biscuiti. Afara s-a lasat intunericul si e liniste totala. Mai scarpinam o vreme limba cu tot felul de nimicuri dupa care, in jur de 21:00 ne varam in sacii de dormit. Mai povestim pret de vreo jumatate de ora dupa care trecem la somn. Atipesc putin dar ma trezesc de la tusea lui Iancsi. Il necajeste destul de rau, se foieste de pe o parte pe alta incercand sa-i gaseasca o pozitie propice. Il compatimesc in gand si ma rog sa reuseasca sa se aline. Intr-un tarziu se linisteste si atipesc iarasi. Distractia insa abia acum incepe !!!! Ma trezesc brusc cu senzatia ca un avion urmeaza sa se prabuseasca peste refugiu. Nuuuuuu, nici vorba, Iancsi s-a linistit si a reusit sa adoarma iar acum .... sforaie !!!! La inceput am senzatia ca ma insel, dar scotand mana din sac si asezando pe placajul priciului am confirmarea. Tot refugiul vibreaza la unison cu sforaiturile lui Iancsi. E infernal !!! Nu-mi ramane decat sa astept. Decat sa-l trezesc si sa inceapa sa tuseasca iarasi mai bine'l las sa se odihneasca. Dupa un timp se fataie, se rastoarna si se linisteste .... cam 10 secunde, dupa care reia cu si mai mult patos. Nu-mi dau seama cand se opreste si reusesc sa  atipesc. Am chiar un vis scurt dupa care povestea se repeta. Noaptea mea e un slalom printre franturi de vise si reprize de sforaituri apocaliptice iar cand in cele din urma il aud desfacand sticla de cafea, stiu ca a venit dimineata.

Strangem lucrurile, facem repede un ceai/cafea prospata, ne echipam si la 8:20 plecam de la refugiu. Ziua se anunta una foarte frumoasa, nu e nici un nor pe cer iar temperatura aerului e mai ridicata decat ma asteptam. Iesim imediat din padure si urmam marcajul triunghi rosu care duce spre portita Vistei, pret de o ora. In fata noastra se ridica acum zidul aparent impenetrabil dintre vf. Hartopul Ursului si vf. Vistea. Acolo undeva in dreapta e portita Vistei in care iese cararea ce se catara in acea sa abrupta si inalta. Soarele incepe sa lumineze culmea din dreapta noastra. 

Vf. Vistea ne prezinta impunatoarea-i piramida. Dupa o ora de parcurs, ajungem la punctul in care parasim cararea pentru a incepe urcusul in dreapta, spre caldarea Hartopu Ursului. Traseul este unul nemarcat si foarte putin frecventat. Nu exista o carare propriu-zisa, se merge mai mult la inspiratie pe vagi urme ale hatasurilor de capre negre. Ne croim drum pe unde consideram ca e mai facil, urmand aproximativ firul de apa ce coboara din caldare. Aceasta e una suspendata, undeva la 2000 m altitudine, marginita in partea vestica de Padina Otelei iar la vest de creazta Zanoagei. Caldarea e una "seaca" adica fara lac, plina de bolovani si foarte salbatica.

 Traversam padina de la nord la sud admirand spintecatura Vistei ce se afla in dreapta, dincolo de vale.  Aici panta s-a muiat mult. Privim de departe un ciopor de capre negre ce traverseaza caldarea prin zona plina de grohotis pe unde urma sa trecem si noi. Ajungem la capatul padinei si facem o pauza. Urmeaza o traversare usor ascendemta spre stanga, pe campul de grohotis. 

E cea mai urata portiune a traseului. Grohotisul e complet instabil. Solicitarea fizica e incomparabil mai mica decat pe portiunea de urcare insa trebuie sa fim permanent concentrati la fiecare pas. Mie personal partea asta nu-mi place deloc dar trebuie sa o parcurg. La finele ei ajungem la baza celui mai scurt horn care ne poate scoate in creasta principala a Fagarasului. De jur imprejur, caldarea e flancata de un brau de stanca crestat pe alocuri de hornuri salbatice. Cel prin care urmeaza sa urcam noi e cel mai facil. Ajungem in cele din urma la baza lui. Acum avem ocazia sa-l vedem mai de aproape. In partea sa inferioara e plin de grohotis, si acesta la fel de instabil ca si cel de pe traversare. Singura optiune e aceea de a o tine ascendent pe langa unul dintre pereti.

