... vantul urla dement si bucati zdremtuite de
nori imi aleargau pe langa tample. Gheatza scrasneste sub coltari, insa nu pot sa-i
percep sunetul ci doar vibratiile pe care le simt in talpile bocancilor. Aproape complet inghitite de peisajul obscur si nedefinit, in fata mea la doar cativa metri, abia reusesc
sa deslusesc, vag, siluetele coechipierilor. In acest tablou de inceput si
sfarsit al lumii, aud pe cineva cantand. Imi pare ca am innebunit, insa nu e
asa.
Ciulesc urechile si reusesc sa disting
sunetele unui cantec cu acorduri prelungi, orientale. Imi dau seama ca
cel ce canta e Zeki, ghidul nostru si ca de fapt nu e o melodie obisnuita,
ci mai degraba o incantatie religioasa.
Sunt pe ultima panta a ghetarului. Mai am de facut cativa pasi in momentul in care nivelul capului depaseste linia culmii. Un roi de ace de
gheatza ma napadete, biciuindu-mi fara mila fatza si obligandu-ma sa las fruntea jos, intro incercare reflexa de a ma apara. Ma opresc pret de cateva secunde sa-mi trag sufletul inca odata. Apoi pasesc mai
departe ... 4, 3, 2, 1. Un vis purtat in suflet de mai bine de un an se face tzandari, reagregandu-se
instantaneu intro realitate care ma copleseste. Sunt pe varf.
La sfarsitul anului 2012 imi incoltise in cap
pentru prima data ideea de a urca un varf cu adevarat inalt, unul unde zapezile nu se topesc niciodata. Deoarece in anul
urmator aveam sa implinesc jumatate de secol, incerc sa corelez evenimentele si
incep sa planific o ascensiune pe Mont Blanc, pentru vara anului 2013. Piti vrea
sa-mi faca o surpriza si ma inscrie pentru o expeditie pe cel mai inalt varf al
Alpilor. Cu doar cateva saptamani inainte de data preconizata, dealtfel foarte
apropiata de cea a aniversarii mele, expeditia se anuleaza.
Inceputul verii anului 2017. La 5 ani de la
prima tentativa, imi revine gandul de a urca un munte mare si ma gandesc iarasi
sa leg evenimentul de cel al zilei de nastere. In anul urmator aveam sa fac 55
de ani si era o buna ocazie. In capul meu se face o conexiune poate
putin bizara si-mi zic ca la 55 de ani „ar fi cazul” sa urc un varf de peste
5000 de metri altitudine. Prima optiune a fost Elbrus-ul, cel
mai inalt varf si totodata cel mai inalt vulcan al Europei. Din nou, caut sa aflu cat mai multe detalii.
In primele zile ale lui septembrie 2017, Cornel
se intoarce din Thailanda si fotografiaza din avion miticul Ararat, aflat in estul extrem al Turciei. Ne trimite
poza, iar clipa in care o vad reprezinta momentul zero al acestei povesti.
Dupa o documentare si evaluare de cateva zile
imi schimb optiunea si ma decid pentru acest varf. Motivele o sa le insirui pe
parcursul naratiunii.
Ce a urmat pret de aproape un an de zile a fost
adunarea gastii, incepand cu Steli si mai apoi cu Cornel. Alte cateva variante au
fost din capul locului incerte si nu s-au concretizat. Eram intro forma fizica buna
dar care trebuia cel putzin mentzinuta daca nu chiar imbunatatzita. Am inceput in acest scop ture de antrenament prin Carpatzi. Trebuia sa-mi fortzez limitele
pentru a nu avea probleme acolo, cel putin din punct de vedere fizic. Vroiam sa
am sub control, pe cat posibil, toate elementele pe care le cunosteam si le
puteam influentza, avand in vedere ca oricum urma sa ramana un mare semn de
intrebare asupra ascensiunii pe un cincimiar: compoartamentul organismului la
acea altitudine. Cel mai inalt varf urcat in Carpatzi, Moldoveanu, era la
jumatate din inaltzimea Araratului. In Alpi, la ski, nu trecusem de 3000 m
altitudine, iar acolo, am ajuns mecanizat si am coborat imediat pe partii amenajate.
Am ales Araratul deoarece aflasem ca nu pune
probleme tehnice deosebite. Era perfect pentru un debut la mare altitudine.
Aspectul mitic al varfului dadea un plus de culoare.
Timpul a zburat iar aranjamentele expeditziei
fusesera facute. Cu doua saptamani inainte de data plecarii am inceput sa
pregatesc lista cu cele necesare. M-am intalnit cu Steli, am dezbatut impreuna
listele facute separat, incercand sa optimizam incarcatura. Cornel si-a adus si
el contributzia, online, astfel incat sa nu caram aiurea aceleasi lucruri care
le puteam pune la comun.
Am pregatit tot ceea ce aveam nevoie si am avut
prima surpriza neplacuta: la mine nu incapeau toate in rucsac !!! Doar bocancii de iarna ocupau jumatate din spatiu.
Noroc ca mai aveam timp si mi-am comandat unul
mai mare, de 80 l care a venit relativ repede. In el am bagat tot si inca mai
era loc. Rucsac cat un sifonier !
Ziua plecarii: 23.Iulie.2018. Cornel vine de la
Arad si ma „salta” de pe drum. Mergem apoi la Alba Iulia de unde il luam pe
Steli. Bagajele deabia incap in portbagajul „vaporului” de Citroen C5.
Ajungem cu bine spre seara la Bucuresti. Deoarece avionul pe care urma sa-l luam era doar catre dimineata, tragem la actorul Marian
Ghenea, bun prieten cu Cornel si Steli, care ne primeste pe totzi ca pe niste
fratzi. Innoptam la el si la ora 04:00 AM suntem in
aeroport. Aici aveam sa completam echipa, intalnindu-ne cu colega noastra de
expeditzie, Areta Stefania.
La 05:55 AM ne-am imbarcat .... sau
„imavionat”. Dupa vreo doua ore, cu toate intarzierile de rigoare datorate vremii neprielnice, aterizam la Istambul. Orasul e mohorat, ploua in rafale si
vantul cam da peste cap programul de zboruri. Avem de asteptat cateva ore bune
pana la cursa de Van ce urma sa ne duca in estul extrem al Turciei. Din
pacate in Van nu exista punct vamal asa ca trebuie sa preluam toate bagajele
aici la Istambul si sa le transferam noi la terminalul de zboruri interne. Avem
ceva de hamalit cu rucsacii de 20 kg fiecare si credeti-ma Ataturk Airport
numai mic nu e !!!
