5 iulie 2018

Trans Retezat, sau traversarea masivului intro singura zi.


Uite ca mai sunt si planuri pe care reusesc sa le pun in practica fara sa le tin „la dospit”  cate jumatate de an .... cel putin.
Desi intial il gandisem putin altfel, in cele din urma mi-am dat seama ca elememtele auxiliare complicau prea mult situatia asa ca am reconsiderat cateva detalii si in fine, lucrurile au iesit asa cum mi-am dorit.
Retezatul mi-a fost inceputul in ale muntomanitului si dupa 45 de ani de colindat prin acest masiv, acu’ vreo 2 luni mi-a casunat o idee: ce-ar fi sa incerc o traversare „in viteza” a intregului masiv, intro singura etapa, intro singura zi !
Ma tot gandesc cam pe unde ar fi cea mai buna varianta si concluzionez ca, pe „axa principala”: adica pe linia Carnic – Cheile Butii (care cuprinde si cele mai umblate trasee din masiv) s-ar putea realiza o tura de genul asta.
Ma apuc si fac socotelile, insumand etapele ce ar trebui parcurse, din informatiile de timpi/diferente de nivel pe care le stiam deja. Mare parte din ele le facusem, separat, in toti acesti ani. Trag linia si-mi da o cifra fezabila pentu o tura de o zi in anumite conditii:
-          Zi lunga de vara
-          Intrare in traseu cat mai devreme posibil desi nu e necesar sa plec cu noaptea in cap.
-          Vreme buna
-          Bagaj cat mai usor, deci un rucsak minimalist.
Nimic imposibil, in concluzie.
Fac propunerea catre Steli dupa ce in prealabil tot statusem cu ochii pe prognoza meteo. Ziua de 04.Iulie pare una potrivita, asa ca, fara prea multe tergiversari hotaram sa o comitem in data cu pricina.
Dimineata ne intalnim in intersectia de la Calan la ora 7:00 iar la 7:45 suntem la Carnic gata de intrat in traseu. Vremea e asa cum se pregonozase, senin si cu un vanticel racoros, numai bun sa ne indemne la mers.
Pornim la deal pe drumul zdravan spalat de ploile din iunie care cam facusera prapad prin masiv acum cateva saptamani. Intr-o ora suntem la serpentina de unde urma la parasim drumul si sa intram pe cararea ce duce spre cabana Gentiana. Aici avem parte de prima surpriza .... care de fapt nu era chiar de neasteptat. Puntea ce traversa paraul e praf, dusa dracului pomana de torentul care venise in perioada ploioasa. Dar nu e doar atat, paraul si-a schimbat cursul iar traversarea nu e tocmai de colo. Studiem posibilitatile si pana la urma traversam topaind pe niste bolovani mai maricei. Ajungem pe malul celalalt si intram pe carare. Drumul pana la Gentiana ne tine intrun urcus relativ constant prin padurea racoroasa. Avem chef de mers si nici nu realizez cand ajungem la cabana. Trecem pe langa ea ca marfarul prin gara satului, insa ne oprim ceva mai sus, la umbra unor brazi. Ora e 9:35 si ceasul meu biologic imi da ghionturi ca trebuie sa bag ceva in mate. Facem o pauza, eu ma apuc de mancat, Steli isi schimba sandalele cu bocancii si rontaie si el ceva dupa care plecam mai departe. Iesim de-a binelea din padure. Mai facem o scurta oprire pentru a trece la „tinuta de vara” dupa care continuam. 





Am senzatia ca sunt intro zi buna de marsaluit deoarece nu simt nici un efort. Mergem intrun ritm constant care ne prieste la amandoi. Ajungem la Bordu’ Tomii unde perspectiva se deschide in toata splendoarea ei, atat catre sud, spre saua Bucurii, Bucura II  si celelelte, cat si spre nord, la vale, catre Tara Hategului. Ne mai oprim putin, vreme de cateva fotografii dupa care traversam paraul si continuam drumul nostru.






Urmatoarea oprire e la taul Pietrele unde ne mai tragem putin sufletul inainte de „asaltul” seii Bucurii. Aici mai tragem niste poze, mai rontaim ceva „gomboroaze” (nu, n-o sa ma apuc sa va explic ce inseamna acest termen, intrbati-l pe Steli) dupa care ne angajam in urcusul care avea sa ne duca in puncul cu altitudinea cea mai mare a acestei ture: saua Bucurii.