 Alegem initial sa o facem pe langa cel din stanga. Urcam unul in spatele celuilalt cu multa atentie. Nu se pune problema unei caderi periculoase insa orice alunecare pe pietrele acelea colturoase poate provoca julituri de care niciunul dintre noi nu are nevoie. Panta se accentueaza iar hornul se ingusteaza tot mai mult. Rucsak-ul din spatele meu bate bine pe la 10 kg, cel putin. Iancsi are unul ceva mai mic. Efortul se intensifica. Sunt portiuni unde e nevoie de catarare elementara. Prizele de mana sunt la discretie. Trebuie totusi sa le verificam pe fiecare deoarece zona e deosebit de friabila si nu odata ramanem cu piatra in mana. Pentru cele de picior nu se poate discuta decat de instabilitate. In partea finala hornul se ingusteaza de-a binelea si avem cativa metri unde suntem nevoiti sa calcam in opozitie, pe peretii hornului. Ne distram putin tragandu-ne in chip unul pe altul din pozitii sugubete. hornul nu are insa nici o saritoare asa ca putem sa mergem legat pana la capat.

 In cele din urma parasim hornul, pe ultimii sai metri inierbati. In fata ochilor se deschide perspectiva culmilor fagarasene. Suntem la 1347 m altitudine. E ora 12:15 minute, la aproape 4 ore de la plecarea de la refugiu. Am iesit in fine la soare. Caldarea Hartopu Ursului a fost permanent in umbra, avand o expunere nordica. Asta ne-a avantajat putin pe horn unde pamantul inghetat bocna a fixat cat de cat pietrisul marunt aflat pe unele portiuni. Spre stanga se intinde cararea ce duce spre fereastra mica a Sambetei. Spre dreapta e cararea ascendenta pe care aveam sa o urmam si ce trece pe sub varful Hartopul Ursului. De aici se deschide perspectiva catre portita Vistei dar mai ales catre Vistea si Moldoveanu. 

Coboram pana la refugiul dinainte de portita. Facem si aici o pauza dupa ce inspectam refugiul. Daca totul ar fi fost ok, aici as fi preferat sa innoptam, dar lucrurile nu aveau sa stea chiar asa. Cu toate ca se simtea ceva mai bine, pentru Iancsi inca o noapte dormita in refugiu n-ar fi fost o optiune tocmai favorabila.  Mai mult decat atat, inca o tura de "serenade" nocturne nu ma tenta nici pe mine asa ca amandoi am convenit sa ne intoarcem acasa in aceeasi zi. Asta avea sa insemne o coborare de circa 1500 m din portita Vistei pana la masina si de mai bine de 1700 m de pe vf. Moldoveanu.

Valea Vistei e undeva sub picioarele noastre. Diferenta de nivel pana in creasta e de mai bine de 600 m, cam de trei ori cat de la Bucura pana in saua Bucurii. Urcarea pe Vistea e una ce arata destul de spectaculos. Pornim intr-acolo si ne angajam pe serpentina destul de abrupta.

 Urcam cu spor cei 200 m diferenta de nivel si la ora 13:48 suntem pe cel de-al treilea varf al Carpatilor - Vistea, 2527 m. Perspectiva ce se deschide spre vest e impresionanta. Culmile Fagarasului se intind pana aproape de orizont. Nu cunosc foarte bine masivul, dar recunosc imediat Vanatoarea lui Buteanu.

 Iancsi imi prezinta insiruirea celorlalte varfuri pana dincolo de Negoiu. Facem poze, stam putin si decidem sa plecam spre Moldoveanu. Vistea e un varf nedreptatit. Aflat in imediata vecinatate a numarului unu, nu are nici macar o borna mai de Doamne'ajuta. Doar un indicator cu sageti care ne spune incotro ne indreptam. Culmea care leaga cele doua varfuri e una nu foarte lata. Urcusul pana aici m-a solicitat putin asa ca trebuie sa fiu atent unde pun piciorul.

 Ajungem in "V"-ul dinainte de Moldoveanu. Aici e o coborare si apoi o urcare ceva mai abrupta. Vad ca sunt montate lanturi dar daca tot trebuie sa ma ajut de maini, nu o sa-mi ingradesc placerea de a simti sub degete racoarea pietrei. Iau betele de trekking intr-o mana si cobor in fundul "V"-ului. De acolo Iancsi ma ispiteste sa urc pe "varianta de iarna" adica direct in sus si nu pe cararea care "fenteaza" putin spre stanga. O fac cu multa placere.

 Revin in culme si in cateva minute suntem pe vf. Moldoveanu - 2544 m. Ma uit la cronometru. Ei, pe naiba, parca-i facatura. Sunt exact 6 ore de la plecarea din refugiul de pe valea Vistei. Daca vf. Vistea arata auster, vf. Moldoveanu e ca o sorcova. Cruci, steaguri, panglici, placi si placute, zorzoane si tot felul de nimicuri lasate acolo de cei ce l-au calcat. Pana si monede puse pe postamentul de beton. Deh, e cel mai inalt varf al tarii si probabil o anumita parte din cei ce trec pe acolo simt nevoia sa-si materializeze intr-un anumit fel vremelnica prezenta in acel loc. Facem pozele de rigoare spre toate cele patru zari si admiram privelistea culmilor si varfurilor ce ne inconjoara.