Timp insa avem suficient, zborul de Van e la
14:05 PM asa ca pierdem vremea cum putem, mai putin Cornel care o fructifica la
maxim, adica doarme in orice pozitie.
Vine si momentul imbarcarii.
Vreo jumatete de ora ne foim pe pista dintro parte in alta deoarece vantul isi
tot schimba directia. Pana la urma decolam in tromba si ajungem cu bine la Van,
cam cu o ora intarziere. Aici vremea e frumoasa, soare si cald, poate prea cald.
La iesirea din aeroport ne asteapta soferul uni taxi ...marca Duster !!!
Incarcam bagajele prin indesare si plecam spre
Dogubayazit, orasul de la poalele Araratului unde avea sa inceapa cu adevarat
aventura noastra. Intre Van si Dogubayazit sunt cam 180 km. Soseaua e foarte
buna, pe patru benzi si soferul nostru „birjareste” masina fara mila. Peisajul
ce ne defileaza prin fatza ochilor e unul specific podisului Anatoliei, oarecum
similar cu ce vazusem in zona Aknara cu ceva ani in urma.
Ajungem in cele din urma in Dogubayazit, aflat la 1600 m altitudine, un oras care desi
nu pare, are aproape 100.000 de locuitori. Ne oprim in centru unde ne intalnim
cu ghidul nostru, Zeki Saltik. Urbea are aspectul specific unei asezari
orientale, animat, colorat, galagios,cu multa forfota.
Facem cunostinta cu Zeki si ne reimbarcam in
Duster, claie peste gramada, totzi 6, pentru o scurta calatorie pana la un
restaurant din apropiere unde Zeki ne invita sa luam cina. Servim preparate
culinare specifice, ceea ce pe mine ma incanta la maxim. In nici un
loc pe unde am umblat pana acum, nu am mancat mai bine ca in Turcia. Si de
aceasta data, chiar daca suntem in zona kurda, bucataria cu specific oriental
nu se dezminte. Ceea ce avea sa urmeze in urmatoarele zile urma sa-mi
intareasca dealtfel, convingerea.
Sfarsitul zilei ne gaseste la hotelul in care
suntem cazati peste noapte. Ne intindem in paturi cu gandul ca in urmatoarele
zile o sa le ducem lipsa.
Dimineatza ne trezim devreme, servim micul dejun
si facem ultimile pregatiri. Coboram bagajele in fatza hotelului si fara sa
asteptam prea mult, Zeki isi face aparitzia impreuna cu bucatarul expeditziei intrun
microbus ce urma sa ne duca pana la capatul drumului care urca la
altitudinea de 2200 m.
Ajungem acolo cam intro ora, descarcam bagajele
si incepem ascensiunea, nu inainte ca fiecare dintre noi sa primeasca un
pachetel cu ceva gustari. Rucsacii mari sunt incarcatzi pe cai. Ei aveau sa duca
bagajul „greu” al acestei expeditzii, la propriu. Noi am urcat cu cate un rucsac
mai mic in care aveam strict cele trebuincioase unei deplasari de cateva ore,
pana la tabara 1 care e situata la 3200 m altitudine.
Urcarea din prima zi a fost una destul de lunga
ca distantza, parca vreo 12 km, fara a avea pante foarte inclinate, printre
campuri de bolovani intrerupte de pasuni semiaride cu iarba tepoasa si ciulini.
Am intalnit o multime de soparle, care mai de care, pasaret felurit dar si
turme de oi si capre manate de kurzi nomazi, unii pe jos, altzii calare. Daca la plecare a fost destul de
cald, pe masura ce urcam temperatura devenea tot mai suportabila. Totusi, a
fost nevoie sa bem apa din belsug pentru a nu ne deshidrata. Aerul era extrem
de uscat iar acest fenomen aveam sa-l constatam in diminetile zilelor ce aveau
sa urmeze cand, niciodata, oricat de devreme am fi iesit din corturi, n-am
gasit macar o picatura de roua.
Am ajuns in tabara 1, daca bine imi amintesc
cam la vremea pranzului, dupa vreo 3-4 ore de urcus. Aici urmeaza aranjamentele
de rigoare: montatul cortului, despachetatul celor trebuincioase: saltea, sac
de dormit, etc.
Pana noi ne foim cu toate nimicurile, bucatarul
ne pregateste masa, intrun cort mai mare, ce se afla gata montat undeva in
apropiere. Suntem invitati in cortul-cantina. E pranzul, dar ceea ce era pe masa imi pare
putin ciudat: biscuiti, chipsuri, frecatzei, stafide si tot felul de alte dulcegarii.
Nimic „concret” raportat la ceea ce ma asteptam eu sa insemne un pranz, cat de
cat. Abia mai tarziu aveam sa intzeleg cum stau lucrurile de fapt si cum era
gandita alimentatzia acestei expeditzii.
Dupa pranz a urmat o discutzie care avea sa
schimbe si sa influentzeze intro oarecare
masura mersul intregii expeditzii.
Programul initzial prevedea o zi de aclimatizare,
in ziua a doua, cand trebuia sa urcam pana la tabara 2 si apoi sa revenim
pentru a dormi la tabara 1. Din punct de vedere al aclimatizarii aceasta
abordare era ok, doar ca, in contrapondere, ziua varfului ne parea cam fortzata,
in ideea ca ar fi trebuit sa ajungem pe varf dupa care sa coboram pana la capatul drumului,
la 2200 m altitudine. Asta insemna diferentza de nivel de 1000 m pe urcare si vreo
3000 m pe coborare. Deoarece ne simtzeam oarecum ok dupa urcarea la tabara 1, am
decis in unanimitate ca in acea dupamasa sa mai facem o ascensiune de cca. 300 m diferentza
de nivel, sa revenim in tabara 1 pentru ca a doua zi sa ne mutam direct in
tabara 2, renuntzand de fapt la ziua de aclimatizare si mizand pe o cvasiaclimatizare,
cu urcari in fiecare dimineatza pana la tabere, iar dupamasa inca cateva sute de
metrii diferentza de nivel dupa care revenire. In compensatie, in ziua varfului
urma sa coboram nu pana la masini, ci doar pana in tabara 1. Dupa ce decizia
din partea noastra a fost luata, am expus planul, ghidului. Acesta a fost de
acord asa ca, pe la 16:00 PM am plecat din tabara 1 spre tabara 2 pentru prima
tura de, sa-i zicem mini-aclimatizare. Am ajuns intr-o ora si ceva pana pe la 3700
m, unde am facut un popas de cca 30 de minute dupa care am coborat inapoi in
tabara 1. Aici ne astepta cina, care a fost, cum urma sa fie si in zilele
urmatoare, un adevarat festin: supa si fel principal, bineintzeles gatite la
modul cel mai delicios posibil pentru conditziile date. Am mancat cu pofta iar la
sfarsit, cand am iesit din cortul-cantina, am constatat ca afara ... e
intuneric. M-am uitat la ceas. Nu era nici 20:00 PM. Turcia e pe acelasi fus
orar cu Romania, dar zona Araratului se afla in estul extrem, la nici 20 de km
de granitza cu Iranul. Diferentza reala e de aprox. 1:45 – 2:00 ore. La opt e
bezna, la patru dimineatza e deja lumina. Ne-am adaptat, nu aveam incotro, asa
ca in expeditzia asta am cam fost pe programul de somn al ... gainilor.
