A trecut exact o saptamana de la ultima iesire la Ampoita si foarte probabil ultima tura de catarat pe anul asta. N-am reusit sa ma apropii de tastatura iar motivele au fost multiple. O saptamana "de foc" la serviciu, alergatura cu treburi casnico-administrative si peste toate astea joi mi-a venit cu posta cartea lui Joe Simpson, "Culmile Neantului". Serile ce au urmat, indiferent cat era de tarziu, n-am lasato decat atunci cand mi-a cazut pe nas, adormind cu ea in mana. Motivul - in nici un caz faptul ca e plictisitoare. Marea surpriza a fost faptul sa constat ca filmul, cu acelasi nume (Touching the void - in original), pe care-l vazusem cu ceva timp in urma, tine foarte aproape de carte. Fiind de fapt un documentar si nu un film artistic, e lipsit de acea doza de spectaculos artificial, fortat si ieftin. Cartea e superba tocmai prin realul neimpopotionat, nedeformat, neexagerat al povestirii. Simpson nu face altceva decat sa relateze fapte si trairi, asa cum au fost, cum le-a simtit pe propria piele, in propria-i fiinta. Realitatea e relatata cu o liniaritate perfecta, nedisimulat, fara devieri, fara incercari de manipulare a cititorului spre perceptii false ori imagini deformate. Esti lasat pur si simplu sa afli ce s-a intamplat si sa tragi singur concluziile. Faptul ca Simpson isi exprima deschis opinia despre gestul tragic si fatal dar deplin justificat a lui Yaets de a taia coarda atunci cand nu mai exista practic nici o alta solutie, e facut intr-o asemenea maniera incat nu denota nici cea mai vaga tendinta de a sugera cititorului c-ar trebui sa o impartaseasca. Fiecare e invitat parca sa traga singur concluziile. Simpson o pune pe a lui pe tapet cu nonsalanta si sinceritate dar o face la modul la care neutralitatea tonului fata de cititor e pastrata perfect. Povestea in sine e terifianta iar simpla incercare de a te pune chiar si imaginar in pielea personajului poate fi in sine un chin. Cuvintele simple si firul liniar al naratiunii captiveaza si te transpun in scena pe masura ce evenimentele se desfasoara. Yaets a facut tot ce se putea face pentru colegul lui si a ales, in ultima clipa, sa traiasca. Simpson a beneficiat de toate eforturile camaradului sau pana la punctul limita. A avut noroc cu carul dar mai presus de toate, a fost capabil sa lupte pentru viata sa dincolo de granitele imaginabilului. Asa cum am mai spuso, pentru un organism bine antrenat, limitele suferintei pot fi de neinchipuit. N-am reusit sa scriu nici un cuvant despre ultima noastra iesile "la stanca" pana ce n-am terminat de citit cea din urma pagina a cartii. M-a captivat cu totul. O recomand cu caldura oricarui pasionat de munte dar nu numai. Eu unul am gasito destul de greu, desi e la ce-a de-a doua editie. Inclusiv editura care a publicato avea stocul epuizat.
Ce era de facut intr-o duminica frumoasa de noiembrie a carei dimineata nu putea fi decat rece dar care mai apoi se anunta a fi o zi faina de toamna. Hai sa punem capat sezonului de catarat la stanca fiindca urmeaza sa ne pregatim coltarii, pioletul si poate skiurile de tura, dar cu siguranta pe cele de partie, pentru ca vine sezonul alb. Stelica ma instinteaza ca o sa vina si Cornel cu Claudia de la Arad iar Piti ma "imboldeste" sa ma duc, ca ar fi cazul sa testez noua mea corda, iar eu in contra-argumentare ii zic sa vina si ea ca altfel tot tarnoseste degeaba mangalul prin casa, macar asa mai iese la aer. Nu se lasa prea mult rugata si ma bucur pentru asta. Stiu ca Stelica vine cu echipament suplimentar pentru cei doi amici de la Arad iar in capul meu zburda deja un dracusor, insa tac si-mi vad de treaba. Fac rucsack-ul cu cele necesare: coarda, papucii, casca, hamul, sling-urile, buclele, carabele, izmenele si tricoul de catarat, un polar rapciugos ce poate fi tarait pe stanca fara regrete, daca o fi mai racoare si nu o sa mai mearga la maneca scurta. Imbarcarea in masina si fuguta la Ampoita. Stelica si Codre sunt acolo de dimineata, au tras o tura prin zona si au o plasa de ciuperci la activ. Cornel si Claudia vin dinspre Hateg si vor ajunge cu ceva dupa noi. Iancsi e incert pentru azi. Ajungem la stanci si pe partea cu mansele de picioare constatam ca e aglomeratie. Ne mutam pe fata cu poligonul. Aici Stelica pune rapid o "mansa multipla", cu trecerea corzii prin doua top-uri astfel incat, folosind alternativ ambele capate ale corzii sa putem acoperi mai multe variante. Edlinger-ul meu de 60 de metri e mai mult decat suficient pentru chestia asta iar eu ma bucur ca-l voi folosi pe toate lungimea sa.