 Spre est se vad Bucegii si putin din Piatra Craiului iar spre vest, dincolo de ultimile culmi ale masivului se vede releul de pe Cozia si rotunjimile mult mai domoale ale Lotrului. Infulecam ceva dulciuri si stam de povesti. Nici nu ne dam seama cand au trecut 25 de minute. E vremea sa incepem drumul de intoarcere.

Sunt patru masive in Carpati cu varfuri peste 2500 m: Fagaras, Retezat, Parang si Bucegi. Acolo, pe Moldoveanu mi-a venit prima data ideea ca la anul sa incerc sa le fac pe toate. Vom vedea. Plecam la vale, pana in portita Vistei urmand acelasi traseu. De aici incepem lunga coborare prin portita, in serpentine si mai departe, spre fundul vaii Vistei. Inainte de plecarea de pe Moldoveanu mi-am pus genuncherele si bine am facut. Coborarea e destul de solicitanta iar genunchii mei trebuie sa suporte si kilogramele in plus ale rucsak-ului. Trecem prin portita, facem cele cateva serpentine dupa care traversam spre est, pe sub peretele masiv. Urmeaza o serpuire interminabila a cararii pana in fundul vaii.

 Urmam in continuare firul acesteia si ajungem la locul in care dimineata am inceput urcarea spre caldarea Hartopu Ursului dupa ce inainte am trecut pe langa muchia cu acelasi nume. Inainte de a ajunge la intrarea in padure simt ca incep sa ma doara talpile. Bocancii mei si-au facut treaba cu prisosinta in aceasta zi. Am fost insprat ca mi-am luat Barun-ul si nu pe cei de vara. Rigiditatea talpii m-a ajutat mult la numeroasele calcaturi pe muchiile ascutite ale sistului fagarasan dar acum incep sa platesc pretul acestei rigiditati. Am in rucsak pantofii de trekking cu care am urcat in picioare pana la refugiu in ziua precedenta dar nu mai am nici un chef sa-i schimb. O sa suport inca o ora si jumatate durerea ce-mi aminteste de un alt drum de aproape 30 de km facut in tinerete, tot in niste bocanci rigizi, intre Obarsia Lotrului si Petrosani. Intram in padure si facem un ultim popas la refugiul care ne-a fost gazda cu o noapte in urma.   

Bem apa si ne umplem pentru ultima data bidoanele. Strangem sireturile la bocanci si plecam la vale. Mai avem cel mult o ora pana la lasarea intunericului asa ca ne pregatim si frontalele pentru orice eventualitate. Talpile ma dor insa e suportabil asa ca voi continua pana la masina tot in bocanci care imi dau siguranta pe glezne, ceea ce e destul de important acum cand piciorul e oarecum obosit. Coborarea pe valea Vistei, prin padure e cumva contracronometru deoarece eu vreau sa prind ultimul tren pe aceasta zi din Alba Iulia. Ne ia o ora pana la masina si ajungem cu putin inainte de a fi necesar sa aprindem frontalele. Am facut 10 ore si jumatate, in total. Ziua e pe sfarsite, la fel si periplul nostru in Fagaras. Punem bagajele in masina si plecam spre casa. Acum e de-a dreptul intuneric. Noapte buna, Fagaras.

Ce ne face oare, pe unii dintre noi sa lasam comfortul atat de facil al civilizatiei in favoarea unei placi de placaj pe post de pat, a unei folii de cauciuc in loc de saltea, a unui sac de dormit ingust pe post de patura si calorifer totodata, a rucsak-ului in loc de perna, a unei lanterne protapite in frunte ca unica sursa de lumina in bezna noptii, a unor mese frugale luate in picioare in locul chiolhanelor zemoase servite tolanit vraiste, a unei cani de ceai fierbinte sau a apei de izvor in locul feluritelor bauturi de ragaieli porcesti provocatoare, a cerului instelat in locul televizorului cu "n"-spe mii de programe idioate, a mersului pe propriile picioare in locul autoturismului omniprezent, a vegetatiei aspre si zgaraicioase in locul gazonului impecabil din parcuri sau din propria curte ... si altele, cate si mai cate. Ce ne poate oare face sa ignoram simptomele si efectele unei boli, sa ne asumam voluntar bataturi, rosaturi, febra musculara, crampe, carcei sau chiar julituri ori lovituri dureroase ? Sa ne caram in propria spinare cele strict trebuincioase in loc sa inghesuim toate nimicurile inutile in portbagajul masinii, sa induram arsita, ploaia ori vantul sau poate si mai rau, viscolul crancen, zapada si gerul ?

Intr-o lume in care succesul a devenit mult mai important decat performanta si in care stress-ul e componenta a vietii cotidiene, probabil ca acesta e pretul pentru ceea ce niciodata nu vom putea cumpara cu bani. E pretul pentru experienta pasiunii pure. Unii suntem dispusi sa-l platim, dar oare cati suntem aceia ???

Hunedoara  28.10.2012