In sfarsit s-a terminat cu nebunia administrativ-gospodareasca ce m-a tinut pe langa casa mai bine de o luna si jumatate. A meritat din plin si cu atat mai mult reintoarcerea la "vechile indeletniciri" aveam sa o gust mai abitir. Mi-e oarecum putin teama de o oarecare iesire din forma dar ma incumet sa-l "provoc" pe Stelica la o tura "fara compromisuri" pentru deschiderea sezonului de iarna. Il sun si-i zic: "Hai sa bagam o Carja". Reactie promta ca de obicei, fara tergiversari si alte aiureli, o "batem in cuie" pentru a doua zi. Din felurite motive vom fi doar noi doi. Prognoza meteo e "so-so" dar asta nu ne descurajeaza ci doar ne impulsioneaza sa ne echipam corespunzator. Detaliile devin irelevante, a doua zi ne intalnim in Hateg, la parcarea cu pricina unde lasam un vehicol si plecam spre Petrosani cu celalalt. Ajungem cu ceva inainte de ora 09:00 la telescaun, asteptam cateva minute si apoi plecam spre IEFS.
La 9:40 suntem gata de intrarea in traseu. E 28.12.2012, la exact un an de la tura pe vf. lu' Patru. Atunci era si Piti cu noi, acum, din pacate n-a putut sa vina, nici ea si nici Codre, asa ca suntem la o fecioreasca clasica. Cerul e acoperit aproape in intregime dar norii nu par a fi din cei amenintatori. Jos e marea alpina, Valea Jiului nu se vede aproape deloc. De asemenea si spre Oltenia si celelalte depresiuni dinspre nord-vest. Zapada e destul de putina si viscolita. Decidem sa pornim spre vf. Parangul Mic deoarece inspre acolo avem cele mai mici sanse sa ne infundam in zapada, se intrevede o linie de iarba pana inspre varf, unde neaua e aproape complet indepartata de vant.
Temperatura nu e excesiv de scazuta. Pornesc GPS-ul, pregatesc betele si plecam. Urcusul e constant si nu foarte solicitant. Ne incalzim destul de repede. Carartea de vara ce tine curba de nivel pare incarcata cu zapada viscolita. Se vad ceva urme si pe acolo dar noi tinem directia varfului, chiar daca pe aici nu e marcat. Avem urme si aici, putem sa le urmam acolo unde simtim nevoia. Zapada e ca si acum un an, adica ca dracu, cu crusta care se rupe la fiecare pas. E totusi bine ca nu suntem nevoiti sa umblam doar prin zapada .... asta cel putin deocamdata. Spre vest se vede Retezatul si Straja, ambele masive cu un guler de nori. Sureanu e ceva mai acoperit. Stelica isi face ceva probleme ca acei nori ar putea veni incoace sa ne incurce socotelile. Nu ne facem probleme de orientare - in caz de nevoie, GPS-ul pus pe track back ne va duce oricand inapoi exact pe unde am venit, insa niciunul dintre noi nu ne dorim sa ratam tura. Intr-o ora suntem pe Parangul Mic.
Aici zapada e viscolita spre versantul estic unde formeaza cornise destul de serioase. Ba chiar observam ca acestea sunt destul de crapate ... aproape de picioarele noastre. Asta ne face sa fim ceva mai precauti pe unde calcam si mai ales sa tinem distanda de margine. Sunt locuri unde putem vedea bucati de cornisa cazute pe fata versantului abrupt. Zapada e insa destul
de mica si n-au fost antrenate avalanse. Stam putin pe varf, cat sa facem niste poze dupa care schimbam directia catre SE, tinand linia crestei. Traversam succesiv portiuni cu zapada viscolita ce alterneaza cu zone in care calcam efectiv pe iarba. Ne-am intrat in ritm de-a binelea. Mai sporovaim, mai admiram peisajul de la picioarele noastre si de jur imprejur.