Zona de deasupra taberei 1, unde am urcat in
acea dupamiaza, e diferita de ce intalnisem pana aici. Prima parte e un fel de
traversare usor in urcare spre dreapta, cum privim spre varf, cu campuri de
bolovani printre care mai exista petice de iarba. Odata ce se intra pe botul de
culme ascendent care se afla aproape pe aceeasi linie cu tabara 2, solul devine
prin excelentza pietros si arid. Pe ici pe colo, printre bolovani si pietre de
felurite dimensiuni, se mai intrezaresc, printro minune a naturii, palcuri
de flori. Cararea e bine definita si serpuieste intro serpentina continua care
ne urca continuu fara un efort deosebit. Specificul vulcanic e evident in
aceasta portziune, formele si tipurile rocilor fiind inconfundabile. De asemenea si
profilul versantului pe care s-au scurs limbile de lava. Undeva in stanga noastra,
pe directzia de urcare, susura un parau ce-si arunca la vale apele provenite din
topirea ghetzarului care se intinde mai sus de tabara 2.
Prima noapte in cort e una destul de zbuciumata.
Odata cu lasarea intunericului se intetzeste si vantul. Chiar daca nu e vijelie, e suficient de tare cat sa zgandare cortul. In toiul noptzii, turcii nu
au altceva mai bun de facut decat sa traga cu tunul, la propriu, asa ca ne mai
trezim si de la astfel de zgomote. Stim ca zona e una destul de sensibila,
populatzia kurda e aici majoritara iar sentimentele si resentimentele sunt de
tot felul. Mai mult decat atat, spre nord e frontiera cu Armenia, stat care a
revendicat dintotdeauna zona Araratului, imaginea varfului fiind emblematica pe
steagul armean iar relatziile celor doua tari nu stau sub cele mai bune
auspicii. Drept dovada, faptul ca desi au frontiera comuna, intre Turcia si
Armenia nu exista puncte de trecere a acesteia.
Lumina diminetzii ne invadeaza ochii mult prea
devreme, in jurul orei 04:00 AM. Ne fofilam cum putem, punandu-ne peste fatza
tot ce apucam, insa dupa 05:00 AM nu mai e chip de dormit. Iesim din corturi
pentru firestile necesitatzi ale oricarui muritor. Pe Ararat nu exista toalete,
in sensul normal al cuvantului. In tabara 1 s-a incercat o improvizatie a carei
caracteristici n-am avut curiozitatea sa le constat. Muntele asta are insa si
un avantaj legat de ce pomeneam mai inainte: e plin de bolovani. Potzi sa-tzi
alegi daca vrei, unul preferat, si daca el te inspira in demersurile tale metabolice, potzi
sa-l declari, neoficial, partenerul intimitatzilor tale. Sunt atat de feluritzi
ca forma si dimensiuni incat nu-i potzi confunda, nici chiar noaptea, daca ai
asemenea chemari la ore la care doar luna te vegheaza. Ei itzi asigura un
refugiu mult mai conforatbil si elegant decat o improvizatie din panza facuta
la marginea taberei. Totul e ca inainte de a-l declara partenerul tau de facut
treburi mai mari sau mai mici, sa verifici zona, astfel incat respectivul
bolovan sa nu fi fost mai inainte alegerea unui alt biped prin zona
umblatoriu, si astfel, neuitantu-te bine pe unde calci, sa nimeresti in
cazaturile, dupa caz, a respectivului predecesor.
Un alt fapt constatat la fata locului e ca, cel
putin in aceasta perioada, pe Ararat e o clima foarte uscata. In niciuna dintre
diminetzi nu am gasit, asa cum am mai precizat, macar o picatura de roua, asa ca
daca in plimbarile matinale constatzi la un moment dat ca te-ai udat pe picioare
pasind prin iarba, potzi avea certitudinea ca nu e de la roua, ceea ce inseamna ca
altcineva a fost inaintea ta, nu demult, pe acolo, si si-a deversat udul. In cazul asta potzi fara nici o ezitare sa mergi degraba pentru a te
spala pe picioare la butoaiele din dotarea taberei. Altfel, in combinatzie cu
transpiratzia picioarelor, la sfarsitul zilei, o sa putzi groaznic.
Ceremonialul de dimineatza incepe devreme.
Scoatem sacii de dormit la aerisit, ei fiind principalul element filtrant al
paraiciunilor intrafesiere de peste noapte. Strangem si saltelele pe care ne
straduim sa le facem cat mai mici, pentru economie de volum.
Apoi urmeaza demontatul cortului. In cele din urma, odata
primenitzi, sacii ii inghesuim si ii comprimam la maximum posibil.
Urmeaza micul dejun, cu branzeturi, legume si
tot felul de dulcegarii. Nelipsit de la orice masa in expeditia asta a fost ceaiul negru. Eu personal nu prea
beau ceai negru deoarece stiu ca are cam acelasi efect ca si cafeaua, adica
daca exagerezi, iti duce tensiunea la cote inalte. Totusi, de sete si ca sa
evit deshidratarea, am baut la ceai negru cat pentru trei generatii. Nu-mi
displace gustul, dar nici nu ma omor dupa el. Pentru o parte din ceilalti
colegi insa a fost o delectare sa bea aceasta licoare, cu litrii.
In prima dimineatza, desi ne aflam la „doar”
3200 m altitudine, simt vagi simptome ale raului de inaltzime. O oarecare
ametzeala ce se manifesta doar la ridicarea pe cele doua picioare de dinapoi, nu
si in pozitzie orizontala, acompaniata de o usoara durere de cap. Nu stiu exact
daca sa o dau pe altitudine sau pe fierea mea care mai face figuri din cand in
cand, asa ca ma hotarasc sa contraatac cu un nurofen forte. Efectul lui apare
in cca. 20 de minute si durerea dispare. Odata cu misunatul prin tabara,
dispare si senzatzia de ametzeala. Stelica insa, are o durere de cap constanta de
cu o zi inainte. Ne verificam pulsul si saturatzia oxigenului in sange. La totzi
prima valoare e peste normal, ba chiar la mine si Stelica sare de 100 de batai / minut iar saturatia in oxigen e oarecum normala la aceasta altitudine in jur de 87 – 90%, fatza de min.
