28 iunie 2018

Rezumatul primei jumatati a anului 2018



Desi am ajuns deja la jumatatea anului, nu ma prea pot lauda cu mare lucru. In afara de tura din Tulisa, care a fost faina, ca de obicei, au ramas planuri nerealizate: Ceva prin Sureanu, prin Lotrului si Latoritei, ba chiar si prin Parang. Ok, zic, n-or fi intrat zilele in sac, dar nici iernile nu mai sunt ce-au fost ....
Ne-am facut plinul cu skiul de partie la Ischgl/Samnaun in martie, unde, sase zile, ne-am dat  de nebuni pe partiile austriaco-helvetice, care mai de care. Aia parca-s de pe alta planeta, se vede ca acolo skiatul e traditie, nu moda. Vremea a fost de toate felurile, am prins si soare frumos, caldut, dar si whiteout de ne-a venit sa ne boram matele, au fost si zile mai reci, pana pe la minus 12 GrC. Acum am perceptia corecta a ceea ce inseamna un domeniu skiabil de peste 200 km de partii ! A fost, asa cum am spus si pe FB, o experienta de trait, nu  neaparat si de repetat. Pe partiile cele mai folosite au fost momente cand m-am simtit ca pe stadion. Am avut insa de unde alege, in sase zile, si de te rupi in figuri si e aproape imposibil sa calci tot domeniul.
Nu ne-a iesit tura de iarna pe care o pusesem la cale cu Steli si pe care o lasam pe data viitoare. Nu o sa povestesc nimic despre acest plan pana nu-l punem in aplicare. Depinde foarte mult de cat de mare si stabila va fi zapada. Daca ne iese va fi ceva interesant. Nu stiu exact daca o sa fie chiar o premiera, dar pana acum n-am auzit pe nimeni povestind ca ar fi facut acea ruta. Vom vedea ....
In rest, in 20.05.2018, o plimbare in Sureanu de vest, de la Prihodiste pana in Poiana Omului, cu Ulu, husky-ul nostru cel permanent dornic de haladuiala.






La fel, in 02.06.2018 o tura scurta de vreo 6 ore pana pe vf. Godeanu tot din Sureanu si tot cu Ulu (primul lui varf montan .... la varsta de nici 6 luni). Plecat de la Sarmisegetuza Regia, intors in acelasi loc dar pe alta parte. Vreme amestecata, ne-a si plouat, am dat si de urme proaspete de urs (mama cu puiul), Ulu s-a luat la cafteala cu un sarpe .... a fost distractiv.









Ceva mai inainte, prin mai, 13.05.2018 l-am scos pentru prima data pe Ulu la munte, o tura de test pentru el, pana la Stana/saua Valereasca, pornind de la Rausor. Am constatat cu bucurie dar nu cu surprindere ca, asa cum imi si doream, cainele asta e setat pentru asa ceva, adica adora sa faca kilometri, sa mearga in salbaticie.


















Daca e totusi sa vorbim de ture montane, am reusit sa facem doua iesiri ce se pot incadra la acest capitol.
In ordine invers cronologica, impreuna cu Piti, Codre si Steli, in 29.04.2018 am (re)facut tura pe vf. Frantosteanu si vf. Mogosu cu pornire din Curmatura Vidrutei. Sase ore de haladuiala prin Latoritei, pe o vreme faina, cu tandaleala pe ambele varfuri, ba mai mult, pe Frantosteanu am mancat ca la nunta dupa care pe Mogosu am tras un pui de somn de vreo 15 minute. Ceva campuri de zapada, o puzderie de branduse, liniste, aproape pustiu, muntele era la acea vreme inca neimpanzit de turmele de oi care in sezon sunt prezente peste tot in acest masiv.

