Timpul da semne de imbunatatire si chiar daca deocamdata e inca aproape complet inorat, soarele se iteste timid prin perdeaua tot mai fragila de negura. La un moment dat, privim spre est si vedem la orizant, stralucind in soare, Fagarasul. Pe masura ce mergem mai departe norii incep sa se franjureze tot mai mult insa odata cu inseninarea incepe si vantul. Apelam la glugi si la trasul fermoarului peste nas si gura. Temperatura aerului a scazut simtitor iar vantul intensifica senzatia de ger. O percepem foarte clar la obraji si nas. E o senzatie tonifianta ce pe
mine personal ma binedispune. O prefer categoric fata de caldura inabusitoare si lanceda a verii cand am senzatia ca totul se lichifiaza, pute si se lipeste.
Sunetul zapezii ce scartaie sub talpa bocancului amplifica senzatia inconfundabila de apartenenta la acest mirific tinut inghetat, muntele in iarna. Sunt dupa mai bine de doua saptamani de viroze, sinuzite, amigdalite, bronsite si alte spurcaciuni care doar dintr-o ambitie personala n-au reusit sa ma bage in
spital. Poate e bizar sau poate nu, dar aerul rece pe care-l respir nu-mi da mici o senzatie de iritare. Mai mult decat atat, dupa atata bolit ma asteptam ca sistemul respirator sa nu-si fi revenit tocmai cum trebuie si sa-mi dea senzatii de oboseala prematura ori sufocare sau alte d'astea. Surprinzator, n-am nici
pe dracu. Mai tusesc din cand in cand insa e o tuse sanatoasa care simt cum imi curata si deschide toata "tubulatura". OK, nu intru in mai multe detalii .....
Tot urmand culmea ajungem la locul de intalnire cu cararea marcata ce vine de pe curba de nivel de undeva din dreapta. Facem o mica pauza dupa care incepem un urcus moderat ce ne duce la urmatoarea intersectie, cea cu carrea ce pleaca spre stanga, spre Lacul Mija. E unul din obiectivele ratate ale verii 2012, dar nu conteaza, muntele nu pleaca niciunde. Pornim mai departe povestind despre planuri de viitor pentru 2013. In cele din urma, mai tinand cararea, mai ocolind zonele unde viscolul ingesuise prea multa zapada si unde riscam sa ne infundam prea mult, ajungem si la urmatoarea intersectie. Aici facem o pauza mai lunga, mancam cate ceva si ne hidratam dupa care pornim catre vf. Scurtu. Vantul se inteteste dar a iesit soarele (e cu dinti). Vizibilitatea e excelenta, se vede bine de jur imprejur. Vf. lu' Patru, "gazda" noastra de acum un an pare ca ne saluta de peste vale. Lotrului cu Steflestiul, Cibinul cu Cindrelul, coasta lui Rus si panglica drumului ce treverseaza spre Obarsia Lotrului (pe care ma bucur sa o vad de culoare neagra ceea ce inseamna confirmarea informatiei ca drumul e deschis spre Transalpina ski resort pentru ziua ce va urma). Ajungem in culoarul ce ne duce in scurt timp la refugiul Carja. Aici vantul bate zdravan asa ca ne oprim pentru echipare inainte de urcusul final.
Serpentina de vara ce duce de aici pe vf. Carja nu se vede asa ca vom ataca direct, pe langa muchia culmii, chiar daca zapada nu pare a fi predispusa sa plece. Ne punem cagulele care ne vor apara de vantul ce sufla ca turbatu'. Nu stiu daca e neaparat necesar dar imi pun coltarii si scot si pioletul. Panta ce urmeaza sa o abordam are portiuni de 50 - 60 de grade (dupa aprecierea mea) asa ca ce-i sigur e sigur. Pornim mai departe. Ritmul e acum altul, suntem atenti la fiecare pas, chiar daca zapada nu e inghetata cum trebuie si piciorul intra in ea, fixandu-se bine la fiecare pas. De asemenea si coada pioletului se infige adanc, pana aproape de lopatica. Portiunea e comparabila cu hornul final din urcusul de pe Retezat dinspre Lolaia dar se dovedeste mai putin stancos si mult mai scurt. Vantul bate in draci pe aceasta portiune insa e cantecul lui de lebada deoarece surprinzator, aproape de iesirea pe varf se potoleste in mod miraculos. Iesim intr-un bot de culme care dupa inca 3-4 ruperi de panta succesive dar domoale, ne scoate in cele din urma pe Carja. E ora 13:26. Ne-a luat o ora de la refugiu si 3 ore si 45 de minute de la telescaun. Pe varf zapada e glazurata de-a binelea iar imaginea de nedescris, asa cum doar o zi de iarna iti poate oferi pe un varf de peste 2400 m.