La prima mansa ma intarat pe o fata spalata cu prize destul de zgarcite dar imi iese pana la urma. Stelica mai baga o alternativa pe care o voi incerca si eu mai tarziu dar acum e momentul propice pentru ce-mi zacea in dibla. O intarat pe Piti sa incece stanca. Refuza, bineinteles dar am sustinere si argumente. Stelica ii da hamul lui Tudor care i se potriveste la fix, cu papucii e o mica problema deoarece are doua perechi cu numere mai mari dar oricum mai bine decat in adidasi. Pana la urma eforturile imi sunt incununate de succes. Piti e in ham, cu papucii in picioare si casca in cap, gata sa se confrunte cu calcarele Ampoitei, exact pe aceasi mansa unde am inceput si eu !!!!
E emotionata tare dar nu-i e frica. Face primii pasi si se confrunta cu acel gen de efort specific cataratului ce nu-i este deloc familiar. Totusi merge mai departe si ne uimeste pe toti cu solutiile pe care la adopta si cu mobilitatea de care da dovada. E ca o broasca cracanata in pozitii pe care toti consideram ca ar fi de adoptat dupa acumularea de ceva experienta in acest domeniu. Urca pana la o fisura oblica si aici se blocheaza. Solicita sa o las jos dar eu o fac pe nebunul si insist sa continue. Mai cu "car" mai cu "mar" face traversarea pe fisura dar la capatul ei nu mai vrea sa continue.
Imi dau seama ca a survenit oboseala si nu vreau sa o fortez. O las jos salam, ceea ce-i place la nebunie. Intre timp au aparut si aradenii iar acum ne vom succeda la mansele la care avem acces. Eu constat ca mi-am cam iesit din forma dupa ce ratez doua tentative diferite. Degetele imi cam joaca feste si nu vreau sa risc o tendinita asa ca ma dau inapoi si stau mai mult la asigurat. Nu-mi fac nici o problema pentru faptul ca mi-am atins limitele deoarece stiu ca sunt intr-o zi mai putin buna si asta e.
Decidem sa ne mutam pe partea cu mansele de picioare unde Stelica va pune o mansa pe "Cufurin" sau poate putin la stanga acestuia. Cufurinul l-am facut asa ca o sa urmam mansa din stanga . Stelica pune top-ul si lasa doua bucle in primele spit-uri deoarece intrarea e destul de nasoala. La venirea noastrea erau doi baieti aici si unul a cazut inainte de a ajunge la primul spit. Si-a dat de pamant dar n-a avut nici pe dracu. Asta nu inseamna ca nu putea sa-si rupa ceva, dar a avut noroc. Treaba s-a intamplat exact sub ochii nostri, asa ca era bine sa fim precauti.
Cand mi-a venit randul am incercat o abordare cat mai la echilibru dar nu reuseam sa gasesc nicicum solutia depasirii pasului. Am picat si am ramas in coarda. Am incercat iarasi dar nu-mi iesea nicicum. Era o traversare stanga ascendent si aveam impresia ca stanca ma scuipa in afara. Deveneam nervos pe mine deoarece aveam impresia ca pasajul e mai usor decat cel cu care incepusem de dimineata. Simteam ca nu voi putea sa trec.