Tura de top a primei jumatati a acestui an a fost insa in Bucegi, pe Valea Alba, in 22.04.2018.
Vinovatul de serviciu, Steli, a reusit sa convoace iarasi o trupa de 6 muntomaniaci si astfel, cu prognoza de partea noasta am decis ca in duminica cu pricina sa urcam din Busteni in platoul Bucegilor pe firul Vaii Albe, o ruta nemarcata care pe timp de vara e cotata 1A datorita celor doua saritori pe care le are, dar care la aceasta vreme sunt acoperite complet cu zapada. Din statistici, in functie de cata zapada e, panta are inclinatii de pana pe la 50 de grade in zona acestor saritori. In rest, pe la 30 – 35 de grade, poate cu portiuni mai moi in partea inferioara. Pe cine il tine branca, pe zapada bine fixata, cum era si acum , poate sa o si skieze.  Bineinteles ca nu prea e de cazut, mai ales in zona saritorilor unde ai sanse sa-ti lasi creierii pe stancile ce strajuiesc culoarul.
Venim din mai multe directii si regrupam in seara de sambata in Busteni. Vremea e neasteptat de calda dar pe firul vaii se vede destula zapada, ceea ce e ok din punctul nostru de vedere. Ne cazam peste noapte in Busteni iar duminica dimineata la 08:15 intram in traseu, de la Caminul Alpin. Pana la baza vaii, la locul numit La Verdeata, e un urcus relativ constant prin padure de vreo 800 m diferenta de nivel. Vremea se arata a fi frumoasa dar la fel ca in seara precedenta, neasteptat de calda. Dupa primele 20 de minute ma dezbrac la tricou si sunt ultimul care o fac. Apoi imi suflec si pantalonii, asa, pescareste, ca imi fierbeau picioarele in ei.
Odata ajunsi La Verdeata, dupa vreo 2 ore de urcat, facem pauza si ne echipam: parazapezi, coltari, hamuri, coarda, piolet, casca (doar unii).
Pentru mine urcarea pe o vale de abrupt era o premiera asa ca m-am echipat cu tot ce trebuia, mai putin coarda, pe care deocamdata am lasato pe rucsak. Nu aveam nici un chef sa ma cracanez in cine stie ce pozitie si in cine stie ce loc ca sa imi iau hamul pe mine daca ar fi fost nevoie sau sa scotocesc prin rucsak dupa cine stie ce kkt. De asemenea, am preferat sa folosesc pioletul chiar daca in partea inferioara a vaii unde inclinatia pantei e mai putin accentuata, folosirea lui e mai incomoda fata de betele de trekking.
Pornim la deal si constatam ca zapada e deja relativ moale la suprafata. Inaintarea e destul de anevoioasa si fara spor, de mute ori zapada se rupe sub talpa si piciorul fuge inapoi cate jumatate de pas. Colac peste pupaza e si cald ca dracu, soarele dogoreste deasupra capului. Transpir ca un animal, in pantaloni sunt fleasca de sus pana jos. Cine dracu m-a pus sa-mi iau pantalonii de iarna, ca puteam sa merg si in d'aia scurti !!!












Urcam intr-un ritm relativ constant, cu opriri periodice. Ajungem la Saritoarea Carnului unde inclinatia pantei se accentueaza simtitor. Aici ma folosesc de piolet cu mai multa eficienta. E un punct de sprijin si de tractiune foarte bun deoarece se infige in zapada pana peste jumatatea lungimii cozii. Reduc putin ritmul si urc panta saritorii dupa care regrupam iarasi cu totii intro binemeritata pauza. Mai jos de noi constatam ca  urca inca un grup de vreo 6-7 persoane. Plecam mai departe, panta se mai inmoaie putin fata de cum era in saritoare dar ramane totusi mai inclinata comparativ cu baza vaii. Deasupra capului, in dreapta, avem peretele Vaii Albe, spectaculos si impunator, cu a sa celebra Fisura Albastra. In stanga e peretele albisoarelor brazdat de acestea.
Ajungem si la Saritoarea Mare pe care o trecem aproape insesizabil in ceea ce priveste inclinatia pantei. Deasupra de ea facem un ultim popas, admiram Braul Mare a Costilei si ne insiram pe ultima portiune de urcus spre platou. Aici valea se mai deschide catre Costila si Caraiman, dar panta nu se lasa induplecata pana aproape de final. La 4 ore de la plecarea de La Verdeata si la 6 ore de la Caminul Alpin, iesim in platoul Bucegilor. Se vede releul de pe Costila, nu si crucea de pe Caraiman. Ne adunam iarasi cu totii, mancam cate ceva, ne hidratam cu diferite feluri de lichide si licori dupa care, ca trazniti, ne intindem sa ne odihnim putin pe tapsanul de iarba pe care ne oprisem. Mirela ne fotografiaza intro ipostaza care avea sa-mi provoace cateva zile mai tarziu hohote de ras. Asa cum am spuso si pe FB, aratam ca acele cadavre care raman in Himalaya, la peste 8000 m altitudine si pe care nu le mai recupereaza nimeni.




