Spre vest se vede pana in Godeanu iar spre est, dincolo de Fagaras, Iezer Papusa si Ceva din Leaota stralucesc in soare. In linie dreapta Google Maps imi da o distanta de peste 200 km intre
ele. Ne apucam de pozat fara sa-mi dau seama ca aparatul s-a desetat asa ca de aici inainte toate pozele sunt groaznic de supraexpuse, ce-am reusit sa mai recuperez din fisierele RAW fiind doar o vaga consolare a dovezii prezentei noastre acolo. Am pierdut insa detaliile perspectivelor indepartate ale acelei
zile minunate de iarna.
Nu zabovim foarte mult pe varf. Facem cale intoarsa si in 20 de minute suntem inapoi la refugiu.
Nu avem nici o sansa sa intram inauntru deoarece usa e complet acoperita de zapada viscolita iar noi nu avem nici un chef sa ne consumam energia doar pentru o "vizita de curtoazie". Drumul de intoarcere e acelasi pana la intersectia cu cararea de vara. Aici decidem sa o urmam pentru a evita seria de urcusuri si coborasuri ce ne asteapta daca vrem sa traversam iarasi peste vf. Parangul Mic. Cararea e inzapezita dar fentam cum putem pe buza ei unde pe portiuni destul de intinse e iesita o fasie de pamant. Seamana cu mersul pe barna, cam atat de lata fiind acea banda inierbata. Chestia asta ne solicita putin dar ritmul e bun, coboram lin si constant. Soarele se indreapta spre asfintit aruncand lumina sa blanda spre varful de pe care tocmai ne intoarcem. De dincolo de culme, fuioare timide de nori incep sa-l invaluie. Ne oprim pentru ultima data la intersectia cu cararea ce urca spre vf. Parangul Mic, deasupra partiilor de la IEFS.
Coboram vitejeste si avem noroc chior - prindem ultimul
scaun ce coboara la Rusu. Am facut 3 ore pe coborare si inchidem tura la aproape 7 ore de la plecare. Nu mai apucam sa ne schimbam sau sa luam ceva pe noi asa ca dardaim putin pe telescaun fiind bine transpirati dupa 3 ore de coborare aproape fara oprire. Dar oare ce mai conteaza, ziua a fost o reusita iar Stelica se bucura alaturi de mine, neuitand sa precizeze, in loc de epilog: "ar fi fost culmea ca dupa doua ratari sa nu ajung nici acum pe Carja"
referindu-se la doua tentative din anii precedenti cand a fost nevoit sa se intoarca din drum, odata din criza de timp iar alta data din cauza de viscol pornit din senin. S-au dovedit a fi alegeri intelepte. Asa cum am mai spus, muntele nu pleaca niciunde, e tot acolo, neutru si impasibil. Nu ne asteapta si
nici nu ne respinge. Conditiile si conjunctura in care ajungem sa-l urcam sau sa amanam acest demers depinde de discernamantul nostru, al fiecaruia, in functie de conditiile date ale momentului respectiv. Ocazii ulterioare vor exista aproape totdeauna. Reinhold Messner spunea ca cei mai buni alpinisti sunt
aceia care sunt in viata. Pentru cei ce practica ture de iarna, fie ele de trekking sau alpinism clasic, vorbele marelui montaniard sunt la fel de valabile.
Hunedoara 31.12.2012