96% cat se spune ca e minim ok „la ses” . Il „testam” si pe Zeki, care e
superaclimatizat comparativ cu noi si constatam ca valorile sunt oarecum
similare.
Era timpul sa ne punem in miscare. Urmam aceasi
cale ca si in dupamiaza zilei precedente. Intro ora si ceva depasim punctul
pana la care fusesem cu o zi inainte dupa care ajungem pe un fel de platou unde sunt
ceva urme de tabara. E probabil locul unde se campeaza in turele de iarna.
Traversam platoul si ne inscriem intrun nou urcus, pe fatza din dreapta noastra.
La capatul acestuia apar primele locuri amenajate ale taberei superioare. Continuam
sa mai urcam vreo 15 – 20 de minute si astfel, dupa mai bine de 3 ore de la plecare,
ajungem in tabara 2, la 4200 m.
Locul e complet diferit de cel al taberei din
care venim. Mici platforme amenajate in coasta unei pante accidentate, asigura
locurile unde pot fi instalate corturile. Zona e aproape arida, plina de bolovani,
mai mici sau mai mari. Cararea e prafuita si serpuieste printre locurile de
campare. Micile smocuri de vegetatzie sunt cu totul accidentale in acest peisaj
selenar. O platforma ceva mai mare este loc pentru prepararea si servitul
mesei.
Avem privilegiul de a ajunge primii, inaintea
celor doua expeditzii ukrainiene si ne alegem preferentzial locurile.
Sunt doua platforme invecinate, exact cat suprafata corturilor, la buza enormei vagaune ce
se casca in stanga noastra. E o ravena impresionanta, o crapatura adanca de
cateva sute de metri ce porneste de sub varf, latzindu-se progresiv spre vale. O
despicatura imensa in coasta muntelui, pe fundul careia se disting limbi de
gheatza. Undeva mai sus se formeaza o cascada ce are o cadere de cel putin 100
de metri. E cumva atipica, deoarece isi schimba debitul in functzie de ora
zilei, iar noaptea seaca complet. Fenomenul e datorat faptului ca-i alimentata de apele ce provin din topirea
ghetzarului de deasupra. Marginile ravenei sunt foarte instabile si de aceea periodic
avalanse de pietre coboara pe culoarele ce brazdeaza pantele laterale. In toiul
noptii a fost una mare, cu un bubuit care ne-a trezit pe totzi din somn.
Asteptam sa ajunga si caii cu bagajul greu,
dupa care incepem ceremonialul cotidian de ridicare a corturilor. Locul e
destul de ingust si pietros, trebuie sa avem grija. Nu prea e pe unde sa infigi cuiele pentru ancorare, asa ca ne folosim de bolovanii din zona.
Vine si ora pranzului, ne alimentam cu cele
trebuincioase vietzuirii, ne mai odihnim putin si decidem sa mai urcam,
pentru pseudoaclimatizare.
Panta ce pleaca din tabara 2 e mai
inclinata si totodata destul de instabila din cauza grohotisului marunt si a prafului. Mergem cu precautzie deoarece numai de vreo luxatie sau entorsa nu avem
nevoie acum. Suim pana pe la 4500 m, facem o pauza, si coboram inapoi in
tabara. Va trebui sa ne culcam devreme, tzinand cont ca maine e ziua varfului.
Servim cina si ne ducem fiecare la cortul lui.
Personal ma simt destul de bine. Parca o vaga ametzeala ma incearca sporadic,
insa doar cand fac echilibristica pe bolovani in incercarea de a ma indeparta
cat de cat de locurile de campare, pentru satisfacerea nevoilor. Aici nu mai e
nici un haz cu bolovanul preferat. Panta e accentuata, locul accidentat,
nu-ti mai vine sa haladui pana la mama dracului ca sa te inhaitzi cu cine stie
ce roca. Singurul criteriu ramane cel mirositor, adica sa te indepartezi la
limita la care, dupa propria apreciere si bun simtz, miresmele sa nu ajunga la
cort, sau si mai rau, la locul de servit masa !!!
Undeva in dreapta, cum privim spre vale, se
afla un izvor care asigura apa necesara pentru o igiena elementara. In rest,
totul ramane la latitudinea fiecaruia. Ca un exemplu, la coborarea de pe varf,
fiind destul de aproape de tabara, vad o ukraineanca ce iesind din cort, si-a dat jos pantalonii, expunandu-si un cur cat Catedrala Sfanta Sofia din Kiev, ca mai apoi sa se pise la nici doi metri de propriul loc de odihna, fara nici o jena !
Ne bagam la somn iar eu dorm cel mai bine, nu
doar dintre totzi membrii expeditziei noastre, dar si din toate noptile petrecute
in cort. Somnul imi e intrerupt de cateva ori doar de zgomotul avalanselor de
pietre. Din pacate ceilaltzi colegi nu au la fel de mult noroc, iar la
trezire acuza ametzeli si dureri de cap. Steli sufera cel mai tare, senzatziile
de rau fiind acompaniate si de o stare generala de sfarseala.
La ora unu fix, ca un ceas elvetzian, Zeki ne da
desteptarea. Afara e intuneric bezna. Ne apucam de echipat la lumina
frontalelor dupa care iesim din cort. Pe culmea ce urca de la tabara se vad
doua grupuri de luminitze. Sunt cele doua expeditzii ukrainiene care au plecat
inaintea noastra spre varf.
Mergem la „sala de mese” pentru a servi micul dejun. Nu prea intra mare lucru in stomac. Probabil e un alt simptom al altitudinii – lipsa poftei de mancare.
Mergem la „sala de mese” pentru a servi micul dejun. Nu prea intra mare lucru in stomac. Probabil e un alt simptom al altitudinii – lipsa poftei de mancare.
La ora 01:56 AM ne punem in miscare.
Cornel
incepe sa se simta mai bine dupa primii pasi. Areta e si ea ok iar eu n-am nici
pe dracu. Prin cap imi trece un gand legat de astmul meu bronsic. Acasa, deci
la nivel de 400 m altitudine, saturatzia in oxigen a sangelui meu e de multe ori
sub limita normala de 96%, probabil tocmai datorita problemelor respiratorii pe care
le am. Acum incep sa banuiesc ca organismul meu e oarecum obisnuit sa
functzioneze cu mai putzin oxigen decat e normal fara a manifesta simptomele
specifice acestui deficit.