Stam si ne tragem sufletul vreo 20 de minute. Vremea e buna dar vizibilitatea nu e cine stie ce, din cauza caldurii e cam paclos. Se vede totusi bine spre Babele, Costila si Caraiman. Cruce nu e vizibila de unde suntem noi fiind un pic mai jos, spre Valea Prahovei.
A venit vremea sa ne intoarcem. Dupa cateva discutii deliberam sa o facem pe unde am venit, adica sa coboram Valea Alba, chiar daca existau si alte variante mai "domestice": cu telecabila de la Babele sau pe Jepi.
Pornim la vale si deocamdata e bine. Zapada e suficient de moale si calcaiul se infige bine in ea. Coboram relativ repede si fara incidente pana la Saritoarea Carnului. Aici insa incepe distractia pentru unii dintre noi. Pe masura ce am pierdut din altitudine, zapada a devenit tot mai moale si acum e un fel de mamaliga iar coltarii nu mai sunt atat de eficienti. Practic piciorul are tendinta sa plece cu tot cu zapada de sub el. Exact pe portiunea cea mai inclinata, trag prima tranta. Picioarele pleaca de sub mine, cad pe cur si o iau la vale. Ma intorc urgent pe burta, fac self arrest si ma opresc  in cativa metri. Trag o serie de Dumnezei, ma ridic si continui coborarea. Gabi e in spatele meu si pare ca are si ea ceva probleme din cauza zapezii moi. Ea nu are piolet, asa ca o cazatura n-ar fi chiar de preferat. Mai cobor cativa pasi si istoria se repeta. Aceasi manevra, stop pe burta in piolet. Varful se infige bine asa ca nu apuc sa iau cine stie ce viteza. Nici nu e de preferat, cu atat mai mult cu cat culoarul e destul de ingust aici si o oprire in stancaraia de pe margini n-ar fi o placere. Injur, ma ridic si continui coborarea. Cad pentru a treia oara ! Deja devenise plictisitor ! Nu mai astept sa ma opresc si incep sa injur de toate mamele zapezilor inca de pe cand alunecam la vale. Ma opresc iarasi in piolet si decid sa schimb stilul. Incep sa cobor cu fata spre panta, infigand pioletul pana mai bine de jumatatea cozii in fata mea, la fiecare 2 pasi. Totul e ok, merge bine asa. Gabi e la cativa metri mai sus de mine si la un moment dat cade si ea. Pleaca la vale si imi striga sa o prind. Infig pioletul rapid cu coada in zapada pana aproape de  cap, ma prind zdravan cu o mana de el (pe mana aveam si cureaua de asigurare), lovesc cu varful coltarului in zapada ca sa ma fixez cat mai bine si pun genunchiul stang jos . Sunt pe pozitie de asteptare. Daca nu reusesc sa o opresc si plecam amandoi la vale poate fi cam nasol. Totusi, la nici 2 metri de mine, Gabi reuseste sa se opreasca. Continuam sa coboram cu atentie Saritoarea Carnului. Din jos de aceasta, panta se inmoaie si mai mult si nu mai pune nici un fel de probleme. In 40 de minute ajungem La Verdeata si regrupam toata gaska. Aici aveam sa aflu ca si Steli, care coborase cu ceva inaintea noastra, avusese parte de o tranta tot in aceeasi zona a saritorii dar neavand piolet se cam dusese pe cur mai bine de 20 de metri. S-a oprit cu noroc intrun sant facut de avalansele de topire ce cursesera pe vale, unde a reusit sa infiga coltarii in peretii santului. Nu prea i-a fost moale nici lui la faza asta.
Mai precauti decat noi, Jancsi si Mirela s-au legat in coarda si la urcare si la coborare pe portiunile de panta mai tari.
Eu mi-am pus hamul si am carat semicoarda dupa mine degeaba, dar analizand acum lucrurile, la rece, consider ca o asigurare suplimentara, chiar daca se dovedeste in cele din urma a nu fi necesara, e de preferat decat un incident care sa se sfarseasca prost si care ar fi putut fi evitat cu o legare in coarda, sau cu un piolet in mana.
La Verdeata imi scot coltarii, hamurile, casca, pun pioletul pe rucsak si il schimb cu betele. Mai zabovim putin si admiram pentru ultima data Valea Alba pe care tocmai o parcursesem in ambele sensuri.
Intoarcerea pana in Busteni, la Caminul Alpin e aceasi poveste ca dimineata dar in coborare. Incheiem tura la 9 ore si 15 minute de la plecare.



Vaile de abrupt au specificul lor. Inclinatia pantei te supune la un alt tip de solicitare, destul de sustinuta. E o combinatie intre efortul fizic pe care-l faci la fiecare pas (mai ales cand mersul devine oarecum ineficient din cauza zapezii) si cel psihic deoarece e nevoie ca in permanenta sa fi atent si sa-ti coordonezi corect toate miscarile, fiind totodata pregatit de un eveniment (o cazatura/alunecare). Nu mai spun ca in cazul de fata nici diferenta de nivel nu e de colo: 1500 m din Busteni pana in platou.
In ziua in care am inceput sa scriu povestea asta, am aflat ca duminica, pe 24.Iunie.2018, Salvamontul a scos o fata de pe Valea Alba cu helicopterul. Nu stiu prea multe detalii dar se pare ca a cazut pe zapada, probabil a alunecat si s-a ranit la umar.
Valea Alba nu e traseu turistic, nu e marcata si mai mult decat atat, e cotata ca traseu alpin. Diferenta in abordare ar trebui tratata ca atare.

Placerea unei ture la „coltari si piolet” chiar daca a fost in plina primavara, mi-a mai spalat din tristetea lipsei iesirilor adevarate in ture de iarna din ultimii ani.
Acum, la sfarsit de iunie, cand zapada s-a cam dus de  prin Carpati, perspectiva iernii viitoare e destul de indepartata.

Si totusi, anul asta are sa fie unul deoasebit, iar daca totul va fi in regula, intalnirea cu zapezile, cu cele vesnice de aceasta data, e tot mai aproape.

Detaliile ... la timpul lor.
Surse de foto alternative utilizate: Jancsi si Steli.