Urcam saua intrun ritm adecvat pantei. Nici de data asta nu simt ca fac un efort deosebit. E probabil un cumul de factori favorabili printre care vanticelul acela racoros care ma usca aproape instantaneu de transpiratie si-mi da o senzatie deosebita  de comfort.
In 40 de minute de la plecarea de la lac suntem in sa. Aici se deschide perspectiva catre aproape intregul masiv central. O admiram pret de cateva minute, facem inca vreo cateva poze si ne zgaim in departare, hat la mama dracului, spre saua Plaiului Mic pe care urma sa o urcam dupa ce, in prealabil, urma sa coboram in poiana Pelegii. 








Ne angajam deocamdata in coborarea ceva mai lina a seii Bucurii inspre taul Bucura. In 30 de minute suntem la lac. Pana aici am facut 5 ore de la Carnic si estimam ca suntem cam pe la  .... jumatatea drumului.
In capatul dinspre emisarul de scurgere al Bucurii ne oprim si facem o pauza pentru a lua pranzul. Steli mananaca asa cum trebuie. Eu doar zgarmai in blidul cu taitzai deoarece nu mi-e prea foame. Infulecasem la Gentiana mai bine de jumatate din haleala pe care o aveam si eram inca satul. Ne descaltam ca sa relaxam un pic picioarele, ne schimbam de tricourile transpirate pe care le punem la uscat, mai scarpinam limba cu unul dintre salvamontistii care sunt de serviciu la refugiu si care ne povesteste cate soiuri de „porcus turisticus” se perinda prin masiv in ultima vreme si ce sumedenie de mizerii sunt in stare sa faca. Ma minunez de ce aud si-mi aduc aminte de vremurile de inceput ale periplurilor mele montane. Lumea s-a schimbat mult de atunci si e normal sa fie asa, dar de multe ori sensul in care acest lucru s-a intamplat nu-mi pare a fi cel bun. Nu sunt un melancolic al vremurilor trecute, nici atunci nu era totul ok, existau imbecili care lasau mizerie pe munte si acum 30-40 de ani. Erau zevzeci care taiau jnepenisul ca sa faca un foc sau se kkau in carare ca le era lene sa se dea 3 metri mai in boscheti. Erau si atunci cretini care nu se lasau pana nu puneau la pamant cate un stalp de marcaj sau alte ticalosenii de genul asta.Totusi, amploarea, gravitatea si frecventa unor asemenea cazuri era alta.











Ne reechipam si plecam mai departe. Trecem pe langa zona de campare unde numaram vreo 6-7 corturi. Langa unele dintre ele e animatie. Salutam si primim raspuns pe alte limbi. Pare-se ca sunt polonezi. Nu e prima data in aceasta zi, iar la finele turei, cand „ contabilizam” rezultatele constatam ca ne-am intalnit mai mult cu straini decat cu romani. Adevarul e ca nu-i inca sezon, e mijlocul saptamanii si mai mult decat atat, aflam ca cel mai facil drum de acces in masiv, cel ce vine pana in poiana Pelegii si datorita caruia reusesc sa ajunga pana aici, la lacul Bucura tot felul de nike-isti, adiddas-isti, pitipoance cu fusta scurta sau cocalari cu ochelari de soare Dolce e Gabbana, a fost spalat de ape si e destul de distrus in unele portiuni iar accesul se poate face doar cu masini 4x4 serioase, nu cu turisme sau cu fasss-uri de SUV-uri.
Pornim in coborarea spre poiana Pelegii si intro ora si 10 minute suntem jos. Avem parte de a doua surpriza cand constatam ca si puntea in stil nepalez (suspendata pe cabluri) de peste paraul de aici e dusa, rupta si troznita de bolovanii din aval. Totusi aici a fost improvizata o punte din ceva busteni asa ca traversarea paraului, care acum e in cote normale, nu ne pune nici o problema.
Facem inca o scurta pauza de hidratare dupa care incepem urcare spre saua Plaiului Mic. E o diferenta de nivel de cca. 200 m pana sus dar aici parca ceva nu e in regula. Aerul e mai cald iar vanticelul nu mai prea adie. Reducem ritmul si urcam ceva mai incet dar constant si fara a face pauze prea dese. Dupa vreo doar 2 opriri si cam la o ora de la plecarea din poiana suntem in sa.