Se stie ca presiunea aerului scade in progresie
geometrica atunci cand altitudinea creste in progresie aritmetica. Citisem pe
undeva ca la peste 4500 m altitudine, simptomele se pot accentua rapid si ca in
unele cazuri e necesara administrarea de oxigen pentru a compensa lipsa
acestua. Cu toate ca procentul in aer ramane constant, aprox. 21%,
odata cu scaderea presiunii apare un deficit de oxigen disponibil pentru
respirat si impicit pentru functiile organismului. Adaptarea la noile conditii, odata cu cresterea
altitudinii e independenta de conditia fizica pe care o avem si se pare ca tine
de structura interna a organismului fiecarui individ. Au existat cazuri in care,
chiar cu o aclimatizare facuta ca la carte, unele persoane au manifestat
simptomele raului de inaltzime, respectiv: ameteli, dureri de cap, gretzuri,
lipsa poftei de mancare, iar datorita deficitului de oxigen din sistemul
muscular, lipsa de energie, senzatie de sfarsala.
Urcam panta ce se afla imediat deasupra taberei
2 insa Steli nu se simte bine deloc. Face eforturi supraomenesti sa continue,
dar starea generala pe care o are nu e nici pe departe ceea ce trebuie. Eu decid
sa nu-l bazai pentru a nu-i induce, in plus si o stare de nervozitate. Cornel
incearca sa-l incurajeze. Zeki tace si el, stiind probabil cel mai bine dintre
noi totzi cum trebuie sa te comportzi in asemenea situatzii. Pana la urma fiecare
in parte ar trebui sa poata sa se evalueze si in consecintza sa ia decizia
corecta in ceea ce-l priveste.
Trekkingul si alpinismul nu sunt jocuri de
sala. Activitati ce implica oricum o doza de risc, nu au nevoie de asumarea
unora suplimentare si inutile. In tenis, fotbal sau altele ca acestea, potzi la
un moment dat forta, fara a avea de pierdut, poate, mai mult decat jocul. Pe
munte lucrurile stau cu totul altfel. O sa dau un singur exemplu. Inchipuitzi-va
o situatzie similara, in doua sporturi diferite si evaluatzi consecintzele:
O entorsa sau rupere de ligamente la genunchi. Sa zicem, intr-un meci de fotbal sau de tenis, comparativ cu, o ascensiune la 3000 – 5000 sau 7000 m.
In primul caz, in cel mult 10-30 de secunde
doctorii sunt calare pe jucator, ii imobilizeaza piciorul, il salta pe targa
iar de aici in ambulanta si in probabil cel mult 15-30 de minute, tipul e pe
masa de operatzii a unui spital dotat cu toate cele necesare.
In cel de-al doilea caz, va las pe fiecare sa
va imaginatzi consecintele, intrun scenariu in care temperatura e mult sub zero
grade Celsius, vantul bate cu peste 100 km la ora, vizibilitatea e aproape de
zero iar eventualii parteneri de ascensiune sunt si ei aproape de limitele posibilitatzilor
fizice ... Acolo esti pe cont propriu !!!
Ernest Hemingway spunea " In lumea asta mare exista doua sporturi: automobilismul si alpinismul. Restul sunt doar jocuri"
Ernest Hemingway spunea " In lumea asta mare exista doua sporturi: automobilismul si alpinismul. Restul sunt doar jocuri"
Steli urca pana pe la 4600 – 4700 m dupa care
ia decizia corecta. Nu degeaba colinda muntii de aproape 50 de ani. A vazut
destule si a trait destule ca sa fie capabil sa discearna care sunt limitele
intro situatzie sau alta. Umblam impreuna de catziva ani buni si niciodata nu
l-am vazut sa se hazardeze. Mai mult decat atat, chiar si atunci cand propriile
sale capacitatzi puteau sa-i dea dreptul sa mearga mai departe, a dat dovada de
intzelepciune si s-a pliat pe posibilitatzile celui mai slab din grup.
Il simt ca nu vrea sa puna in pericol succesul
intregii expeditzii si decide sa se intoarca cat inca se simte in stare sa o
faca de unul singur, fara ajutor. Depasisem limita de 4500 m si de aici incolo
lucrurile se puteau deteriora foarte rapid.
In ziua in care am hotarat de comun acord sa
schimbam programul expeditziei si sa abordam varful cu o zi mai devreme, fara a
face acea aclimatizare completa, fiecare
dintre noi ne-am asumat un risc personal. Nicicare nu fusesem la aceasta
altitudine si in consecintza nu stiam cum va reactziona organismul in conditzii de
mare altitudine.
Intrun sport in care pericolele sunt inerente,
marele alpinist italian Reinhold Messner a spus: "Cei mai buni alpinişti sunt cei în
viaţă". Cine
reuseste sa inteleaga ca acolo sus, omul nu se lupta cu muntele, care e neutru
si implacabil, ci cu propriile limite, ambitii si cateodata, perfidele-i orgolii,
iar peste toate acestea reuseste in cele mai dificile momente sa ia deciziile
corecte, acela e demn de tot respectul !
Steli s-a intors singur in tabara 2, a tras de
el si la coborare deoarece nu se simtea bine deloc, dar a ajuns la cort pe
propriile picioare lasandu-ne noua, celorlalti, posibilitatea sa continuam.
Muntele va ramane acolo pentru totdeauna, dar pentru a avea o noua sansa, avem
nevoie, in primul rand, sa ajungem teferi inapoi.
Ed Viesturs, primul alpinist american care a
urcat totzi cei 14 optmiari ai lumii, spunea: „Reaching the summit is optional. Getting down is mandatory.” (Atingerea unui varf e optzionala, coborarea e
obligatorie).
Sunt convins ca din
aceasta experienta a sa, fiecare am avut cate ceva de invatzat. Eu personal,
daca alte ocazii vor mai fi - si vreau sa
sper ca asa va fi, nu voi mai aborda nicio expeditzie de acest gen fara
aclimatizare completa. Asta chiar daca de aceasta data, simptomele asupra
propriului meu organism au fost relativ usoare.
Am continuat sa
urcam, ceva mai sus am dat de o portziune unde panta s-a accentuat. Cam de pe
aici am observat ca firisoarele de apa care curgeau ici si colo, devenisera
gheatza. Cararea continua sa serpuiasca printre bolovani pe care insa uneori e
necesar sa-i abordam. Mergem de aproape doua ore si incepe sa se lumineze de
ziua. La capatul pantei ajungem pe un
fel de platou de unde schimbam directzia usor catre dreapta. Facem o pauza
pentru odihna si hidratare, langa o ingramadire de bolovani si stanci. Odata
iesitzi pe aceasta portziune, vantul se inteteste considerabil iar in partea de
sus, la limita zonei pe care o vedem, apare ceata. Varful nu e vizibil, desi ar
trebui sa fie, tocmai din acest motiv. Estimez ca suntem pe la 4800 – 4900 m.