Pana la urma am slobozit un "Pastele ma-tii" si m-am apucat ca ciumetele de bucla, m-am tras in sus si m-am dus mai departe. De ce-a de-a doua bucla n-am avut nevoie asa ca am scoso si aninato de mine desi asa cum a zis Stelica puteam sa o culeg la coborare, sa nu ma incurce. Nu-mi mai pasa ce ma incurca si ce nu, aveam draci pe mine, azi ma catarasem ca un fatalau, mai mult am ratat decat am trecut. Restul mansei pana sus nici nu mi-o mai amintesc cum trebuie, m-am dus cu draci pe creier, nu m-a mai oprit nimic.
Am coborat. Cornel, care ma fila, nu m-a incetinit inainte de aterizare asa ca mi-am dat cu curul in tarana, fara insa nici un fel de repercursiuni in afara faptului ca m-am umplut de frumze si iarba uscata din cap pana-n picioare. Am ras bine desi toti se uitau la mine de parca picasem de pe Eiger !!! Mai tarziu Piti mi-a zis ca am aterizat cu o bufnitura destul de zdravana insa eu n-am avut nici o problema. Probabil curu' meu mare a functionat ca un airbag.
Am trecut iarasi la asigurat iar spre sfarsitul zilei niste baieti ne-au rugat sa-i lasam si pe ei sa faca mansa. In schimb ei aveau coarda pusa in top-ul uneia dintre mansele de picioare si ne-au intrebat, inainte de a o scoate, daca mai vrem careva sa facem ceva pe acolo. Am imboldito pe Piti care dupa obisnuitul refuz initial s-a lasat induplecata. Spre deoasebire de mansele din poligon, aici nu prea ai de ce sa te tii cu mainile - de unde si denumirea acestora, iar intrarea in ele e ceva mai dificila. I-am dat papucii mei care desi la fel ca si ceilalti, ii erau mari, sunt mai fermi. Intrarea in mansa i-a cam dat de furca. Nu era nici o mirare, am patit acelasi lucru cand am facuto si eu prima data, cu ceva timp in urma. I-am dat sfaturi, am incurajato, am tinut coarda bine intinsa si pana la urma a trecut.
Dupa ce a depasit pasul n-a mai avut nici o problema si s-a dus pana sus trecandu-si astfel in palmares prima mansa completa de catarare si nu chiar orice, ci un IV !!! A urmat partea cea mai distractiva pentru ea, coborarea "salam". N-a avut nici o problema cu inaltimea, am simtito de jos, de la celalat capat al corzii, iar emotiile au fost doar cele ale debutului.
Am felicitato si m-am bucurat enorm pentru gestul ei de a fi cutezat ceva inedit si deloc usor.
Cu cateva saptamani in urma am vazuto pe Claudia incercand prima data stanca. Acum a facuto si Piti. Ambele sunt la varste la care altii s-au lasat demult de acest sport. Iar lor le place !!! Imi pun iarasi si iarasi intrebarea: de ce avem oare nevoie pentru a ne depasi prejudecatile in ceea ce priveste propriile limite. Ce ne face sau ce ne inhiba sa pasim dincolo de granitele mentale autoimpuse sau induse - asta conteaza mai putin - de o serie de factori pe care nu ma voi obosi sa-i analizez acum. Poate ca anturajul, sustinerea celorlalti sau ambitia ori poate aroganta sau nevoia de a epata. Poate o dorinta acuta de autodepasire sau refularea unor complexe adanc ascunse in tenebrele mintii noastre. Insa dincolo de toate acestea, mai mult sau mai putin probabile, sunt convins ca e firea fiecaruia dintre noi. Nu suntem toti la fel iar asocierea prin imitare are limitele ei. E ceva cu care ne nastem in sange. Unii da, altii ba si nu-i nimic tragic in toate astea doar ca pentru unii limita normalitatii e infinit mai jos decat pentru ceilalti. Unii traim cu spiritul in fundul vaii iar altii cu el pe varful piscurilor.
Hunedoara 18.11.2012