 Aruncam o ultima privire spre masiv cu ale lui 2 varfuri de peste 2500 m care se vad bine de aici. Ne uitam si de unde venim, saua Bucurii inchizand perspectiva spre nord, exact in fata noastra. Bineinteles, iarasi cateva poze dupa care incepem coborarea. La cativa zeci de metrii mai jos avem deja priveliste spre culmea Piule-Plesa si mai mult decat atat, se vede si acoperisul cabanei Buta. Sunt prima data pe acest traseu. Zona Buta e oarecum excentrica masivului iar de cand cu accesul prin poiana Pelegii, cabana Buta e cam iesita din itinerariile spre masiv. Coboram pana la ea pe o panta la inceput destul de accentuata. Ne mai oprim o singura data, la un izvor cu o apa care-ti crapa smaltul dintilor. La cabana e o atmosfera lanceda. O pereche de „cabanieri” sictiriti si inospitalieri la care le facem consumatie de cate un suc fiecare si la care le scoatem vorbele cu clestele din gura imi dau senzatia de personaje total lipsite de harul de a face turism.






Nu prea pierdem vremea nici aici, ne schimbam la pantaloni scurti deoarece aveam de coborat inca mai bine de 800 m diferena de nivel iar sansele sa se faca tot mai cald erau maxime. Ne luam in picioare incaltarile pentru approach avand in vedere ca ne asteptau cam 8 km de mers pe drum forestier.
De la Buta la motelul Cheile Butii, asa cum am pomenit mai inainte, se merge aproape exclusiv pe un forestier ce coboara pe valea Butii, pe sub culmea Piule-Plesa. Sunt 8 km relativ plictisitori, insa noi sporovaim tot drumul si nu ne prea dam seama cand „inghitim” kilometru dupa kilometru. E bine totusi ca mergem in majoritatea timpului prin padure, pe la umbra. Urmeaza o portiune destul de lunga de urcare usoara in zona unde drumul paraseste apa si trece pe deasupra Cheilor Butii. In cele din urma iesim din padure in niste poieni frumoase, pline de flori. Aici la un moment dat parasim drumul care continua spre Campul lui Neag si continuam prin poieni la dreapta drumului pana ce intram iarasi in padure. Aici ne angajam pe o serpentina lunga care reprezinta ultima coborare. La capatul ei suntem exact in spatele motelului Cheile Butii. Opresc cronometrul: 10 ore si 46 de minute. Tura a luat sfarsit !





Ceea ce a urmat e rutina: o masa la restaurantul motelului, recuperarea noastra de catre Piti care a venit aproape 100 km, intoarcerea la Carnic pentru ca Steli sa-si ia masina lasata aici, iar apoi drumul spre casa a fiecaruia.
Cand ajung in Hunedoara constat ca sunt neasteptat de putin obosit. Dupa aproape 11 ore de mers, nu simt o senzatie de osteneala mai accentuata decat dupa ture de 4-5 ore. Ba mai mult decat atat, la 23:30 nu am nici o problema sa-l scot putin pe Ulu la plimbare prin oras, deoarece saracul de el a stat toata ziua in casa.
Concluziile acestei ture sunt:
-          O plimbare frumoasa dintro parte in cealalta a masivului.
-          Neasteptat si oarecum inexplicabil, mi-a parut mai usoara decat ma asteptam initial.
-          Lipsita complet de „duritati” (urcari sau coborari foarte accentuate, pasaje sa zicem ... mai tehnice, zone ce pot pune probleme de orientare, etc.)
-          Cu un final ce ar putea fi putin plictisitor daca nu ai companion cu care sa ai ce sporovai.
-          Perfect fezabila pentru a fi facuta intro singura etapa, in conditiile date.
Daca mi-a placut ? .... du-ma vreodata in Retezat si asteapta sa spun ca nu mi-a placut !
O sa cam ai de asteptat ... o vesnicie.
Daca as repetao ? .... hmmmmm, poate chiar maine daca vremea e buna !!! Doritori ?
Variante posibile: Iarna ?
Probabil ca da, dar la inceput de primavara, in conditii de zapada „beton” pe care sa poti merge ca pe bulevard, insa probabil trebuie ramas la Buta deoarece ziua e prea scurta, sau considerand alternativa de a parcurge ultima portiune, drumul de la Buta la Cheile Butii, la frontala, pe intuneric, ceea ce nu cred ca ar fi o problema.