Incep sa am vagi simptome de ametzeala si migrena. Nu e nimic de mirare, asa ca
pornim iarasi in sus. Valatuci de ceatza coboara pana aproape de noi ca imediat
sa se imprastie. Totusi, mai sus, negura pare a fi mai consistenta. Apare in
coborare primul grup din expeditzia ukraineana care nu dupa mult timp se
intersecteaza cu noi. Unul dintre ei e ghidul kurd al grupului, care schimba
cateva cuvinte cu Zeki si apoi pleaca la vale. Zeki ii striga ceva, dar vorbesc
in kurda si nu intzeleg nimic. Cu atat mai mult, eu fiind mai in spate, n-am
prins nici conversatzia pe care mai apoi, Zeki a avuto cu coechipierii mei. Alte
grupuri de ukrainieni coboara in urma lor. Ne intersectam cu fiecare. Sunt
blindatzi bine, cu cagule, ochelari si glugi trase pe cap, ceea ce ma face sa
banuiesc ca sus, vremea e si mai aspra. Terminam de urcat platoul si ajungem la
zona de zapada. Aici ne oprim sa ne punem parazapezile si coltzarii. Eu intarzii
putin cu parazapezile mele nenorocite ce se inchid cu un fermoar plasat intro
pozitzie imposibila. Zeki vine si ma ajuta sa-mi fixez coltzarii, dupa care
plecam mai departe.
Urcam o panta de zapada cu inclinatzie moderata. Vantul e
tot mai puternic iar vizibilitatea tot mai redusa. Realizez ca de fapt nu e
ceatza ci suntem de-a dreptul in norul ce acopera varful. Continuam sa urcam si
zapada e tot mai tare pana cand se transforma in gheatza. Acum ne aflam pe ghetzar
de-a binelea. Senzatzia de vaga ametzeala persista, insa durerea de cap e doar o
vaga iluzie. Vantul sufla in draci, eu apreciez ca e cel putin pe la 80 km/h.
In cateva randuri ma incearca scurte simptome de greatza care dispar in cateva
secunde. De asemenea, de cateva ori ma sufoc, dar nu sunt sigur daca e de la
lipsa de oxigen sau de la rafalele de vant. Oricum, se manifesta pasager asa ca n-am decat sa continui sa inaintez. Am ceva probleme cu un coltar care nu-mi sta cum trebuie
si ma opresc sa-l strang. Cand ma ridic, nu mai vad pe nimeni
in fatza mea. Ma orientez dupa urmele celorlaltzi, lasate pe gheata. In cateva
minute reusesc iarasi sa deslusesc siluetele lor. Continuam in sir indian, unul in spatele
celuilalt, la catziva metri unul de celalalt. Panta incepe sa se accentueze,
ceea ce ma face sa cred, tzinand cont de ce mai citisem, ca ne apropiem de varf.
Atunci am auzit
cantecul. Era ceva ireal, in urletul salbatic al vantului care facea ca gluga
softshell-uli meu sa zbarnaie ca un motor cu reactzie. Sunete lungi si tanguite
ajungeau sporadic la urechile mele. Primul gand m-a dus la halucinatzii, stiam
ca pot fi simptome ale edemului cerebral si mi-am zis ca e nasol de tot !!!
M-am evaluat rapid si mi-am dat seama ca sunt totusi ok. Cantecul venea in
franturi de sunete din aceasi directie si am realizart ca de fapt, Zeki era cel ce canta.
Ascultandu-l insa cateva secunde mai cu atentzie mi-am dat seama ca acea melodie a lui
suna mai degraba ca o incantatie religioasa musulmana, asemenea celor care se
pot auzi in moschei.
A fost un moment
magic si profund, iar semnificatia completa aveam sa o deslusec doar mai
tarziu, la coborarea spre tabara 2.
O rafala violenta de
ace de gheatza imi loveste violent fata si ma aduce brusc la crunta realitate. Panta era
pe terminate si capul meu depasise linia culmii. Vantul bezmetic ce batea din
directia opusa, imprastia tot ce-i statea in cale. Fasii de nor, rupte parca
din masa zdremtzuita ce ne inconjura, zburau in cealalta directie cu o viteza
inimaginabila. Cu ochii mijiti, am ridicat privirea. La catziva pasi in fata mea
era varful. Trei siluete conturate pe fundalul urgiei priveau spre mine. Am
ramas iarasi, pentru cateva fractziuni de secunda, fara respiratzie. Apoi am
facut ultimii pasi. Ajunsesem pe varf !!!
Au urmat imbratzisari
mute, sau poate ca din cauza mugetului furtunii n-am auzit nimic. Din cand in
cand vantul mai subtzia pentru cateva clipe norii si discul pal al soarelui se
intrezarea timid. Era destul de dificil sa stai in picioare si imposibil de
respirat cu fatza in vant. Asemenea petecelor din vazduh, prin minte imi zburau
franjuri de ganduri. Nu reuseam sa ma fixez pe o idee anume. Reflex, am facut
fotografii, i-am dat aparatul lui Zeki sa-mi faca si mie cateva, am stat in
felurite ipostaze sau am incercat sa strunesc steagurile care se zbantzuiau frenetic
in bataia furtunii. Gandurile insa imi erau in cu totul alta parte si defilau
prin minte cu viteza la care aproape ca le pierdeam semnificatzia. M-am trezit
brusc la realitate cand am realizat ca nu-mi mai simtzeam mana care o scosesem
din manusa. Cu ceva dificultati am reusit sa o bag inapoi. Aproape ca nu o mai
controlam. Areta m-a rugat sa-i fac cateva poze cu telefonul insa i-am spus ca nu
mai scot mana ca simt ca-mi degera. Am incercat inmanusat, dar nu a iesit nimic. Pierdusem notiunea
timpului si nici acum nu-mi pot da seama cat am stat acolo sus. Probabil
nu mai mult de 10 – 15 minute. Ce-mi amintesc insa exact e ca am privit cronometru in momentul cand am calcat pe crestetul Araratului. Facusem exact 5
ore de la plecarea din tabara 2.
Urgia ne urla in urechi ca timpul
nostru pe varf expirase, era vremea sa ne intoarcem. Acesta e poate paradoxul
ascensiunii varfurilor montane, cu atat mai mult a celor de mare altitudine:
zile, saptamani, luni sau chiar ani de pregatiri si antrenament pentru cateva
minute in care sa savurezi implinirea telului, insa intensitatea trairilor din
acele clipe e aproape imposibil de descris in cuvinte.
Am inceput sa
coboram. Vifornita nu dadea deloc semne ca ar vrea sa se potoleasca. Eram insa bucuros
si implinit. Valul de adrenalina ucisese in mine orice senzarie de discomfort.
Nu mai simteam nici ameteala, nici durere de cap, nimic.
M-am mai oprit si am
facut poze, am filmat dementza naturii dezlantuite. Timpul parca statea agatat
si n-am realizat cand am ajuns iarasi la capatul campului de gheatza si zapada.
Aici ne-am oprit, am scos coltzarii si parazapezile, dupa care am continuat
coborarea. Nu dupa mult timp am iesit din nori si la picioarele noastre s-a
deschis vastul peisaj al podisului Anatoliei de est. O imagine de neuitat de la
cei aproape 5000 m altitudine. Cararea serpuita avea sa ne duca la formatziunea
de bolovani si stanci unde ne odihnisem ultima data, la urcare. Am mai facut un
popas. Aici aveam sa aflu deznodamantul clipelor memorabile in care, inainte de varf, il auzisem pe Zeki cantand, sau mai precis, rugandu-se ori
multzumind Divinitatzii. In acea zi magica de 27.Iulie 2018, noi, cei trei romani
impreuna cu ghidul nostru kurd, am fost singura expeditzie care a atins varful.
Celelalte doua expeditzii ukrainiene dinaintea noastra, conduse de altzi ghizi,
nu ajunsesera pe varf, fiind nevoite sa se intoarca de la intrarea pe ghetzar.
Ghizii nu s-au incumentat sa-i duca mai sus, deoarece au considerat ca e prea
periculos. Zeki a avut curaj si totodata incredere in noi. A facuto din acelasi
motiv pentru care a acceptat si schimbarea programului pe care i-am propuso la
inceputul expeditziei. Cu aproape 400 de ascensiuni la activ pe Ararat, a fost
capabil sa ne evalueze corect potentzialul si determinarea. Aveam sa aflu mai
tarziu ca dupa discutzia de la urcare pe care o avusese cu celalat ghid, a spus:
„nu va faceti griji, noi mergem pe varf” si s-a tzinut de cuvant.
Coborarea spre tabara 2 e pe aceasi carare serpuita printre bolovanii vulcanului. Acum e lumina si putem din cand in cand admira peisajul selenar ce ne inconjoara dar si perspectivele ample asupra imprejurimilor. Uneori mai intorc capul si privesc spre varf. E in continuare acoperit de nori care alearga peste crestetul sau. Noi am iesit din zona cu pricina, aici e iarasi soare si frumos iar din vantul turbat a ramas doar o placuta adiere. Diferentza de nivel nu e mai mare de 300-400 m dar conditziile meteo sunt radical diferite. Nu pot sa nu ma gandesc iarasi cat de imprevizibil poate fi muntele la asemenea altitudini. Chiar imi amintesc ca discutasem cu Steli despre optimizarea bagajului si constatasem ca o parte din haine le carasem degeaba. Da, degeaba in conjunctura in care n-a plouat deloc si in plina vara, temperaturile in cele doua tabere au fost rezonabile, chiar si noaptea. Daca n-ar fi fost asa, foarte probabil ca rezerva de haine ar fi putut face diferentza intre reusita si esec.
Coborarea spre tabara 2 e pe aceasi carare serpuita printre bolovanii vulcanului. Acum e lumina si putem din cand in cand admira peisajul selenar ce ne inconjoara dar si perspectivele ample asupra imprejurimilor. Uneori mai intorc capul si privesc spre varf. E in continuare acoperit de nori care alearga peste crestetul sau. Noi am iesit din zona cu pricina, aici e iarasi soare si frumos iar din vantul turbat a ramas doar o placuta adiere. Diferentza de nivel nu e mai mare de 300-400 m dar conditziile meteo sunt radical diferite. Nu pot sa nu ma gandesc iarasi cat de imprevizibil poate fi muntele la asemenea altitudini. Chiar imi amintesc ca discutasem cu Steli despre optimizarea bagajului si constatasem ca o parte din haine le carasem degeaba. Da, degeaba in conjunctura in care n-a plouat deloc si in plina vara, temperaturile in cele doua tabere au fost rezonabile, chiar si noaptea. Daca n-ar fi fost asa, foarte probabil ca rezerva de haine ar fi putut face diferentza intre reusita si esec.
Cornel ajunge in tabara 2 la ora 9:00. Pur si
simplu si-a dat drumul la vale ... „no limits” !!! Ceilaltzi ne-am insirat dupa
el, pe panta descendenta, fiecare cu viteza pe care a considerato ca fiind-ui
sigura. Eu, care vroiam sa mai am genunchi si pentru a doua zi, am lasato mai
domol si am ajuns cam cu o ora dupa el. Am tras fiecare la cortul lui si ne-am
odihnit cam o ora. A urmat demontatul corturilor si impachetatul. Intre timp au
aparut si calutii, asa ca ritualul s-a repetat. Dupa ce totul fusese strans si
incarcat pe spinarile bidiviilor, am inceput coborarea catre tabara 1, care a
durat cam 3 ore. Aici aveam sa ne instalam iarasi, pentru a petrece ultima
noapte in cort.
Dupamasa acelei zile a fost una de tandaleala
si de povesti, pe langa .... usa cortului. Am lancezit la soare pe peticele de
iarba dintre bolovani. Zeki a venit cu o oferta de nerefuzat: niste tricouri
personalizate cu expeditia pe Ararat.
Seara s-a lasat incet si devreme peste tabara
noastra de la poalele muntelui. In noaptea ce abia incepuse avea sa fie o
eclipsa totala de luna. Nu eram foarte siguri daca era vizibila de
unde ne aflam noi. Avem noroc cu Steli care pe la 0:30 iese din cort si ne da
desteptarea. Eclipsa se vedea in toata frumusetzea ei si chiar daca nu am prins
momentul de maxim, pretz de cateva minute am privit Luna ce abia incepuse sa se
arate din umbra Terrei.
Am mers iarasi la culcare, dar somnul imi
sarise de-a binelea. Dormisem binisor cateva ore. Rafale de vant mai scuturau
cortul din cand in cand. Stateam cu ochii inchisi si rememoram ziua care tocmai
trecuse. Secventzele disparate incepeau sa se adune, devenind tot mai coerente.
Sirul narativ al acestei povesti incepea pentru prima data sa se lege in mintea
mea. A fost prima data cand m-am gandit la ce mai am nevoie pentru a putea
realiza o istorisire din care sa-mi scape cat mai putzine detalii importante.
Atunci mi-am dat seama ca nu am nici o poza cu tot stafful expeditziei, adica inclusiv
cu bucatarul nostru si cu omul care conducea caii. Mi-am fixat ideea pentru ca
sa nu uit sa o materializez in dimineatza ce va urma.
Pe nesimtite somnul ma cuprinde din nou. Ma
trezesc iarasi cu ceva dupa ora 05:00 AM. Afara e lumina de-a binelea. Ies din
cort. E racoare si placut. Vanticelul inca mai adie timid. Soarele e in spatele
varfului, proiectand umbra acestuia peste podis, spre Dogubayazit. Cateva
pasarele isi fac de lucru prin apropiere, ciugulind probabil firimituri. Isi
face aparitzia si bucatarul nostru care se apuca de treaba. Va pregati iarasi
micul dejun pentru noi. Pe rand, ne trezim cu totzii. Ritualul diminetzii are loc
pentru ultima data. Cand totul se sfarseste, nu inainte de a face poza de grup pe
care mi-o doream, plecam la vale, parasind definitiv tabara 1. Dupa inca 3-4
ore de coborare, ajungem la locul unde ne asteapta masina. Expeditzia luase
sfarsit.
Am privit inca odata catre varf. Era acolo, impasibil,
asa cum e de-o vesnicie. Am rostit incet, doar pentru mine: „Adio Ararat”. Atunci
mi-am amintit acea expresie idioata dar atat de des folosita : „Am cucerit acest
varf” si un zambet mi-a ridicat insesizabil coltzul gurii.
Cucerim pe dracu, nu cucerim nimic. E doar
iluzia vanitatii si egoului nostru. Fiecare munte urcat e insa o oglinda in
care n-i se da ocazia, daca insa avem si intzelepciunea, de a ne vedea pe noi
insine, altfel. Asa cum suntem de fapt.
Pe munte spoielile de orice fel se cam duc,
ramane materia bruta, esenta. Daca ai puterea necesara te poti analiza acolo,
la fata locului. Daca nu, e bine si dupa, prin reflexii asupra timpului trecut.
Important e sa ai curajul sa accepti ca acela de acolo esti de fapt tu, cu ale
tale bune si rele care ies la suprafatza mai al naibii decat untdelemnul
deasupra apei si pe care, in confortul si tiparele vietzii cotidiene, incerci sa le epatezi sau
sa le estompezi, dupa caz.
Araratul nu inseamna doar piatra si gheatza, inseamna
si oameni. Oamenii Araratului sunt parte a ceea ce inseamna acest munte.
Extremul estic al Turciei e teritoriu kurd. Povestea acestui popor fara o tzara
proprie e binecunoscuta si nu am de gand sa o detaliez. Zona in sine e una
destul de sensibila, armata turca facandu-si simtzita prezenta peste tot in
regiune. In prima noapte, din tabara 1, am auzit undeva departe, salve de
artilerie. Tensiunile continua sa existe, dar viata de zi cu zi nu are incotro,
trebuie sa-si urmeze cursul.
Atat ghidul nostru, Zeki, cat si ceilalti doi,
bucatarul si carausul, sunt kurzi. Intre ei vorbesc limba lor, total diferita
de turca. Cu noi, Zeki a vorbit in engleza, cu ceilalti doi ne-am inteles, cat
a fost necesar, prin semne.
Comportamentul acestor oameni fatza de noi a
fost insa ireprosabil. Muncesc din greu dar isi fac treaba cu multa seriozitate.
Intre tabere, rucsacii nostri cei mari au fost lasati in grija celui ce
conducea caii. Nu ne-a disparut nici macar un capat de atza. Bucatarul urca si
cobora cu noi dintr-o tabara in alta, cate 1000 m diferentza de nivel in fiecare
zi. Dupa ce ajungea la destinatzie, se apuca de treaba si niciodata nu a
intarziat cu masa. Acesti oameni stiu ce au de facut si fac fara sa astepte sau
sa ceara ajutorul, ba mai mult decat atat, am ramas surprins de faptul ca la
descarcarea bagajelor noastre din microbuz, cand am vrut sa le dam o mana de
ajutor, ne-au refuzat politicos, dandu-ne de inteles ca aia e treaba lor si doar ei
o fac.
Zeki e un tip destul de tacut dar care stie ce are de facut. E totodata foarte atent cu grupul lui. Cateva detalii
observate pe parcursul celor cateva zile in care s-a desfasurat expeditzia, m-au
dus la concluzia ca, pe de o parte e capabil sa evalueze foarte bine capacitatzile
oamenilor pe care ii are in grup iar pe de alta parte isi focalizeaza atentia
exact cand si unde e necesar. Noua ne-a dovedit cu prisosintza asta, fiind
singurul ghid in masura sa isi conduca grupul pe varf in acea zi in care conditiile
meteo i-au intors pe ceilaltzi din drum.
Praful vulcanic de pe drumul neasfaltat se
ridica in urma microbuzului care ne poarta de la poalele muntelui spre
Dogubayazit. Araratul se ridica maiestos in urma noastra, dominand regiunea cu
inaltimea lui de 5137 m. Pe noi ne asteapta la hotel un dus recomfortant si
inca o jumatate de zi in care vom vizita Palatul Ishak Pasha din vechiul
Dogubayazit iar apoi o parte din orasul nou. Aici planificasem sa facem si ceva
cumparaturi. Intre cele doua obiective, mergem la un restaurant unde ii facem cinste
lui Zeki care isi dedica in continuare timpul pentru noi.
In urmatoarea zi, de dimineatza, in fata
hotelului ne astepta taksi-ul (asa se scrie pe turca) ce ne va duce la
aeroportul din Van. De aici vom zbura la Istambul unde avem de zabovit 9 ore
pana la cursa de Bucuresti. E inca drum lung pana acasa, dar nu mai conteaza.
Ne luam ramas bun de la Zeki. Vad o umbra de
tristetze in privirea lui si nadajduiesc sa cred ca i-am fost niste companioni
buni, macar cu ceva mai buni decat altzii. Poate ne vom mai intalni,
poate nu. Viitorul are intotdeauna o doza de incertitudine.
Iesim pe soseaua spre Van. Araratul e tot acolo
si acolo va ramane intrun orizont de timp pentru care, trecerea mea prin
aceasta lume, a unuia din cei ce i-au urcat pe crestet, e o clipire de ochi.
Intorc capul si privesc inainte pe sosea.
Araratul e de acum un capitol inchis. Visul de a urca un varf de peste 5000 m
altitudine a devenit certitudine, insa o viata traita doar cu certitudini nu
poate fi decat una searbada si fara sens.
In consecinta, ce-i de facut ?
Un alt vis, un alt proiect ?
Bineinteles !